luni, august 15, 2022

Nimeni nu s-a născut adult. Despre invatamantul obligatoriu

Deasupra patului meu de copil trona, pe peretele casei părinteşti, un tablou mare reprezentând un cerb cu privirea semeaţă îndreptată spre vârful unor munţi înzăpeziţi. Sub cerb, pe o panglică îngălbenită  de vremuri scria cu majuscule: „REGELE PĂDURILOR”. Așa am luat eu act despre noțiune de rege. Despre împărați auzisem din povești.

Era o copie după  un alt tablou de demult din casa bunicilor dinspre mama. Îl pictase un văr de-al meu mai mare cu vreo zece ani. Copil fiind, cred că  eram prin clasa a II-a, îl urmăream pe vărul meu cum realiza copia. Împărţise coala de hârtie în careuri şi picta pe bucăţi. Întâi completa un careu, apoi altul şi aşa mai departe până când tabloul a fost gata.  Cutia de acuarele, pe care i-o cumpărase tata, a rămas la noi. Imediat ce a plecat văru-meu, am scos o coală  de la mijlocul maculatorului, am îmărţit-o în careuri cu rigla din penarul meu de şcolar sârguincios şi m-am apucat să pictez cerbul. A doua zi tabloul era gata. Doar că, cerbul meu avea o privire blândă şi tâmpă de bou. De atunci n-am mai pictat niciodată. Au trecut anii, am făcut liceul, apoi facultatea, doctoratul şi am devenit specialist în Ştiinţele educaţiei.

Mi-am amintit această  întâmplare acum vreo câțiva ani într-un compartiment de tren, când, un individ la vreo cincizeci de ani, fost maistru la Electoputere, disponibilizat ca mulţi alţii din România cu o sumă frumuşică de bani, îşi plângea soarta. Avea, spunea el, pământ mult în zona Balş, dar nu-l mai angaja nimeni. Încet-încet, cei din copartiment începeau să-i dea dreptate: era mai bine pe vremea comunismului, nu aveai ce cumpăra dar aveai serviciu. Revoluţia asta numai necazuri ne-a adus. Ce să faci cu libertatea?

Atunci am intervenit în discuţie amintindu-mi povestea tabloului şi făcând o comparaţie între bou şi cerb. Boul e un animal cu stăpân. Are adăpost, are hrana asigurată, în fiecare dimineaţă e înjugat la car sau la plug şi munceşte. Cu cât îşi face datoria mai bine cu atât primeşte o raţie de fân sau de coceni mai mare. Cu cât e mai ascutător şi se opinteşte mai tare cu atât e mai bine îngrijit. Dacă  leneveşte are parte de bici. Nu are grija zilei de mâine. Mâine e la fel ca astăzi, la fel ca ieri şi ca în toate zilele. Doarme liniştit, pe coadă. Spre deosebire de bou, cerbul nu are un adăpost. Hrana şi-o procură singur. Nu e sigur că o poate găsi şi mâine. Nu e ferit de pericole, trebuie să fie mereu în alertă, treaz, să decidă singur. Şi, mai e o deosebire: cerbul e liber, totul depinde de el, boul are stăpân, e dependent, e sclav. Când nu mai poate munci sau când stăpânul nu mai are nevoie de el, soarta lui e la mila stăpânului. Scopul boului nu e să-și găsească  hrana, e să-și caute stăpân care să-l hrănească.

L-am întrebat pe individ după ce i-am expus această metaforă: Între o viaţă de bou şi una de cerb, pe care o alegi? De fapt, întrebarea era adresată  tututror.  Încet-încet, după o perioadă de tăcere, au reînceput discuțiile. Și, spre uimirea mea, deși se vedea în glasul celor din compartiment o undă de regret, concluzia cvasi-generală  a fost că viața de bou e preferabilă celei de cerb. Cum s-a ajuns aici?

Din cei șaizeci de ani pe care i-am împlinit de curând, cincizeci și patru mi i-am petrecut în școală. Învățătoarea mea avea vreo șaptezeci de ani (pe atunci nu se ieșea la pensie obligatoriu) și își începuse cariera la douăzeci, pe la 1910, fusese și învățătoarea tatălui meu, era o istorie vie a învățământului românesc. Cu alte cuvinte, din cei 148 de ani de învățământ obligatoriu în România, cu peste 120 am avut, într-un fel sau altul, un contact direct. Am fost, pe rând, elev, student, profesor, director de școală, inspector școlar, director de CCD, acum sunt profesor de profesori, și cred că această experiență îmi permite să afirm că preferința față de viața de bou a colegilor mei de compartiment e, în principal, rezultatul școlii. (Atenție, folosesc termenul „bou” nu în sens jignitor la adresa cuiva, ci ca expresie a servituții și a stării și nevoii psihologice de dependență și obediență).

Învățământul obligatoriu, sub forma în care îl cunoaștem azi, a apărut într-un stat totalitar, Prusia, în urma unei bătălii, cea de Jena din 1806 dintre armata de amatori a lui Napoleon și armata instruită prusacă, în care francezii au învins. Când industria ta principală e să produci și să exporți mercenari pentru cei ce cucereau colonii peste mări și țări, a fi înfrânt de niște țărănoi, ridică o mare problemă, una națională. Așa a gândit și Johann Gottlieb Fichte, filosoful de serviciu al lui Friedrich cel Mare, în cele 14 Scrisori către națiune publicate între 1808 și 1814: Am fost înfrânți pentru că soldații noștri n-au respectat ordinele, trebuie să facem o Germanie Mare, să unificăm limba germană și toți germanii să gândească la fel și să respecte ordinele, cel puțin în problemele mari. Iar statul prusac a început o treabă așezată, nemțească, detaliată, pentru a pune în practică aceste idei. Astfel s-a instituit primul sistem de învățământ obligatoriu din lume în Prusia, în 1819.

Ideea învățământului obligatoriu, de masă, nu era nouă. Ea apare în scrierile lui Platon, pe la 1635 s-a încercat în Scoția, iar la Revoluția franceză, revoluție făcută de adulți, s-a cerut pentru prima dată dreptul la educație universală. Oamenii constataseră că cei care aveau carte aveau parte de anumite privilegii, erau funcționari ai statului, conduceau, la diverse nivele, grupuri de indivizi, ceea ce le crea un statut invidiat. Te-ai fi așteptat ca, odată câștigat acest drept, cohorte de adulți să pună burta pe carte, dar, vai, ceea ce era un drept câștigat pentru adulți, a devenit, curând, o obligație pentru copii. Napoleon însuși, după ce a organizat învățământul superior pe principii și reguli militare, a încercat un învățământ obligatoriu pentru copii, dar marea masă a părinților a refuzat să-și dea copiii pe mâinile altora.

Prusacii au reușit. Prusia era un stat totalitar. Noi ne referim la legea interzicerii avorturilor a lui Ceaușescu  ca expresie a totalitarismului comunist. Ei, bine, în Prusia exista încă din 1735 o lege de control al nașterilor, orice femeie trebuia să raporteze la poliție când a ajuns la menopauză!

Într-un cadru mai amplu, secolele al XVIII-lea și al XIX-lea coincid cu perioada luptelor, răscoalelor, revoluțiilor și teoriilor de eliberare a scalvilor, de exprimare a demnității și libertății umane. În același timp se dezvolta industria, în principal cea extractivă și prelucrătoare, statele se modernizau și se complicau în funcționare și birocrație. Sclavii, care, sub diverse denumiri și statute (iobagi, șerbi, robi, proscriși, etc.) care constituseră de secole și milenii forța de muncă, nu mai puteau asigura progresul omenirii. Era nevoie de un alt tip de forță de muncă, instruită care să mânuiască mașinile, să asigure funcționarea statelor, să asculte și să execute ordinele.

Problema au rezolvat-o, așa cum am spus, prusacii, obligând copiii să meargă la școală. Între timp, dintre toate instituțiile obligatorii, au mai rămas doar două: pușcăria pentru adulți și școala pentru copii. Vedem, chiar în aceste zile, cu câtă dificultate ajung infractorii la pușcărie: procese îndelungate, procurori, avocați, tribunale peste tribunale, judecători, drepturi ale omului… Pentru copii, e de ajuns faptul că s-au născut și au ajuns la o anumită  vîrstă, din ce în ce mai fragedă, la șapte, șase, cinci și, odată  cu grădinița, la trei ani, și din ce în ce, pe o perioadă  de obligativitate mai lungă, patru, șapte, zece, douăsprezece clase obligatorii.

Prin această obligativitate statele au preluat, într-un fel, dreptul părinților asupra copiilor. La început cu forța, apoi, pe măsură ce părinții înșiși au fost educați prin școală, cu bunăvoia acestora. ( Las, pentru moment, discuția asupra dreptului părinților asupra copiilor, înscris încă în codul lui Hamurabi, pentru că și aici e o problemă universală). Ideea este că, prin această obligativitate, copilul nu e considerat o ființă umană, nu are dreptul la libertate. E un paradox să ai dreptul la educație obligatorie! În prezent, s-a ajuns în situația în care părinții își vând copiii statului încă dinainte de naștere: concediile de maternitate plătite, concediile de creștere a copiilor plătite, alocațiile pentru copii, sunt forme de vânzare a copiilor către stat. Când mamele fac demonstrații fluturând pamperșii în fața guvernului, ele, de fapt, negociază un preț, iar statul le plătește ca angajate pentru îngrijirea copiilor până când îi ia la școală ( era să zic la oaste).

Desigur, o țară  cu oameni instruiți și obedienți e superioară altora, are un ritm de dezvoltare mult mai alert, realizează un boom economic, ceea ce s-a întâmplat și cu Prusia, mai târziu Germania Mare. Și, pentru că majoritatea savanților lumii din prima jumătate a secolului al XIX-lea își dădeau doctoratele în universități germane, au importat sistemul și l-au transferat în țările lor, America la 1852, Principatele române la 1864, Italia de-abia la 1888.

Cum au reușit nemții să creeze un sistem prin care să producă forță de muncă instruită, dar, în același timp, dependentă și obedientă? Oameni dependenți, dar care au sentimentul că sunt liberi, cu alte cuvinte, tipul de bou inteligent, idealul educațional al oricărui sistem statal de învățământ, fie că vorbim de state democratice sau totalitare, de republici sau monarhii?

În primul rând, prin gruparea copiilor pe clase pe criteriul vârstei. Niciun alt grup uman nu se organizează pe vârste ( era armata obligatorie, care, între timp, s-a desființat). Ce-ați zice dacă s-ar da un ordin ca la Ministrul Educației toți angajații să aibă 30 de ani, cei de la Ministerul Economiei să aibă 31, cei de la Interne, 32 de ani, ș.a.m.d.? Sau la o televiziune, cei care lucrează la Știri să fie de 35 de ani, apoi jurnaliștii fiecărei emisiuni să fie aleși pe criteriul vârstei, la emisiunea A de 36, la B de 37, etc. ? Ar fi absurd, nu-i așa? și ați ieși în stradă să protestați împotriva unui asemenea ordin. Ei, bine, copiii nu au dreptul să aleagă și nici să protesteze, iar adulților li se pare normal, nu absurd. Această grupare pe criteriul vârstei produce mai multe efecte antisociale: organizarea este impusă din afară, coeziunea socială e imposibilă ( ca în cazurile de mai sus, cu ministerele…), copiii nu pot învăța unii de la alții, liderii sunt impuși de adulți, nu apar în mod natural, toți sunt ținuți în același ritm dictat de medie, etc. În acest fel n-ai decât să te supui mediei, cuvânt care are aceeași rădăcină cu mediocritate.

În al doilea rând, prin împărțirea activității școlare pe lecții de câte cincizeci de minute cu recreații de câte zece minute între lecții. În acest fel copiii învață ora asta ceva, ora a doua altceva, ora a treia trec la altceva, fără să aibă vreodată imaginea întregului sau de ce învață și asta și celalaltă. Ei învață pentru că așa ne-a spus „Domnul” sau „Doamna”, „Tovarășul” sau „Tovarășa”, adică sunt alții mai mari care știu, noi trebuie să-i ascultăm, să ne supunem voinței lor. Și astfel, învață din experiență, lecție de lecție, zi de zi, an de an, că depind de altcineva. De altfel, majoritatea celor mai buni elevi, după ce termină școala și facultatea, nu știu ce să facă cu viața lor, sunt angajați de alții, de tip Donald Trump sau Gigi Becali, care le spun ce să facă și ei fac foarte bine ceea ce li se cere. Tot din experiența lecțiilor, copiii învață că „nimic în viață nu e atât de important încât să merite să fie dus la bun sfârșit”. Dacă, prin absurd, un elev e „prins” în timpul unei lecții de farmecul unei poezii, sau se concentrează pe o problemă, sună clopoțelul sau soneria ( la începuturile școlii obligatorii pauzele se anunțau printr-un sunet de corn) orice farmec sau concentrare trebuie să înceteze și se trece la altceva. Nu trebuie să faci ce-ți place, ci ce îți ordonă altcineva, indirect, prin clopoțel, nenea Ministru, nenea Satu, nenea Sistemu.

În al treilea rând, dependența și obediența sunt induse prin ceea ce numim astăzi curriculum, sau programă școlară, sau syllabus. În definitiv, nici „Domnul” sau „Doamna” nu fac ce vor, ci ceea ce li se cere prin programă. Domnul sau Doamna, lucrând cu mintea și sufletul copiilor, trebuie să introducă aceste atribute constituente ale ființei umane într-un program, să le „programeze” copiilor modul cum gândesc, precum și conținutul gândirii, care e dat în curriculum.  Desigur, există mai mulți Domni sau Doamne, fiecare stăpân, mai mult sau mai puțin, pe părticica lui de curriculum, pe disciplina lui, dar niciunul/niciuna nu are imaginea întregului, sunt doar angajați într-un sistem construit de alții pe principiul unei uzine, fiecare executând operațiile tehnologice care i se cer. Domnii și Doamnele sunt ei/ele înșiși/însele dependenți/dependente de sistem, sistem care, în ultimă instanță, poate fi definit ca suma locurilor de muncă ale cadrelor didactice. ( Să nu fiu greșit înțeles: există foarte multe cadre didactice bine pregătite în disciplinele lor și, cred că fiecare are cele mai bune intenții privind educarea copiilor, dar intențiile bune, construite prin autosugestie, nu ajută la nimic dacă ești specialist în instrumentele cu care operezi (conținutul disciplinei tale) și nu cunoști corpul pe care operezi ( mintea și sufletul copilului)).

De altfel, există  opinia generală că, prin sistemul de învățământ, copiii sunt dați pe mâna unor specialiști în educație, care, pe lângă  specialitatea lor, au studiat pedagogia, psihologia și metodicile predării. Ca unul care, zeci de ani am studiat și predat aceste discipline, pot să afirm că nu sunt științifice. Așa cum o bună  perioadă, în țara noastră și în multe alte țări s-a predat disciplina numită „Socialism Științific” (mulți universitari și lectori în universitățile populare și-au construit o carieră în jurul acestei discipline) și s-a dovedit în realitate că așa ceva nu există, tot astfel Științele educației sunt articulații logice, uneori bine închegate, dar construite pe postulate false. Metodicile, de exemplu, sunt un fel de rețetar cu principii, norme, metode, strategii și tehnici, dar, ca orice rețetă  se adresează omenilor bolnavi, nu spiritelor vii. Cercetările psihologice asupra învățării, de la Thorndike, Skinner, Kohlberg sau Pavlov s-au făcut pe animale, șoareci, câini, pisici, porumbei, maimuțe, etc. și au fost transferate la modul cum învață copiii, iar cele pedagogice sunt caduce, pentru că, odată introduși copiii într-un mediu artificial-școala- separat atât de societate cât și de natură, nu poți obține, prin observare sau experimen,t nimic valabil. E ca și cum ai așeza un fluture sub un clopot de sticlă, i-ai observa mișcările și zbaterea și ai crede că știi totul despre fluturi!

La fel face și Mărioara, vecina de la parter, care își plimbă câinele, pe Axi, prin parcarea blocului, și-i strigă: Fii cuminte Axi!, Vino la mama, Axi, Hai să-ți dea mama, Pedigree, să te spele mama pe lăbuțe! Pentru ea Axi e un copil drăgălaș și răsfățat. Tot mai multă  lume are animale de casă, de la câini, pisici și canari, până  la șerpi și cămile. Toți le îngrijesc ca pe niște copii. Există  o întreagă industrie pentru hrana și îngrijirea acestor animale. Recent a apărut primul post de televiziune dedicat direct animalelor de casă, Dog TV, să nu se plictisească. Nu știu dacă e normal sau nu. E treaba Mărioarei, Axi răspunde nevoii ei de afecțiune. Dar dacă  oamenii îngrijesc și cresc aceste animale ca pe niște copii, pe cale de inferență logică e adevărat și corolarul:  copiii sunt îngrijiți și crescuți ca niște animale drăgălașe care răspund nevoii de afecțiune a adulților! Dar, dacă pe Mărioara doar o salut și o las cu credința ei, de la unii ca Skinner, Brunner sau Pavlov, am pretenții să nu influențeze educația copiilor. Toate se trag, pesemne, de la Darwin, care ne-a făcut animale, superioare, ce-i drept, și toată lumea l-a crezut.

Să fiu corect, alte cercetări psihologice care au influențat instruirea școlară  s-au făcut pe copii, de ex.,  cele ale lui Piaget sau Vâgoțky, greșeala lor fiind că s-au adresat numai intelectului sau numai interacțiunilor sociale ale copiilor, ca și cum, dacă ai studia mâna sau piciorul, poți concluziona asupra organismului ca întreg!

Copiii, însă, au legile lor de dezvoltare, naturale sau divine pe care le urmează neîncetat și, cu toată, cu toate încercările școlii obligatorii, în ciuda tuturor teoriilor și metodelor, s-a constatat că reacționează  și nu se supun regulilor și regulamentelor din ce în ce mai restrictive. Atunci s-a inventat o altă treabă la fel de nemțească: sistemul de recompense și pedepse, între care, la loc de cinste tronează  nota. După caz, nota e zăhărelul sau biciul din experimentele de psihologie a învățării, denumite, „științific”, elemente de întărire și reîntărire. Tot după caz, nota instaurează  competiția stimulată de profesori și părinți și clasificarea neoficială, desigur, în deștepți și proști. Dacă pentru profesori acest lucru e de înțeles, nota fiind instrumentul de bază  cu care mențin disciplina și, speră ei, motivația, pentru părinți lucrurile se complică, deoarece, se presupune că aceștia își iubesc cu adevărat copiii. Și, cel puțin eu, n-am văzut sau am auzit de vreun bărbat care își iubește soția întrebându-l pe preot sau pe primar: ce notă-i dai soției mele? sau de vreo soție iubitoare chestionându-și vecina: ce părere ai, dragă, de bărbatul meu? E bun sau nu, îi dai notă de trecere? Păi, dacă îți iubești copilul, te duci la un străin să ți-l evalueze? E adevărat, există numeroase concursuri cu note și premii pentru câini și pisici care gâdilă orgoliul stăpânilor. S-au înmulțit cazurile de sinucideri în rândul copiilor din cauza vreunei note sau corigențe  și nimeni nu găsește nicio vină sau explicație. De ce, că  era un elev bun? Nu ne-am așteptat la asta! Dar la ce să te aștepți, când copilul este împins într-un conflict existențial colosal pentru că își iubește familia, își iubește profesorii, colegii, semenii și dintr-o dată se prăbușește nemaiputând suporta ideea că i-a dezamăgit groaznic pe cei pe care i-a iubit atât! În loc să oprim moara și să ne întrebăm, ce măcinăm noi aici? trecem totul la fapt divers într-un articol de ziar sau o emisiune TV.

Priviți examenul de capacitate de anul acesta sau cel de bacalaureat de anul trecut. Ce importanță are dacă un elev a bifat subiectivă și altul predicativă iar cel de-al treilea atributivă? Câți dintre adulți  știu asta? De ce soarta unui copil să depindă de ceea ce nici specialiștii cu studii și doctorate nu știu bine? Sau de ce cheltuim milioane de lei cu camere video de supraveghere – Big Brother – când copiii sunt împinși într-o competiție nenaturală, neomenească? Dacă scopul vieții este fericirea, de ce tot acest stress artificial provocat, în care anual sunt împinși sute de mii de elevi, familii și profesori care încearcă, lăsând la o parte orice urmă de moralitate (dacă le-a mai rămas), să  se lupte între ei, pentru, de fapt, o nefericire? Răspunsul e simplu: pentru că, aruncându-i unii împotriva celorlalți, pot fi stăpâniți, mânuiți, manipulați. Asta e sarcina sistemului de educație imaginat și creat de slujbașii lui Friedrich cel Mare acum 200 de ani.

Dar cea mai mare invenție a școlii tradiționale a fost banca de școală. Oricâte opresiuni ar fi imaginat adulții împotriva spiritului viu al copiilor, cu oricâte pedepse, nu puteau opri copiii să se miște. Mișcarea este forma primordială și fundamentală de expresie a vieții și a independenței individului. Trebuia găsită o soluție de încătușare a spiritului, iar aceasta a fost banca. La început erau bănci lungi ca cele de la căminele culturale sau ca la nunțile de la cort, dar copiii lunecau pe sub ele. Apoi s-au inventat cele cu scaunul legat de bancă, mai întâi pentru șase elevi, să nu poată ieși din ea, apoi,  pentru patru sau doi, în sfârșit, pentru unul, pe măsură ce se vorbea de drepturile copilului. Au fost implicați cercetători care au studiat poziția, forma și anatomia copilului, proiectând bănci din ce în ce mai ergonomice, cu scaune rabatabile, etc. S-a observat, totuși, că e nevoie și de mișcare și au fost create pauzele și introduse orele de educație fizică pentru a evita deformarea coloanei vertebrale. E ca și când ai cere unei persoane să meargă într-un picior și, când obosește, să schimbe pe celălalt, uitând că un mers normal, cu ambele picioare și în ritm propriu nu duce la oboseală. Prin bancă, disciplina a fost luată sub control de către autorități, astfel încât primul lucru pe care îl învață orice copil care merge la școală este să stea în banca lui, să facă ce i se spune și să răspundă când e întrebat.

Toată această  uriașă industrie care nu dă faliment deoarece are clientela asigurată obligatoriu, care merge din ce în ce mai prost, pentru că numai dacă merge prost poate cere bani mai mulți, dacă  ar merge bine n-ar mai fi nevoie de bani mai mulți, este susținută  de teorii pedagogice din ce în ce mai sofisticate. De la Taxonomia obiectivelor educaționale a lui Bloom (1956), care funcționează  încă în practica școlii românești și despre care Bloom însuși spunea prin 1990, că, pe baza ei poți crește pui în incubator, nu spirite umane (întrebați-l pe profesorul Nicolae Sacaliș, a vorbit cu Bloom, văd că a lansat recent o carte)   la elaborarea standardelor educaționale în America, prin anii ’80, pe care ne străduim, cu sârg, să le introducem și la noi, și până la învățământul bazat pe competențe pentru crearea societății bazate pe cunoaștere – knowledge-based society- clamat de documentele UE ( noi am construit, într-o vreme, societatea socialistă multilateral dezvoltată, cu mult înaintea UE!), toate aceste teorii merg pe linia inaugurată de prusaci în urmă cu 200 de ani. Copilul, dibuit, ici-colo, de unele mari spirite ca Ellen Key, Maria Montessori sau Celestin Freinet, a fost îngropat sub imense mormane de legi și regulamente în care, pentru state, e doar o resursă umană ( Vezi Legea Educației nr. 1/2011, art. 2(2) și sutele de regulamente și metodologii pe site-ul MECTS, pe care nici juriștii nu le pot descâlci!). Și, ca orice resursă, trebuie folosită de cineva, așa cum și boul e o resursă pentru cel care nu are tractor.

Întreaga educație se bazează pe o prejudecată, o premisă falsă: aceea că adulții fac copii și că ei îi formează și îi modelează după proiecte naționale și internaționale. Noi, românii, dintr-o țară de informatori, ne-am transformat într-una de formatori. E la modă.

Mii de ani oamenii au fost convinși că soarele se învârtește în jurul pământului. Când, în sfârșit, a venit unul care să le spună că  e invers, l-au ars pe rug. Au mai trecut câteva sute de ani pentru a accepta cu toții acest nou fapt. La fel e și cu această prejudecată.  În urmă cu peste 100 de ani ( 1907, cînd la noi pornea răscoala de la Flămânzi) o femeie, prima femeie medic din Italia, Maria Montessori, a spus lumii: COPILUL ESTE CREATORUL ADULTULUI. CARACTERUL ȘI PERSONALITATEA SUNT PROPRIA CREAȚIE A COPILULUI. A fost exilată din Italia, a fost urmărită de fasciștii lui Mussolini pentru a fi ucisă, a fost complet ștearsă de comuniști din istoria educației și pedagogiei, a fost dată uitării de pedagogiile și universitățile din statele așa-zis democratice, deși cercetările recente din neuroștiințe  îi validează spusele.

În această epocă a libertății, a comunicării globale, copiii răspund oprimării și controlului total, ignorării legilor naturale ale dezvoltării lor, în mod neconștientizat, în școlile publice de pe toate meridianele prin creșterea gradului de violență. Statele cheltuiesc milioane de dolari și de euro pe proiecte de prevenire și reducere a violenței școlare. Școlile seamănă, din ce în ce mai mult, cu pușcăria. Jandarmii și polițiștii păzesc la porțile școlii. Recent, un ministru al educației a propus introducerea cazierului școlar. Inutil. Sclavii s-au eliberat prin răscoale, proletarii prin revoluții, de vreo sută de ani asistăm la mișcări pentru eliberarea femeii (de sub prejudecăți, desigur, altfel e liberă!). E nevoie de o nouă revoluție: cea a eliberării copiilor de sub prejudecățile adulților. Ultima. Non-violentă. Pentru că adulții nu fac copii. Ei fac sex.

În încheiere, un citat:

http://www.crossroad.to/Quotes/fascism/BertrandRussell.htm

Education should aim at destroying free will so that after pupils are thus schooled they will be incapable throughout the rest of their lives of thinking or acting otherwise than as their school masters would have wished … The social psychologist of the future will have a number of classes of school children on whom they will try different methods of producing an unshakable conviction that snow is black. When the technique has been perfected, every government that has been in charge of education for more than one generation will be able to control its subjects securely without the need of armies or policemen.”  —–Bertrand Russell quoting Johann Gottlieb Fichte, the head of philosophy & psychology who influenced Hegel and others – Prussian University in Berlin, 1810

Distribuie acest articol

233 COMENTARII

  1. Dar despre copii dati afara din gradinita Montessori pentru ca nu participa la orele de religie ce parere aveti, dl. Capraru? Sau pe selectarea copiilor pe criterii religioase, in aceeasi gradinita Montessori? Noi am vrut sa inscriem copilul la o astfel de gradinita si dupa interviu, in care am fost intrebati in amanunt si despre preferintele relatia noastra cu religia (noi fiind atei), ni s-a spus ca nu ne potrivim cu sistemul lor, fara nicio alta explicatie. Cautand raspunsuri pentru ceea ce a facut sa se intample, am aflat din doua surse diferite ca directoarea gradinitei Montessori este fanatica religioasa (de la o ruda de-a dansei chiar), si apoi ca cele doua fetite ale unei cunostinte au fost data afara din gradinita pentru ca nu au vrut sa mearga la orele de religie. Educatoarea care urma sa se ocupe de grupa de copii a fiului meu era si ea absolventa de teologie. Rezumand acum, eu stiu ca invatamantul Montessori nu are nicio legatura cu religia, dvs ce parere aveti despre modul cum este aplicat in Romania?

  2. Intr-adevăr, e greu de ales între statutul de bou si cel de cerb. Însă, legat de sistemul educațional, consider că este necesar pentru ca o populație să avanseze, să evolueze in mod civilizat. Dar nu mi se pare corect ca Învățământul să impună „ce si cum să gândesti”. Poate că rolul sistemului educațional trebuie doar să ajute copiii să gândească deja, iar nu să aibe o reacție în masă, să își deschidă mintea, nu să aibe toți aceeași gândire. Dar fără educație, am fi in vremea Evului mediu, sau înainte, și și atunci existau noțiunile de „bou” si „Cerb” sau „dominat” si „dominant”. Căci în fond, întrebarea principală este dacă ne place să fim dominați sau dominanți, nu ?!

  3. Buna ziua!
    Impresionant articol, subiectul- sensibil!!! Totusi, cum salvam copiii saraci, in special? In familii educate si cu posibilitati financiare, parintii pot opta pt. homeschooling, dar cum ramane cu famliile sarace si needucate sau pur si simplu, cu parintii ce nu-si pun o asemenea problema ? In apararea copiilor saraci, mai ales, la nivel national, ce trebuie sa propuna societatea, ce metoda pragmatica de „salvare” sugerati?

    Multumesc!……si felicitari pt. articol!

  4. Articolul ca articolul, dar comentariile?!…..

    Am reusit sa citesc articolul. N-am reusit sa citesc toate comentariile…

    Ce inseamna libertate?
    Ca sa stii ce e, trebuie sa fi trait in „non-libertate”?
    In ’89, lumea s-a trezit in „libertate” si i-a fost mai greu apoi decat inainte.
    Fals! A trecut de la o forma de ”non-libertate” -dictatura- la alta forma tot de ”non-libertate”, pe care unii o numesc ”democratie”.
    Ce inseamna fericire?
    Copilul se naste liber si fericit. Apoi, incet-incet devine, fara sa vrea, ceea ce sunt cei care l-au facut. El neavand nicio posibilitate de a face altfel decat ceea ce i se impune.

    El nu poate sa-si aleaga nici macar numele. Sau sa nu aiba niciun nume, inafara de cel
    care l-ar defini in general, intr-o specie animala…
    De indata ce ai un nume, care este numai al tau, nu mai esti liber.
    De aici incolo, incepe „non-libertatea”. Tot e bine ca e un nume si nu un numar, nu?

    Scoala este un loc de „non-libertate”?
    Sau ce si cum ar trebui sa fie scoala, domnule Capraru?

    Ati aratat, intr-adevar care sunt partile rele sau, mai bine-zis, care sunt efectele perverse ale unui sistem de educatie, fara insa a da o solutie.
    Care ar fi, dupa dvs., acel sistem de educatie, perfect?
    Sistem inseamna, de fapt, reguli, restrictii….
    Cat de libera este viata in jungla si tot exista reguli. Cea mai cunoscuta este „Legea Junglei”.
    In „Jungla Umana”, e la fel?

    In fine, astea sunt lucruri ce imi vin in minte, fara sa le trec printr-un filtru anume.
    Am sa zic ceva despre „Violenta in scoli”.
    Cu ani in urma, am scris, traducand din franceza, un articol, intitulat
    ”Scoala tiraniei”. Cu ingaduinta dvs. il voi posta aici.

    Iubire si violenta
    Am citit de curand pe internet un articol intitulat “Scufita Rosie e indragostita”, publicat in “Pilula Saptamanii” de pe site-ul romanianmall. Autorul ,Ius Gentius se refera la articolul cu acelasi nume ,aparut in “Le Monde “,pe prima pagina .In finalul articolului, Domnia Sa se bucura, ce e drept , nu prea mult ,spunanad ca “…e un semn bun ca lumea aceasta atat de bezmetica nu e chiar de tot pierduta”.
    Aceasta intamplare din viata Scufitei Rosii , la o varsta atat de frageda , suna mai mult ca un “strigat de dragoste”al acesteia, in disperare de cauza , decat ca o simpla poveste de iubire.
    Intr-o lume atat de bulversata , ca aceea in care traim noi azi, eu sunt convins ca “nevoia de iubire” e mai mare ca oricand.
    Intelept ar fi sa vedem care sunt cauzele care genereaza atata violenta din lumea de azi,
    in detrimental iubirii si sa actionam pentru combaterea actelor de violenta in continua crestere in societatea actuala. Una din marile cauze ar fi banul, nu acela cu ajutorul caruia ne “exprimam”existenta , ci acela care e “the root of the evil”.
    Ce sa punem in locul ei ? Nimic mai simplu :IUBIRE . Dar cum? Pentru ca , prinsi fiind in vartejul vietii:
    Am uitat cum sa vorbim/, Am uitat sa ne iubim/ , Am uitat de fapt de ce traim.
    Atunci cand un principiu sau un lucru e in pericol, personalitati ale vietii politice si sociale, oameni de stiinta, asociatii de tot felul se ridica pentru apararea lui , pentru salvarea lui.
    Nu stiu de ce e atata violenta in societate actuala, in politica , in familie, in sport ,pe sosele si chiar in scoala, pentru ca am vazut atat in Europa ,cat si in Africa si chiar aici in America, ca oamenii se saluta si se imbratiseaza , odata sau de mai multe ori ,in semn de respect intre ei si de ce nu , pentru a-si arata iubirea unii fata de altii.Sau aceste formule de salut si gesturi sunt folosite, precum cuvantul, pentru a ne ascunde adevaratele ganduri unii fata de altii?
    Si eu am citit , acum 7 ani, un articol publcat in “Le Nouvel Observateur”, intitulat
    “Scoala Tiraniei” .Iata textul tradus si adaptat , asa cum a aparut in “Cuvantul Libertatii”
    in oct. ’97:

    SCOALA TIRANIEI

    In Franta , remarca Jacques Julliard, in cronica sa “L’école de la tiranie”, violenta este in crestere constanta, afectandu-i atat pe profesori si personalul administrativ,cat si pe elevi.
    Violenta ia diferite forme, incepand cu amenintari si injurii, pana la lovituri cu pumnul, cu cutitul sau chiar cu pistolul, fara a mai vorbi de distrugeri materiale de localuri si autovehicule.
    Cand Directia Centrala de Securitate Publica face cunoscuta cresterea delictelor in scoli, aceasta nu vizeaza decat fapte inregistrate, care au dat curs la plangeri si anchete, fapt ce nu reprezinta decat partea vazuta a icebergului.
    Un director de scoala , de ex., refuza sa depuna plangere impotriva unui tanar de 18 ani ,
    pentru a nu-i distruge viitorul.Multi profesori sunt amenintati sau santajati de parinti pentru a mari notele odraslelor lor.
    Autorul articolului se intreaba daca nu va trebui sa se acorde profesorilor dreptul de a purta arma sau daca nu va trebui sa voteze alocarea de fonduri speciale pentru a invata pe profesori karate sau alte arte martiale, asa cum au facut deja la Shleswig-Holstein.
    Unii profesori din licee si gimnazii de cartier au reactionat public la violenta, intrerupand
    lucrul.Sa privim lucrurile cu curaj , in fata.
    In esenta ei, scoala este un loc inchis, unde nu exista nici drepturi si nici democratie. Numai in aceste conditii se spera sa ramana un loc de non-violenta. Aceste adevaruri sunt
    greu de inteles intr-o societate fondata pe ideologia egalitarista si pe un sistem compasional. S-a vrut o scoala deschisa catre viata, in timp ce , de fapt,ar fi trebuit ca viata sa se deschida pentru valorile scolii. S-a pretins o scoala deschisa catre valorile vietii, cand de fapt scoala est deschisa catre valorile difuzate de televiziune: ban,drog,
    coruptie,violenta, obscenitate,prostie, iar aceasta deschidere a dat rezultatele pe care le cunoastem.S-a vrut sa se stabileasca logica dreptului si a democratiei in scoala.
    Este oare acest lucru compatibil cu faptul ca intre professor si elev este un raport de inegalitate si de dependenta?, se intreaba autorul articolului respectiv.
    Prin autoritate , in mod liber aceptata a profesorului ,se realizeaza un lucru un pic misterios, mai mult decat un simplu transfer de cunostinte, pe care noi il numim educatie.
    Aceasta nu este in mod prioritar o chestiune de cunostinte , ci mai ales de influenta.
    Ea este conditionata de legile imitatiei, studiate de Gabriel de Tarde, sociolog francez, care a pus bazele scolii franceze de criminologie(1843-1904).
    Educatia se sprijina , potrivit lui Platon, pe admiratia pe care o arata elevul pentru profesor.Famila renunta la orice responsabilitate in materie de educatie a tineretului si transfera ,in mod simbolic,aceasta sarcina coplesitoare scolii.Dar familiile fac totul pentru a-i priva pe educatori de orice autoritate asupra elevilor.
    Intr-o societate in care e mai putin grav si mai putin periculos sa lovesti un professor decat un politist, profesorii sunt lipsiti de mijloace de actiune si fara influenta, remarca J.Julliard.Scoala ramane un loc de obligatie- acea faimoasa obligatie scolara-dar lipsita de posibilitatea de a sanctiona.Ea tinde sa devina un western fara sheriff, iar consecintele
    morale ale unei astfel de situatii depasesc cu mult mediul scolar.
    Cert este ca sunt multe explicatii ale acestei stari de lucruri.
    Se poate conta pe politica moralizatoare a partidelor de dreapta si pe sociologizarea fenomenului de violenta de catre partidele de stanga.
    Nu vreau sa remarc, spune autorul in continuarea articolului , decat faptul ca, o societate in care profesorii sunt loviti,se degradeaza si este gata pentru DICTATURA.
    Iata ce spune Platon in cartea a VI-a, intitulata “Republca”, acum 2500 de ani, la Atena:
    “In momentul in care parintii obisnuiesc sa lase pe copii sa faca ce vor, in momentul in care educatorii tremura in fata elevilor si prefera sa-i flateze, in momentul in care tinerii dispretuiesc legile, pentru ca nu mai recunosc nimic mai sus decat ei,, acesta este atunci debutul TIRANIEI”. Ce parere aveti ? Platon e de actualitate? Incotro scoala noastra?
    Ar trebui, cat nu e prea ,(better late than never sau mieux vaut tard que jamais) sa se dezbata aceasta spinoasa problema.

    Eu cred , la fel ca si J.Julliard, ca scoala ar trebui sa fie punctul de plecare de non-violenta si un loc de educare a iubirii.
    I.C., NY

  5. Era o glumă cu tălc, ”ghinion, noroc, cine poate ști”.
    Poate această criticare a sistemului s-ar potrivi mai cu seamă legat de ce este ”religia în școli” pentru libertate.
    Jiddu Krishnamurti-Arta învățării, vorbea de un nivel înalt, spiritual al educatorului și al elevului. Constantin Noica se referea la esența învățării ca la curiozitatea lăuntrică a celui ce învață, efervescentă așa cum un băiat virgin vrea să afle ”cum e” sex-ul.
    Am făcut și eu școala clasică, inclusiv liceul în perioada ”comunistă”. Iar apoi facultatea și studiul post-universitar ”după”, fără vreo schimbare în esența a ce reprezintă ”sistemul” față de libertatea individului la care vă referiți în acest articol. Și nu regret. Aș face la fel dacă ar fi să aleg, drept pentru care fata mea e elevă în gimnaziu în acest ”sistem”. De ce?
    Pentru că un sistem perfect nu există, ar fi atâtea sisteme ”mai bune” câți oameni suntem, sau câți copii există. ”sistemul” existent (mă refer în principiu la ”sistemul” cunoscut, n-au fost schimbări esențiale în el) e un ”rău necesar” pentru a deprinde scrisul, cititul, diversele cunoștințe.
    E absurd să așteptăm de la un ”sistem” să producă ”cerbi”. Și totuși ei există. Cum? Pai este strădania interioară a ”elevului” care produce saltul în conștiința ”boului” pentru a fi ”cerb”. O dovedesc olimpicii români care nu urmează un alt ”sistem”. Mintea/conștiința lor da. ”sistem-ul” e ceva exterior, cum putem pretinde de la el schimbarea/elevarea nivelului de conștiință? ESTE transformarea unei crisalide în fluture.
    Probabil i-ați făcut conștienți pe mulți că ”pe măsură ce învăț mai mult îmi dau seama ce puțin cunosc”. Sau ce este (poate doar intuim) constiința noastră și cât de mult am format-o/atins-o/suntem conștienți de ea.
    Iar ”boi” sunt, oricât ne-am strădui/dori să nu fie. Este dacă vreți și un interes să existe. Vorba cântecului ”Țara te vrea prost”, Sarmalele reci.

  6. Incercati sa nu mai reduceti psihologia la behaviorism. Pentru cineva care vine dintr-un domeniu apropiat, ar trebui sa stiti ca a evoluat mult de atunci, chiar daca ideile mai noi nu sunt neaparat la fel de populare.

  7. Desi articolul are ceva ani de cand a fost scris reprezinta inca realitatea. Si o va reprezenta atat timp cat adultii hotarasc ce trebuie sa invete copiii si ii tin inchisi in banci pe perioada cursurilor.
    Va multumesc din suflet pentru ca ati avut curajul sa spuneti lucrurilor pe nume.
    Eu cred ca este mai bine sa fii analfabet dar liber decat sa fii un om cu facultate dar sclav. Din punctul meu de vedere cersetorii sunt mai liberi decat un director de succes la o firma de renume. Si cu mult mai fericiti pentru ca ei au acceptat conditia in care se afla si nu ii streseaza deloc situatia zilei de maine.
    O seara excelenta si mult succes in continuare!

  8. Degeaba il citim daca nu tragem si concluzii… Iar dupa ce tragem concluziile sa facem ceva in directia potrivita. Articolul este minunat, si actual… si va fi de actualitate pentru multi, multi ani de acum inainte. Statul nu va avea niciun motiv sa schimbe aceasta situatie. Atata timp cat el insusi este beneficiarul acestor masuri.

  9. Si cine impiedica pe strategii natiunii sa creeze un sistem in care in centrul atentiei sa fie Omul ?
    Sistemul public ar putea fi foarte bun. Nu ar fi greu de ajustat incat sa fie mai mult in slujba copiilor/elevilor, activitatea de invatare sa devina mai placuta.
    Exista invatatori si profesori care stiu sa faca astaș desigur ca trebuie sa respecte programa.
    Si programa scolara poate fi pusa in slujba intereselor reale ale natiunii. Dar ce strategie se aplica, si in folosul cui ?

    Este subminat, din interior, de cei care nu au chemare de profesori, dar si prin politici, inclusiv salariale.
    Consecinta, sau una dintre ele: o paine buna, chiar foarte buna, pentru sistemele de invatamant private, gradinite, scoli, licee, universitati.

    Ma intreb daca nu cumva asta face domnul autor: in loc sa propovaduiasca repararea sistemului public, gratuit, si asezarea lui intr-un fagas normal, ne calauzeste putin cate putin (as spune manipuleaza) spre sisteme tip Montessori, cu plata.
    Sistemele publice nu ar putea functiona dupa principiile Montessori ?

  10. am citit din curiozitate si spre uimirea mea am ramas uimit de modul bonlavicios in care gandeste un profesor universitar,dupa parere mea si sa ma explic.
    cand ai pictat un cerb si a iesit un bou a fost de vina experienta,rutina,lipsa cuiva care sa calauzeasca penelul dar nu asta este problema
    asa este cerbul are viata descrisa dar nu uitati ca este inzestrat de natura ca acel pictor sa faca cerbi nu boi, sa supravietuiasca in conditiile salbaticiei si mai ales sa fuga de pericole,boul are grija sa manance bine,sa bea suficient si sa rasplateasca sluga caere il hraneste prin munca,sa fii bou este o onoare ai slugi care ranesc dupa tine,iti da mancare te tesala si multe altele pe cand cerbul este liber sa chinuiasca pentru mancare adapost ziua de maine.
    legat de invatamant vad normal pentru a avea o natiune cerebrala sa aibe grija de educatia copiilor de cand li se formeaza caracterul ne-am nascut firi comode iar comoditatea este data de confort cerbul este ager pentru ca traieste cu frica ca un alt animal il mananca,boul doarme linistit pentru ca nu l paste niciun pericol,asa si cu copii ar fi normal sai crestem cu dorinta de a explora noul de a indragi competitia pentru ca atunci separi neghina de grau dar dupa explicatiile matale mai facut praf si nu ma mira ca avem numai tineri bezmetici si plini de idei tampite .
    argument uitete pe yutube

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Marcel Capraru
Profesor asociat la Universita di Padua, conferentiar la Facultatea de Litere de la Universitatea din Craiova, Centrul Universitar Drobeta Turnu Severin, fondator şi preşedinte al Asociaţiei Alternative Pedagogice (APA)- iniţierea şi implementarea proiectului internaţional: Montessori to Romania (1997)

Carti noi

 

A apărut numărul special Engaging God’s Language sau Însușind limbajul lui Dumnezeu al revistei Diakrisis pe anul 2022, al 5-lea volum de la data fondării revistei academice (2022),  publicație care apare fie în format digital fie editat, la editura Eikon, București.  Citeste mai mult

 

Carti noi

La Editura Trei tocmai a ieșit din tipar, special pentru Bookfest, „Istoria Filosofiei” de A.C. Grayling. O lucrare apărută recent, scrisă de unul dintre cei mai buni specialiști în filosofie de azi. Această istorie se remarcă prin tratarea foarte clară a temelor și ideilor. Ediția românească arată foarte elegant, are peste 700 de pagini, și o puteți obține cu reducere la Bookfest.

 

Carte recomandată

 

Excelentă carte de luat în vacanță! Distractivă, delicioasă, brutală.  Tot ce a rămas ascuns, nespus și neexplicat în filmul lui Tarantino: detalii toride, crime nerezolvate, secrete din culisele industriei, anecdote sordide despre staruri care întruchipează pentru fani perfecțiunea sau momente sublime de pe platourile de filmare ale unor filme de mult uitate. Mai bună decat s-ar fi asteptat fanii regizorului sau criticii literari.

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro