marți, decembrie 7, 2021

Nimicul la putere

            Ceea ce vedem acum pe scena publică nu e nimic altceva decât consecința faptului că niște oameni fără nici o consistență au ajuns să dispună de o putere enormă, pe care nici nu sunt capabili să o stăpânească și nici nu știu să o folosească.

            Mitul ”omului nou”

            Vreme de trei decenii ne-am amăgit cu ideea că tot răul pe care-l putem constata în cotidianul nostru va fi abolit în clipa în politica și administrația vor trece în mâna noilor generații. Într-o logică mai curând familială decât socială, am proiectat în aceste generații toate speranțele pe care părinții le pun pe seama copiilor: că vor fi altfel, fără a avea parte de ”blestemul originar” care a marcat atâtea ”generații de sacrificiu”; că vor face altă școală, mai bună decât părinții lor; co vor fi mai altruiști, mai deschiși, mai receptivi și mai creativi; că vor asuma funcția publică sub semnul responsabilității, nu sub cel al beneficiilor, într-un cuvânt, că vor schimba o lume de care inclusiv cei care profită s-au săturat. Ne-am imaginat această schimbare ca pe ieșirea de pe-o ușă a ultimului reprezentant al vechii generații (comuniste sau iliescieniste) și – după o scurtă pauză solemnă – intrarea pe aceeași ușă a primului reprezentant al noii generații, occidentale.

            Din păcate, am avut ocazia să constatăm că majoritatea acestor dorințe pioase nu sunt decât pure iluzii. Generațiile se suprapun, relele obiceiuri se transmit, lucrul cel mai prost în ceea ce privește lucrurile proaste e faptul că ele funcționează (și, atâta timp cât funcționează, aduc beneficii și e mai bine să nu fie schimbate) iar obtuzitatea, jemonfișismul, orgoliile și frustrările sunt date umane fundamentale de care nu scapă nici o generație. ”Omul nou” al capitalismului românesc e la fel de lipsit de concretețe precum cel al comunismului sau al legionarismului. ”Revoluția lăuntrică” menită a crea ”călugări soldați” dedicați binelui public și asumând o existență ascetică a fost, de fiecare dată, un eșec.

            Lecția acestui eșec ar trebui să fie aceea că e zadarnic să mai pleci încă odată la drum cu aceeași mitologie a ”schimbării totale”. Ar fi preferabil să ne concentrăm pe schimbări punctuale și pe felul în care acestea pot fi adunate în comportamente – individuale și comune – care să marcheze ireversibil lumea în care trăim. Și încă ceva: schimbările lăuntrice ”totale” sunt, de regulă, rezultatul convertirilor și/sau al iluminărilor. Lucrurile acestea sunt – atunci când sunt – absolut personale; nu are rost (și e primejdios) să le impunem ca norme sociale. Schimbarea socială vine din afară spre înlăuntru: apariția ceasurilor în turlele bisericilor a determinat o anumită relație a oamenilor cu timpul; cea a mașinilor a dus la o altă percepție a spațiului și a vitezei; apariția internetului și generalizarea telefoniei mobile modifică felul în care relaționăm.

            La fel, un oraș îngrijit, ale cărui spații publice sunt realmente destinate întâlnirii oamenilor crează cetățeni; o școală bună – care îmbină rigoarea cu susținerea pasiunii elevilor – formează oameni deschiși; un sistem de servicii publice destinate cu adevărat locuitorilor dintr-un sat/oraș generează un alt sentiment al aparteneței la o comunitate locală; un sistem de transport civilizat leagă oamenii și facilitează schimburile de tot felul. Susținute cu tenacitate, modificările în ordinea vizibilă (urbanistică, administrativă, media etc.) duc la schimbări în ordinea lăuntrică a oamenilor și, în primul rând, la conștiința lor că e mai avantajos pentru toți să funcționeze împreună decât unii împotriva altora.

Puterea tribului

Din păcate, suntem foarte departe de o asemenea înțelegere a lumii în care trăim. Noi am rămas împietriți într-o logică a jocurilor de sumă nulă, în care lumea cotidianului noastru ”e așa cum e”, dintotdeauna, prin decret divin; în care toate lucrurile sunt în cantitate fixă (eventual se mai degradează câte unele) și, pentru ca unii să aibă mai mult, e inevitabil ca alții să aibă mai puțin. O asemenea viziune asupra lumii favorizează – în mod excesiv – logica tribală: deoarece într-un asemnea mediu individul nu se poate realiza prin propriile lui mijloace (în speță prin talent și prin muncă), el are nevoie de un vehicol care să-l propulseze și să-l susțină în lupta pentru putere. Acesta e tribul. Există două tipuri (nu neapărat incompatibile) de trib în lumea noastră: cel bazat pe înrudirea de sânge și cel ce are ca fundament vasalitatea. Primul valorizează familia extinsă (și, într-o anumită măsură, apartenența religioasă), cel de-al doilea privilegiază conexiunile bazate pe interes (partide, firme etc.). Scopul ambelor – și al tribalismului în esența lui – e acela de-a investi cu relațiile informale de dependență reciprocă o structură formală (în speță o instituție). Altfel spus, un mecanism neutru, care ar trebui să fie în slujba celor cărora li se adresează, e acaparat dinlăuntru de un clan și pus să producă aproape exclusiv pentru cei care ”lucrează” în interiorul lui.

În felul acesta, o instituție – căreia din inerție i se spune ”publică” – devine, în fapt, o societate privată. Ceea ce o deosebește de firmele particulare efective e faptul că beneficiază de bugetare de la stat și e exonerată de orice răspundere (în primul rând de faliment), indiferent de ce ar face ”funcționarii” ei. Ceea ce uimește, într-o astfel de logică, este desăvârșita absență a ceea ce – în democrațiile consolidate – poartă numele de ”serviciu public”. 

Prestigiul funcției

Avem de-a face, în mod manifest, cu o deturnare a sensului atribuțiilor publice: funcția nu reprezintă un atribut al responsabilității în viața comună, ci – dimpotrivă – e o modalitate de obținere și de consolidare a privilegiilor și a prestigiului personal. Efectul direct al acestei stări de lucruri – cât se poate de premodernă – constă, în primul rând, în personalizarea excesivă a oricărei structuri de putere. Dimensiunea instituțională a acesteia, care, în fapt, nu e nimic altceva decât modalitatea în care o decizie e articulată în politici publice, tinde să fie redusă la minimum. ”Produsul” administrației noastre nu sunt politicile de dezvoltare, ci ”rebrănduirea” permanentă a ”imaginii” șefului ei. Aproape inevitabil, majoritatea fondurilor pe care le înghit ”instituțiile” autohtone se duc în ”elaborarea strategiilor”, adică într-un discurs al schimbării permanente menit a justifica necesitatea unei ”conduceri stabile”, capabilă să asigure ”tranziția” în perioada reformelor.

Dincolo de această retorică a (auto)justificării, ”instituțiile” nu sunt nimic altceva decât mecanisme de dublă – sau triplă – exploatare a resurselor pe care se presupune că le administrează. Prima formă de exploatare e aceea pe care am enunțat-o anterior: permanenta solicitare a fondurilor de stat, care sunt risipite în ”campanii de imagine” și ”dotări” de tot soiul (de la ”parcuri auto” la ”training-uri în străinătate”). A doua exploatare e aceea a domeniului aflat la dispoziție: spațiul locativ, terenurile sau pădurile, diplomele, mașinile și utilajele etc. Practic orice poate fi sustras destinației lui legale și ”privatizat” în folos propriu. În fine, cea de-a treia exploatare constă în vânzarea (preferențială) a serviciilor pe care ”instituția” ar trebui să le producă în mod normal. Banii dați portarului, asistentei, omului de la ghișeu, ”cadourile” cvasi-instituționalizate, diversele ”colecte” ocazionale și plata ”procentelor” neoficiale cu care e cumpărată ”bunăvoința” ”șefilor mari” și a diverselor ”comisii” intră în această categorie.

Omul fără chip

Deloc surprinzător, acest sistem de exploatare are ca efect, pe de o parte o personalizare excesivă (la nivelul imaginii), pe de alta, o totală depersonalizare a celor care – în succesiunea lor – ocupă ”funcțiile de conducere”. Omul din vârful instituției nu e el însuși prin ceea ce face (tocmai pentru că face foarte puțin și foarte anapoda), ci printr-un anecdotic al ridicolului care contrastează, rizibil, cu pretențiile lui. Ajuns la culmea puterii, un anonim fără nici un fel de merite începe să se creadă ”omul providențial” al unei logici a principiului antropic: de vreme ce-a ajuns acolo, înseamnă că această împlinire îi era destinată dintotdeauna și deoarce e purtătorul unui asemenea destin, se cuvine ca ceilalți să-l ”respecte” la ”adevărata” lui măsură. Dincolo de ”cultul personalității” pe care-l generează acest tip de egolatrie, ne lovim de o problemă serioasă: funcția crează omul. Și reciproc, omul acaparează funcția (și instituția pe care-o conduce) în beneficiu propriu. Până la urmă, oamenii funcțiilor sunt interșanjabili: același gen de ”șefi”, același gen de orgolii și de pretenții, aceeși supușenie față de cei mai mari (pe scara politică și/sau administrativă) și – ce e mai trist – același dezinteres pentru funcționarea instituției în beneficiul cetățeanului și pentru articularea unei memorii instituționale (alta decât una de sincope și de anecdote penibile).

La capătul tuturor acestora se află decredibilizarea instituțiilor. Asociate cu asemenea personaje fără relief, reduse la scheme de exploatare în beneficiu propriu, deprofesionalizate, anonimizate (pentru că doar șeful vizibil) și târâte în grotesc (prin tot soiul de ”afaceri” rocambolești), instituțiile decad și ajung un soi de no man‘s land-uri în care, pe fondul abandonului general, fiecare funcționar lucrează doar în beneficiu propriu. Iar atunci când lucrurile ajung așa, când o instituție nu se mai ocupă în nici un fel de serviciul public (ci devine o sumă de afaceri private cărora cetățenul trebuie să le plătească tribut pentru orice), apare – la început difuză, apoi din ce în ce mai coerentă – nevoia ”tătucului”, a ”mâinii de fier” care, prin frică și pedeapsă, îi controlează pe toți și impune puterea statului în anarhia intereselor personale. Corupția generalizată la bază e ”lentila” ce focalizează, la vârf, mitul dictatorului. Anarhia oamenilor fără chip se împlinește în chipul inuman al tiranului.

Școala proastă

Probabil lucrul cel mai trist e acela că, departe de a diminua numărul neaveniților în viața publică, cei 30 de democrație n-au făcut decât să reglementeze afluxul lor în politică și în administrație. Politologul american Stephen Kotkin a a numit acest fenomen – cu referire specială la România – contraselecție. Aceasta constă în faptul că fiecare șef își alege subordanați mai slabi, mai prost pregătiți și mai șterși decât el, dar – în același timp – mai slugarnici și mai ahtiați după funcții și putere (ceea ce îi permite să-i țină într-o relație de perpetuă dependență). Numai că, cum nimic nu e veșnic (mai ales pe meleagurile noastre), căderea șefului aduce în locul lui unul dintre ”băieții” pe care acesta și-i ținuse la dispoziție. Iar noul șef își va manifesta imediat voința de-a curăța aparatul de foștii lui egali și de a-l popula cu oameni mai incompetenți și mai slugarnici, pentru a-și reliefa ”măreția” în contrast cu ei. Și tot așa, într-o spirală continuă a degenerescenței. Dincolo de ”platorme”, ”programe”, ”statute” și ”regulamente” (pe care, în fapt nu le citește nimeni și care folosesc doar atunci când e nevoie de chițibușerii procedurale), tocmai asemenea practici – nescrise, dar permanent reluate – s-au instituționalizat în România postrevoluționară.

Teoretic, ar fi fost de așteptat ca – în trei decenii – să apară undeva un punct de inflexiune care să răstoarne această logică. Dacă acest lucru nu s-a întâmplat, e și din cauza continuei degradări a școlii în acest interval. Nu doar că școala produce tot mai puțini oameni competenți și capabili să-și formuleze opinii avizate, ci ea devenit o fabrică de frustrări care se eliberează în spațiul public. Oameni care nu au nici o formație, a căror precaritate de gândire și de expresie e patentă, care și-au obținut diplomele și titlurile prin fraudă, simt nevoia de a-și lua revanșa și de-a se răzbuna pe toți cei care au făcut și fac ceva cu capul și cu mâinile lor. E o adevărată cursă a ”băieților de băieți” de a demonstra lumii întregi că tenacitatea și inteligența nu valorează nimic înaintea șmecheriei, a relațiilor și a banilor.

Blestemul ”omului universal”

Că lucrurile stau astfel o demonstrează aviditatea cu care, ajunși pe funcție, se împopoțeanează cu titluri, grade și onoruri la care pregătirea lor reală nu le-ar da nici un drept. Din clipa în care devine șef și are toată puterea asupra unei instituții, fiecare ajunge să creadă că are și competențe universale în acel domeniu (și nu numai). Omul care nu știe să facă nimic pretinde că se pricepe la toate. Cointeresate de favorurile pe care șeful le distribuie (sau doar le poate distribui), ”instituțiile” de învățământ se grăbesc a veni a întâmpinarea dorințelor lui, oferindu-i – tot ca tribut – diplome pe care pregătirea lui nu le justifică deloc. Numai că, străveche problemă de psihopatologie, omul care îi minte pe alții ajunge să se mintă și pe sine însuși și să creadă în ”imaginea” pe care el însuși și-o fabrică. Și, implicit, să creadă că ajuns acolo unde a ajuns nu printr-un concurs de împrejurări sau datorită faptului că a fost numit, ci grație ”meritelor” și ”cunoștințelor” lui.

Unul din neajunsurile flagrante ale acestei derive personale (care, cumulată sfârșește prin a fi una socială) e aceea că, într-o lume de personaje omnipotente și omnisciente, expertiza devine inutilă și e îndepărtată fără menajamente. Conduși fiind de oameni atototștiutori nu avem nevoie nici de specialiști în ceva, nici de o investigare detaliată a realului. Adevărul ultim, în orice domeniu, e ceea ce spune șeful, mai ales dacă lucrurile respective sunt reluate de media. Toți cei interesați în dividentele beneficiilor ce vin de pe urma unei persoane aflate în fruntea unei instituții se vor grăbi să-i repete, slugarnic, ”indicațiile”, să le ”implementeze” în tot soiul de hârtii administrative și să le impună altora indiferent dacă au sau nu vreo eficiență. În fapt, pe nimeni nu interesează dacă ”gândirea” șefului modifică ceva în starea de lucruri a domeniului pe care-l conduce; singurul lucru care contează e acela ca ”băieții” (și ”fetele”) de sub el să fie remarcați pentru zel, promovați și răsplătiți. Finalmente, omul din vârful structurii ajunge să se îmbete de sine însuși și să creadă că e atât de puternic încât cuvântul lui se face realitate. În fapt, acest cuvânt nu e decât lozul câștigător pentru eșalonul doi al puterii.

Absența carierei

Într-o lume în care CV-ul a devenit normă, e stupefiantă absența carierelor publice la vârful statului. Cu o remarcabilă ciclicitate, persoane fără nici un trecut și fără nici un profil sunt aduse pe funcții și prezentați ca ”oameni noi”. Cel mai adesea, acest tip de personaje asociază incompetența cu impostura și cu un orgoliu hipertrofiat în virtutea căruia consideră că ”au dreptul” la mai mult (ba chiar la totul). Învață extrem de repede limba de lemn a mediei, agrementată cu anglicisme de Comisie Europeană, se hlizesc pe toate ecranele și sunt nelipsiți la sindrofiile oficiale. Ei sunt periodic ”evaluați” (aceasta fiind noua formă de amenințare căreia trebuie să-i facă față), dar știu foarte bine că singurul ”criteriu” de evaluare îl reprezintă obediența și creșterea tributului pe care îl datorează partidului și superiorului ierarhic.

În țările în care funcția înseamnă ceva, oamenii au – mai întîi – la bază o bună pregătire în unul-două-trei domenii, apoi fac un lung exercițiu al responsabilităților publice, a cărui menire e aceea de a-i pune în contact cu multiplele aspecte ale logicii instituționale. Un om astfel format nu doar că are o bună cunoaștere a resortului său de activitate, dar înțelege bine și felul în care acesta se conectează cu alte domenii și – ca atare – poate aprecia strategia cea mai bună a dezvoltării comune. Aici e vorba de două lucruri: pe de o parte de profesionalizare (în virtutea căreia o persoană ce răspunde de un domeniu nu poate ”fi făcută” de subordonații săi ce măsluiesc statisticile) și, în al doilea rând, de responsabilizare (deoarece poziționarea corectă a sarcinilor proprii într-un ansablu comun de obiective permite stabilirea unor indicatori clari de realizare a proiectului propus).

Noi nu am descoperit, încă, un lucru absolut banal: că există ceva și mai dezastruos decât ticăloșia: incompetența.

Puterea vidă

Cu cât oamenii care ajung la vârful puterii sunt mai inconsistenți, cu atât precaritatea lor îi face mai instabili în locul în care se află. Ajunși acolo unde ajung nu se pricep la nimic, nu știu ce poate fi făcut (eficient și articulat în timp), nu trăiesc decât o inflație a orgoliului și o criză de voluntarism. Dincolo de acestea, la modul real, capacitatea lor de a face ceva este erodată de datele lumii căreia-i suntem contemporani. Și aceasta datorită faptului că, acum, adevărata putere nu mai e nici la oamenii politici, nici la instituțiile clasice, nici la savanți. Ea s-a mutat în tehnologie, în bani și în media. Puterea politică, instituțiile și cunoașterea erau stabile; tehnologia, banii și media sunt fluxuri care antrenează totul în mișcarea lor. Instanțele clasice de legitimare a discursului de autoritate pot rezista doar până la un punct (din ce în ce mai nesemnifictiv) forței acestor fluxuri care se mișcă la scară globală și ”învârt” lumea. Așa cum bine am văzut-o, orice ”măsuri” ar lua autoritățile, ele sunt depășite de dinamica faptelor și, adesea, în loc de a rezolva ceva, nu fac decât să amplifice criza.

Aceste lucruri sunt valabile peste tot și fiecare conducător – al unei țări sau ale unei instituții – își caută o cale de legitimare în această zguduire a lumii. Oamenii ce ne conduc pe noi nu mai încearcă nici asta; ei par a se fi întors la un amestec de logică religioasă și de resemnare ancestrală: dacă tot trebuie să fim conduși, atunci de ce nu de către ei? Oricum, sunt aceiași peste tot și orice am alege, nimerim același tip uman, care a infestat întregul sistem insituțional și politic.

Zorii tiraniei

Numai că ceea ce e mai greu abia stă să vină. Într-o lume de oameni care arborează, cinic, atributele puterii dar care – tocmai din cauza felului în care au obținut-o – nu au nici o putere reală, lumea în care trăim se descompune. Statul devine o enormă mașinărie ce funcționează în gol, fără a produce nici un beneficiu și care se bazează doar pe amenințarea forței pentru extorca populația prin impozite tot mai mari; instituțiile – și, în interiorul lor, personalul – se privatizează în folos propriu, iar ”structurile de forță” devin un soi de arbitru care își licitează ”protecția și paza”. De partea cealaltă, populația nu vede nici un orizont al viitorului. Nimeni nu mai crede în propaganda media, în discursurile găunoase și fotografiile Colgate; oamenii au înțeles că nu sunt nimic altceva decât o ”materie primă” exploatată fără milă și apoi, abandonată, ca ”deșeu” propriei sorți. Cei care pot, pleacă încotro văd cu ochii. Cei care rămân, viseseză la ”bunul dictator”, care-i va tăia pe boieri și le va face dreptate oamenilor simpli. La cel care va aboli minciuna și îmbogățirea și va restaura credința și dăruirea în favoarea cauzelor comune. Și care va face toate acestea pentru ”poporul lui”, întorcând spatele ”străinilor care ne jefuiesc” și, pentru a ne jefui, întrețin această pseudo-putere la vârful statului.

O să mi se spună că nostalgicii aceștia nu sunt decât 14 – 15 % din populație și, oricât de grea ar fi iarna, nu trec de 30 %. Poate, dar dacă ne mai lovește și o criză – pe fondul vidului de putere și al incompetenței generalizate – s-ar putea să-i vedem la 60 %. Ne-am lăudat suficient cu faptul că noi suntem altfel decât țările din jur, care au adoptat deja formule autoritare de conducere. Dar am uitat un lucru foarte simplu: că noi suntem mereu în contratimp cu vecinii noștri. Și că ceea ce vine la noi mai târziu, e mai radical ca la ei.

Distribuie acest articol

40 COMENTARII

  1. Ca de obicei, un articol consistent.
    Drept contrateza m-as referi la Impostor-Syndrom. Se intimpla si invers. Persoane de succes sa se considere pe nedrept ajunse in pozitiile respective, sa fie atit de pretentiosi incit sa-si considere opera absolut normala, fara valoare deosebita, oricine ar putea face asa ceva.
    Nu, nu vorbim de modestie, eu cred ca modestia e un fel de aroganta, vezi Doamne eu sunt de valoare, da ma trag de bracini cu Dorel.
    Ideal ar fi ca cei buni sa fie promovati automat de societate, promovarea lor sa nu depinda de publicitate, relatii, pile. Dar electoratul e speriat de cei buni, electoratul prefera oameni simpli din popor, ca el si ca unchi-su, E speriat de valori, nici nu reuseste sa-i asculte sau sa-i inteleaga. Excrocheria nonvalorilor cu diplome aurite a accentuat acest fenomen, nimeni nu mai are incredere in „valorile” stralucitoare.

    • Medicul CIUHODARU – PSD nelipsit de pe lista ”invitatilor on line” de la emisiunile de știri sau cu subiect co – VIDant de la toate televiziunile de toate culorile. Nu ai cum sa obiectezi – e pesedeu , dar e și DOOOCTOR . Om cu scoala si care a imbracat cămașa morții dedicadu-se zi si noapte salvării pacienților. Nu ia pauza decat ca sa-l tele-vedem noi de 2 – 3 ori pe zi.
      Că este așa o dovedesc și vestmintele profesionale nelipsite – mai ales cămașa albastra sau verde, larg deschisa la gat….ca doctorii din serialele americane. De remarcat si raftul cu medicamente si ustensile medicale pe care le vedem in spatele eroului.
      Singura obiectiune – omul e europarlamentar. Nu are cum sa activeze cine stie cat ca medic la Iasi , de unde zice-se ca ar comunica.
      E doar o fantezie a mea sau e clar ca persona si-a montat un mini studiou tv cu spect fictiv de cabinet medical in camera sa de hotel de la Bruxelles, Luxembourg sau Strasbourg ?

  2. Adevarat, dar cati vor intelege? Chiar avand rabdare sa citeasca. Pentru ca tranzitia asta, de la specialist la habarnist cocotat intr-o functie a produs si neincrederea. ” De ce sa citesc si de ce sa inteleg, la ce-mi foloseste?” Solutia este, asadar, o schimbare pas cu pas, acolo unde se poate. In loc de asta, avem, mai degraba, adaptarea. Asa cum ne-am adaptat la comunism, ne adaptam la orice. Cat priveste dictatorul luminat, asta e visul de aur al omului care nu-si poate stapani destinul.

  3. bravo domnule Maci, mi a placut ce ati scris. „umbrele mari si oamenii mici”, „atâta timp cât funcționează, aduc beneficii și e mai bine să nu fie schimbate”, „sa se revizuiasca, primesc, dar sa nu se schimbe nimica”. surprindeti realitatea trista. dar ea nu poate fi contracarata decit prin implicarea oamenilor de bun simt (sigur, astia n au nici timpul si individual nici resursele jivinelor adunate n haite). democratia presupunea libertatea individuala nu suprematia prostilor comasati (ca n colhozuri). daca oamenii inteligenti si de onoare nu si vor face timp sa se uneasca si sa contracareze ofensiva jigodiilor (jigodismul este job ul lor full time) Romania nu se va schimba ci va disparea

  4. Si daca totusi : „viata-i o lupta deci te lupta ” Omenirea a ajuns acolo unde vedem azi cu totii ca a ajuns trecind, de mii si mii de ani, prin ceea ce considerati a fi NIMICUL si fara sa vreti sugerati ca totul este vinovatia noastra si a altora „ ce vezi doamne” ne jefuiesc .Istoria ne arata cum mii de ani ne-am razboit , cum popoarele lumii s-au luptat in razboaie de cucerire , vedem cum omenirea a trecut prin sclavagism(cu toate inlanturile vremurilor ) , prin feudalism si toate formele lui asociate , prin capitalismul promovat cu pistolui in mina si cu tot ceea ce au insemnat cele doua razboaie mondiale cu milioanele lor de morti si cu dezastrele aferente .Am trecut si prin amorfa forma de existenta cetateneasca numita comunism ( a carui apologie o faceti in subliminal )si am ajuns aici in UE .Probabil ca si aici , loc in care granitele desemnate dupa cel ce al doilea razboi mondial nu mai pot fi modificate si in care razboiul nu mai reprezinta solutia ci mai degraba dialogul este cel care ne uneste ,vor aparea contestarii sau forme de manipulare din interese ce tin mai mult de o necesitate sufleteasca decit de pragmatismul nevoii de adevar.Nu noi am inventat spaga ,rea credinta , impostura , falsitatea si multe altele pe care dorim a le critica .Ele exista de cind lumea si pamintul si cu totii trebuie sa trecem prin ceea ce altii au trecut poate de mult . Norocul nostru este ca putem sari etapele si ca am ajuns mai repede ca orisicine in aceasta postura (desigur exista o sumedenie de neajunsuri si ele vor exista intotdeauna oriude dorim a intoarce ochii)de membrii UE si NATO avind si securitatea nostra asigurata si linistea ce ne este data de lipsa conflictelor militare . Este mult ,este putin , istoria ne-o va spune .Oricum o dam, oricum ne uitam, nicicind Romania si cetatenii ei nu au fost beneficiarii unei asa de mari bunastari si a unui astfel de trai .Ca unora le pute asta este acum evident .

    • Aceeasi salata de cuvinte insirate fara rost si fara logica cu care ne-ai obisnuit asezonata cu doua afirmatii ” monumentale ” prin gravitatea lor .

      Prima este aceea prin care zici ca avem norocul ca am sarit etapele si am ajuns mai repede ca orisicine sa ne confruntam cu impostura,falsitatea,reaua credinta si coruptia.
      Halal noroc,ce sa spun….!

      A doua e cea in care sustii ca : ” nicicind Romania si cetatenii ei nu au fost beneficiarii unei asa de mari bunastari si a unui astfel de trai ”
      Cred ca ar trebui sa folosesti niste ochelari cu inteligenta incorporata ( pentru a o ajuta pe a ta ) ca sa poti vedea mai bine lucrurile.

      O intrebare de final. Chiar traiesti pe lumea asta sau intr-o lume virtuala, paralela cu realitatea cotidiana ?

  5. Acum ceva timp într-un clip TED talk un prezentator făcea o analogie între muzică și spațiul interior. Povestea cum o orgă cu tuburi îi stă bine doar într-o biserică gotică cu un spațiu care favorizează dezvoltarea acelor sunete. Sau cum s-a născut jazz-ul în micile cafenele din New Orleans în care muzica acompania discuțiile gălăgioase de la mese …
    Dacă privim muzica ca pe cea mai de seama organizare pe care divinitatea a făcut-o cadou omenirii, realizezi ca în principiu poți asculta orice fel de muzică cu condiția ca aceasta sa fie interpretată fără disonanță. Adică chiar dacă nu-ți place stilul măcar nu iți provoacă disconfort.

    De ce nu putem transpune astfel de asocieri asupra –puterii de decizie– în sensul în care pentru a putea proiecta și construii o țară ai în primul rând nevoie să construiești un spațiu în care acest demers să se realizeze.
    Când privești masa aceea lungă din Palatul Victoria presărată cu culori si figuri desprinse parcă dintr-un decor de chermeză provincială cu parfum de spritz ieftin cu veșnic același unghi din 90 având in capăt pe șeful care cu juma de gură invită pe altul să explice ce nu interesează pe nimeni, realizezi ca tot decorul și personajele sunt acolo pentru altceva; nu pentru a lucra.

    Spațiul pentru demararea lucrărilor de proiectare și construcție a țării ar trebui să fie o cameră mare, cu înălțime mare (> 10, 12 m) fără scaune, cu un panou imens pe care constant sunt proiectate o serie de hărți cu n straturi cu diverse informații cu oameni care discută în picioare, care vin și pleacă constant pentru că nu mai e timp de stat. Camera aceasta ar trebui sa fie poziționată în oraș; ultra-central, intr-o zonă intens circulată pietonal și ar trebui să aibă o suprafață vitrată pe toată lungimea uneia dintre laturi, pentru transparență.

    epilog: orice șef de șantier știe bine ca echipă cu care a lucrat 30 de ani în demolari, nu te poți apuca azi să construiești mare lucru.

    • Excelent comentariu și elegante analofiile:
      Ideea unei camere transparente pentru lucrările de proiectare a unei țări merită o analiză mai detaliată, chiar dacă știm că e SF curat

  6. Parca lumea mafiei americane Cosa Nostra , cu toate familiile componente Gambino, Bonano si altele sunt mai atractive si eficiente decit statul roman actual.

  7. „fiecare șef își alege subordanați mai slabi, mai prost pregătiți și mai șterși decât el, dar – în același timp – mai slugarnici și mai ahtiați după funcții și putere (ceea ce îi permite să-i țină într-o relație de perpetuă dependență).”

    Aceasta ” strategie” a stat la baza promovării in RSR și în PCR in special. ( Dej înlătură pe Pauker, Ceaușescu da de pământ cu oamenii lui Dej, Iliescu executa sotii Ceaușescu)
    Deci e doar o continuare a „bunelor practici” transmise din tata in fiu/ fica. (părinte nomenclaturist , securist , turnător, activist , sindicalist de vază , neimportant )

    Ultima parte a articolului și care incepe cu „Statul devine o enormă mașinărie ce funcționează în gol” o găsiți mai dezvoltată pe Wikipedia în definiția republicii bananiere.
    Adăugați tot de acolo și :
    „conduce la bugete masiv deficitare, debite publice majore, devalorizarea monedei naționale și o dezvoltare inegală.”
    Ce e in curs de ani buni.

    Cumulat , avem TOATE caracteristicile republicii bananiere.
    Inclus : ” o cleptocrație administrativă și politică (guvern de hoți). ”

    O fi că contratimpul asta românesc e peren ?

    • Boris Souvarine STALIN Humanitas 1999 (originalul 1939)

      Pag.453

      Rakovski şi prietenii săi deportaţi au scris din Siberia încă din 1930:

      … s-a format… o mare clasă de de conducători… care creşte prin procedeul cooptării calculate, prin numiri directe sau indirecte (avansări birocratice sau sistem electoral fictiv). Elementul care sudează această clasă originală este o formă, originală si ea, de proprietate privată, adică puterea de stat. Şi citează foarte oportun din Marx: BIROCRAŢIA POSEDĂ STATUL ÎN PROPRIETATE PRIVATĂ.

  8. Felicitări pentru articol! O analiză sociologică interesantă cu multe idei derivate din psihologia socială, care merita aprofundate. Justificarea socială a „ideii de dictator” corelată cu dizolvarea instituțiilor publice, lipsa de misiune a educației, inadecvarea la provocările prezentului (foarte periculos!) şi, nu-i așa(?), provocările tehnologiei şi ale delirului media.
    Un comentariu: Acceptarea de popor ca legitimă a unei „legitimări” de tip religios? Istoria a dovedit-o şi o dovedește: este nevoie de o disoluție socială puternică pentru ca această condiție să fie suficientă. Este suficientă o nouă criză? Cred că întrebarea este: „cât de gravă trebui să fie criza?” sau „care este punctul de inflexiune în rezistența socială la presiunea unei crize, în condițiile de astăzi şi de mâine?” – toate cele pe care le-ați menționat în articol. Cred că specialiștii noștri din lumea academică deja lucrează la această analiza de risc!
    Privitor la cei 14-15%,: o condiție importantă cred că ar fi ca aceștia se constituie într-un nucleu dur, unit, care să reziste multor provocări de dezbinare – o clasă socială (ideal!). Este posibil? Nu va amăgiți cu privire la cei 60%: cine ar fi? din cine ce populație? pentru cât timp? în jurul căror idei?… etc. Însă există un dram de realitate aici şi anume cel derivat din “mitul majorității”, construit după ce o minoritate dură, în condiții de disoluție socială şi instituțională puternică, îl promovează după preluarea puterii – o re-realitate post factum – o continuă „reluare” a realității „până ce realitatea prezentului va reflecta realitatea re-desenată a trecutului”…propagandă…(cunoașteți, sigur!), posibilă (peste cât timp?) în „noile media”, cu oameni antrenați în trăirea realităților virtuale, realități care sunt poate şi ele un flux(?), care își caută „noul om nou”, perfect conectat la tehnologie” 😊
    Idei care mi s-au părut un pic cam simple: pe de o parte – „personalul instituțiilor” şi, pe de altă parte, „populația”? Cei care stau şi cei care pleacă? „…ceea ce vine la noi mai târziu”, la alții a fost /este (mai radical)?
    Poate că nu totul are legătură de degradarea școlii? Totuși, cred că aceste idei reflectă în mare parte o realitate (şi socială, şi percepută)… iar aceasta poate fi un factor determinant, în anumite condiții.
    Idei care mi s-au părut interesante: Puterea ca flux. din care se pot deriva întrebări precum: Cât din putere este flux? Cum o stăpânești? Cum o exerciți? Unde sunt punctele de inflexiune? Cum le protejăm?… Logica de tip religios în auto-justificarea puterii: de analizat la noi „în democrație”, la liderii noștri vremelnici! O provocare pentru o analiză: Ce înseamnă, de fapt, „reforma partidelor politice” – de la glumă la realitate (virtuală).
    Ca fapt divers: sunt în text câteva greșeli de scriere. Un Office Word cu dicționar în limba română le-ar identifica așa de ușor! Nu că ar știrbi acestea cu ceva din admirația pe care v-o purtăm, ci doar așa, pentru că vă vrem cu „ștaif”, ca pe o voce unică şi, din păcate, prea puțin susținută de colegi, a academiei (nu Română şi nu de Poliție, doamne-ferește!).

  9. toata nenorocirea asta e cauata de 2 lucri:
    – lipsa masei critice facuta de populatia educata, care promoveaza valori etc. Si in locul acestei mase critice, este o alta masa critica, a mediocrilor.
    – calitatea scolii, care produce din ce in ce mai putine valori..

    Cam asta e tot, restul este efect!

  10. Exceptionala analiza, dureros de lucida si necesara.
    Raman la parearea ca romanii suporta consecintele imposturii intelectuale instalate programatic in urma loviturii de Stat din 1989.
    Absolventii academiei Stefan Gheorghiu au infiltrat media, rectoratele.
    Juristi cu studii la fara frecventa au capatat atributii pentru care nu aveau nicio competenta, CNAS fiind un exemplu.
    Drimer a facut emuli, tiparnita diplomelor functionand pana in ziua de astazi.
    Ex ministrul politehnician Ecaterina Andronescu poate confirma faptul ca in Romania, titlul de” inginer” nu mai presupune atestarea cunostintelor teoretice si practice la nivelul celor recunoscute prin echivalare in spatiul european, pana in ’89.
    Tara este saturata de teologi ignoranti, dar cu patalama la mana si tupeu achizitionat contra cost . Cat despre muzicologii si actorii şcoliti la Spiru, cine are curajul sa evalueze consecintele imposturii carora au cazut victime sute de tineri?!
    Istoricul moment in care presedintele jucator i-a umilit public, cu cinism pe Ponta si Petrescu, importanti oameni politici licentiati in drept, este definitoriu inca pentru calitatea carmuitorilor destinelor Romaniei.
    Spun „inca” gandindu-ma la ţinuta lui Barna in sandale alaturi de Patriarh, la para servilului Caţu pe la uşlie diplomaţilor acreditati temporar in Romania, la impolitetea cu care Raed persista in a se adresa stalcit si autoritar poporului care l-a scolit si gazduit fare rezerve, la aroganta cu greu disimulata a altor inalti demnitari.

    • „… romanii suporta consecințele imposturii intelectuale instalate programatic în urma loviturii de Stat din 1989.”
      Impostura intelectuala s-a instalat în România cu mult înainte de 1989, și anume dupa 1945. Impostura intelectuala și confuzia valorilor sînt cele mai teribile moșteniri lăsate de regimul comunist. O simpla constatare, din care nu se poate desprinde, din păcate, nici o soluție.

  11. Mi-a plăcut articolul, parca vad unele încarnări ale tipologiilor prezentate.
    Cred ca lucrurile nu stau prea bine nicăieri, dar la noi e mai rau si mai dureros, pentru vs ne afectează direct.
    Cred ca ceea ce are o nuanta mai tare in Romania este ceea ce autorul a numit personalizarea funcției. Ea pornește de la mecanismele electorale, oamenii folosesc criterii afective, emotionale si nu de valoare.
    Treaba se intampla și la case mai mari.
    Trăim într-o epocă de post-adevar si post-valoare.
    Scăderea standardelor morale este un fenomen global, de cate ori citesc pe Linkedin CV-urilor unor foști colegi ma intreb de cum nu mi-am dat seama ca am lucrat nu mai cu high calibre executives, managers, senior experts (sic), senior advisors , etc. Unul, proaspăt absolvent cu un BSc, apare astăzi ca fost strategy advisor și el abia își făcea ucenicia. Altul a fost dat afară acum 5 ani dat apare si acum ca angajat la o mare companie și da seminarii abuzat de fostul titlu. Multi din cei care nu si-au inventat titluri isi inventeaza achievents. Am lucrat toata viata in echipe multidisciplinare și e greu sa spui care disciplină sau grup a contribuit decisiv la succesul sau esecul unui proiect. Dar citind CV-urile unor oameni cu care am lucrat ma minunez cu cate talente solitare am colaborat.
    Acestea nu sunt exemple din Romania, nu sunt politicieni, sunt oameni din domenii tehnice cu care am lucrat și stiu pe ce pozitii au fost si cat ii ducea capul.
    Interesant este ca in mai toate tarile false avertisment este un delict, dar nu și un CV fals.

  12. O a doua analiza ,chiar mai buna decat prima „Cand oameni mici…”, .
    Cele doua vin sa creeze impreuna o fotografie, in cuvinte bine alese, a societatii romanesti actuale .

    La fel ca si altii ( nu stiu cat de multi sunt insa ) incerc o dezamagire uitandu-ma la modul in care a evoluat ( mai bine zis involuat ) in ultimii 31 de ani clasa politica din Romania.
    Rezultatul ,vizibil cu ochiul liber,este un sistem politic de guvernare care a inceput a fi definit ca PROSTOCRATIE din care nu lipseste nici componenta insotitoare FUDULIE ( probabil pentru a confirma vechiul proverb,acela cu prostul daca nu-i fudul…) ceea ce este suparator de-a dreptul .

    Cred ca lipsa de „zvac” a natiei,care o impiedica sa se ridice la un nivel ( economic,social ,institutional etc ) comparativ ,cel putin, cu acela al tarilor situate pe la jumatatea Europei, se datoreaza, in primul rand,absentei mentalitatii de invingator si a spiritului de echipa ( unitate nationala ) rezultat al unei istorii intortocheate la periferia Europei in zona balcanilor .

    Complexitatea problemelor de rezolvat si marele lor numar precum si regenerarea perpetua a unor obiceiuri si apucaturi ma fac sa cred ca locul nostru va fi pentru multa vreme de acum incolo tot in coada Europei.

    Daca memoria nu ma inseala Bratianu a spus ca tarile mici nu-si pot permite oameni mediocri la conducerea tarii .
    Din pacate a spus degeaba !

  13. Romania de est se depopuleaza, un semn clar al decaderii societatii. Emigrarea este o solutie individuala a fiecarui cetatean roman dintre cele cateva milioane care au ales sa traiasca in Romania de West. Este o selectie pozitiva, prevaleaza meritocratia de care profita Romania de West suprapusa peste contraselectia permanenta din Romania de Est. Analiza d-lui Maci se explica si prin lipsa calitatilor politice ale romanilor (vedeti si „Când oamenii mici lasă umbre mari înseamnă că soarele e la asfințit”). Romania de Est a fost ultima tara acceptata in UE din estul comunist. Ce sa mai spunem de diferentele uriase dintre Moldova sovietica si tarile baltice… Cat despre lumea occidentala, nu veti gasi nici-o personalitate politica printre romanii din Romania de West. Mai mult. Chiar si cei care au trait printre romani au fost contaminati. De exemplu. daca cercetati, nu veti gasi printre evreii de origine romana din Israel nici-o personalitate politica, cel mult cativa primari. Civilizatia decazuta a Romaniei de Est este atat de puternica incat, desi Klaus Werner Iohannis pare neamt, in fapt este complet romanizat. Romanii care se intorc din West se defecteaza in clipa in care patrund in Romania de Est, e doar o chestiune de timp pana cand Clotilde Armand sau Dominik Fritz se vor defecta – presiunea unei societati anormale este mult prea puternica. Romania este si va ramane un stat esuat la periferia Europei pentru ca nu exista suficiente forte si resurse (vezi esecul Afganistanului) pentru a schimba in bine tot ce este rau in civilizatia romaneasca.

  14. Da ! Dar de ce oare la noi oamenii competenti, seriosi, constienti de propria lor valoare nu se implica ? N-ar trebui oare ajutati, incurajati daca n-au – din nascare – „flacara „?
    Nu stiu cum e pe la altii dar vad ca in Bihor Ilie Bolojan a incercat ceva, promovand in Parlament cativa profesionisti competenti, respectati in comunitate. Poate fi un inceput …

    • Pentru ca coalitia prostilor si mediocrilor este mai unita contra celor inteligenti. Prin emigrare, au plecat f.multi inteligenti si profesionisti iar invatamantul pe fabrici de diplome si doctorate si lipsa de educatue isi arata efectele dupa doua decenii si jumatate!

    • Cand am pus intrebarea asta unora dintre acestia mi s-a raspuns ca nu au fost solicitati (de catre politicieni) sa isi exprime ideile in practica.
      Am ramas mut.

    • @dorin-valeriu _ „Dar de ce oare la noi oamenii competenti, seriosi, constienti de propria lor valoare nu se implica ? ”

      Dar, haideți să ne întrebăm de ce „oamenii competenti, seriosi, constienti de propria lor valoare” nu s-au implicat pentru a împiedica Brexitul? Păi, s-au implicat, dar manipularea bine făcută este întotdeauna eficientă!
      https://www.g4media.ro/fostul-ministru-de-externe-boris-johnson-va-fi-judecat-pentru-slogan-fals-in-campanie-a-sustinut-ca-serviciul-national-de-sanatate-va-beneficia-de-350-de-milioane-de-lire-sterline-pe-saptam.html

      Exagerând puțin, dar nu foarte mult, dacă domnul Dan Voiculescu va dori ca labradorii domniei-sale să devină senatori, singura întrebare pe care ar fi necesar să și-o pună este cât ar trebui să investească.

      Mijloacele de informare înmasă se află în cvasitotalitatea lor la dispoziția cleptocrației. NIMENI, dar NIMENI nu văd că ar discuta în România despre cum poate fi contracarată manipularea, difuzarea de „adevpăruri alternative”, ori „post-adevăruri”. Adică, propagandă și manipulare, după cum ne este ea cunoscută de dinainte de 1989.

      Prin urmare, diferența semnificativă este că România este membră UE și NATO, altfel în privința Statului și politicii interne suntem ceva mai rău acum decât Republica Moldova, suntem cam ca Ucraina, dar cu un PIB/capita ceva mai ridicat (tocmai pentru că facem parte din UE și NATO).

  15. Un adevarat si obiectiv rechizitoriu al Romaniei de azi! Multumim pentru tot acest efort de gandire! Oare cati din guvern il vor citi si daca da, vor merge mai departe pe interesele clanurilor din care fac parte?!!!

  16. Excelent articol. Din pacate lumea de azi cultiva contradictii care duc la schizofrenia asta sociala. Pe de o parte sustine „unicitatea individului” pe de alta parte, sistemul impune ca „nimeni nu e de neinlocuit”. La nivel individual, fiecare incearca sa-si pompeze CV-ul iar odata obtinta functia dorita, acelasi individ este macinat de impostura in care se afla. Se ajunge la revarsari de „frustrare” atat in spatiul public cat si in legislatie, norme metodologice, planuri pe termen lung si la o societate numai buna de dus la psihiatru, cu intregi categorii profesionale de internat chiar.

  17. Cel mai bun articol publicat pe aceasta platforma in ultimele 6 luni. As fi zis un an dar nu tin minte chiar tot si mi-e teama sa nu omit ceva important. Articolul l-am facut pdf si l-am pus bine intr-un folder de lucruri care trebuiesc re-citite cind te-apuca amocul sau dorul de duca. E clar ca explicatia raului nu-l face mai putin rau dar ajuta cumva…
    Multumesc, domnule Maci ! Transpare supararea si frustrarea dvs., e de inteles.

  18. „Nimicul” este birocratia care stapaneste tot, nu conteaza politicul. Atata timp cat birocratia este atotstapanetoare probleme se vor agrava din ce in ce mai mult.
    Intr-o birocratie sufocanta nimeni nu are raspunderi, regiumul este mai toxic decat cel al unei dictaturi pt ca nu iti cunosti inamicul. Impotriva dictarurii poti lupta, impotriva birocratiei nu ai nici o sansa.

  19. 1.Realitatea conturata de d-l Maci se datoreaza ,,masei critice” de intelectuali-analisti CONSTATATORI, incapabili sa ,,ataseze” la constatari, cauzele reale ale acestei situatii si un PROIECT DE SCHIMBARE!
    Nu exista studii asupra modalitatilor si tehnicilor de realizare a tranzitiei la capitalism, problematica institutionala nu se bucura de studii ,,reparatorii”, unica ,,lucrare” pe aceasta tema fiind cursul universitar ,,Economia Institutionala” al prof. Cosmin Marinescu!In rest, un vid stiintific al ,,economiei dezvoltarii” de nedepasit de trei decenii.
    2.,,Cine salveaza PNL” este un articol pe saitul de fata, care trebuia sa porneasca de la ,,Dezbaterea Liberala” privind esecul capitalismului si democratiei in Romania (din 2009, organizata de Valeriu Stoica fost presed. PNL).
    Dezbaterea constata inca din 2009 esecul respectiv datorat nefunctionarii institutiilor preluate prin integrare, deoarece ,,n-au creat cetateanul responsabil (salariat ori intreprinzator) care sa controleze clasa politica spre a nu intra in derapajele de zi!
    Dezbaterea nu spunea insa, ca acest cetatean nu putea apare din lumpen-salariatul cu salar minim pe economie, din intretinutul social, din gospodaria de subzistenta de la tara, din somerii dezintegrarii industriale (emigrati in masa dupa integrare), etc.
    Cetateanul responsabil, capabil de a tine in friu clasa politica era NUMAI rezultatul unui PROIECT DE TARA, cu rezultatul unei dezvoltari industriale rapide!
    Lipsa lui si simpla constatare (ca si acum) a esecului national a pus PNL-ul in situatia de adevarata salvare, avind in vedere dezastrul economic si financiar, datoria externa, etc. care se reflecta in punctajul electoral sub 20 la suta!
    3.Din pacate saitul CONTRIBUTORS a devenit CLUB de constatatori ai situatiei Romaniei esuate, in loc de a fi ceeace scria un comentator: spatiul inalt al unei dezbateri pe tema dezvoltarii, capabil de a crea o ,,masa critica” de intelectuali constructori de proiecte, deoarece procentele de populatie culte sint infime, ele urmind a fi capacitate de proiecte nationale.
    Fara proiecte nu exista nici lideri adevarati, iar proiectul Iliescu de acum 30 de ani este deplin realizat prin ceeace scrie autorul articolului.
    4.Pentru ca situatia sa fie alta peste inca o generatie, proiectul de tara ramine solutia unica.

  20. Superba radiografie a vremurilor pe care le traim! Citind fiecare pasaj il regasesc in viata de zi ci zi! Felicitari autorului!

  21. „Din păcate, suntem foarte departe de o asemenea înțelegere a lumii în care trăim.”

    În privința României, se poate spune, cred eu, că da, sunteți foarte departe.

    Acceptați, vă rog, faptul că România este un stat parțial captiv, guvernat de peste trei decenii de un grup infracțional transpartinic de tip mafiot și sorginte securisto-comunistă, constituit într-o cleptocrație. Inclusiv județul Bihor.

    Orice analiză politică este firesc să pornească de premisa că această cleptocrație are la dispoziția sa resursele statului, instituțiile de forță și serviciile de informații (în cea mai mare parte a lor), finanțele și Justiția, Curtea Constituțională și Avocatul Poporului, mass-media în cvasitotalitatea lor șamd. Adică, resurse la care Mafia italiană nici nu visează.

    A spune că asistăm la un „joc politic” într-un „stat democratic” cu privire la România este manipulare în folosul cleptocrației! …Iar dacă cineva vorbește despre „contradicții doctrinare” și „conflict de idei”, între politicienii români, atunci este de-a dreptul bătaie de joc față de public. Prefer să recitesc „Scufița roșie”, este o narațiune mai credibilă.

  22. O necesara ”gura” de oxigen!
    Gandirea este critica prin excelenta iar analiza d-lui Profesor Maci vine exact cand trebuie!

  23. Daca nu m-as uita la calendar, as zice ca analiza radiografiaza anii’80! E vorba, pe undeva, in asa-zisul nostru capitalism, de concurenta -adica de concursuri oneste, in care sa prevaleze capabilitatile – in obtinerea unor functii, indiferent ca in administratia publica, in partidele politice, ba chiar si in firmele private? Indiferent ca-s functii de decizie sau numai executive? Se mai pronunta cuvantul ” meritocratie” in afara unor lozinci expirate de ani buni?

  24. Aceasta ‘contraselectie’, pe o scară mai mare, te face necompetitive, te distruge in orice confruntare. Nu degeaba suntem ultimii sau penultimii in Europa, practic, la tot ce contează. Rezultatul este dispariția sau supraviețuirea gen șarpe, dihanie care se târăște in mocirla, disprețuită, care trezește repulsie și scârbă, temuta și, deseori, decapitata de cei în calea cărora apare. Viitor de hair romanica are.

Dă-i un răspuns lui Constantin Renunțați la răspuns

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Mihai Maci
Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de Simone Weil (problema decreaţiei în opera ei fiindu-mi subiect de licenţă), apoi de Heidegger şi de relaţiile acestuia cu istoria (tema masteratului) şi cu teologia (tema doctoratului). În lunga epocă doctorală am beneficiat de stagii de documentare în Franţa, ocazie cu care – pe lângă tema propriu-zisă a lucrării de doctorat – m-am interesat de gândirea disidentă est-europeană, şi, în particular, de filosofia lui Jan Patocka. Astfel că domeniile mele de interes vizează în particular filosofia contemporană şi mai ales tentativele est-europene de a gândi rostul istoriei. Am fost membru a două proiecte de cercetare care se ocupau de cu totul altceva, însă aceste experienţe mi-au arătat câte lucruri interesante se află dincolo de cele despre care eu credeam că sunt singurele ce merită a fi făcute.

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Carte recomandată

“Să nu apună soarele peste mînia noastră. Un psiholog clinician despre suferința psihică” – Andrada Ilisan

”Berdiaev spune că la Dostoievski singura afacere, cea mai serioasă, cea mai adîncă e omul. Singura afacere de care sînt preocupați toți în Adolescentul e să dezlege taina lui Versilov, misterul personalității sale, a destinului său straniu. Dar la fel e și cu prințul din Idiotul, la fel e și cu Frații Karamazov, la fel e și cu Stavroghin în Demonii. Nu există afaceri de altă natură. Omul este deasupra oricărei afaceri, el este singura afacere. Tot omul e și-n centrul acestei cărți. Și lipsa lui de speranță.” Continuare…

 

 

 

Carte recomandată

”Incursiunile în culisele puterii lui Vladimir Putin îi oferă cititorului panorama plină de nuanţe, paradoxuri şi simulacre a unui regim autocratic unic în felul său. Analizele lui Armand Goşu sînt articulate elegant şi se inspiră din monitorizarea directă a evenimentelor, ceea ce ne permite să traversăm nevătămaţi labirintul slav întins între Sankt-Petersburg şi Vladivostok.” (Teodor Baconschi)

Cumpara cartea, 39.95 RON

Daca doriti un exemplar cu autograf accesati linkul acesta

 

Esential HotNews

Top articole

Dimensiunile teritoriale ale depopulării țării în anul 2020

Populația rezidentă a țării era la începutul anului 2021 de aproape 19,2 milioane locuitori. Declinul din anul 2020 a fost deosebit de...

Neamțu’ Țiganu’ citește Coranu’

Hafsa, Akif, Azra, Suleymen, Neyla, Dzina, Aisha... și multe alte nume. Eu nu știu cine sunt acești copilași, nu-i recunosc după fețe,...

Egalitatea și economia de piață

Narațiunea obișnuită despre egalitate în România este că acest „vis de aur” al poporului este pe cale să se destrame. Bogații devin...

Când nu știi că nu se poate

Dacă aș avea câte un leu pentru fiecare ocazie în care un “specialist” din România mi-a explicat savant și superior că “în...

Lărgirea Uniunii Europene. Serbia, Bosnia-Herțegovina, Muntenegru, Macedonia (de Nord) și Albania

Scriu aceste rânduri la Novi Sad, în Serbia. Nu sunt pentru prima dată în această țară, am mai străbătut-o de câteva ori...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro