Realizez aproape zilnic- ce mai? chestiune de vârstă- cât de mare dreptate are Gabriel Liiceanu atunci când în Impudoare, cea mai recenta lui carte, susține că, de la un moment dat încolo, trecutul nostru personal se identifică cu adverbul adineauri.
Parcă mai adineauri, adică în ultima decadă a lui decembrie 1981, reveneam în orașul meu natal pentru a-mi petrece alături de părinți prima mea vacanță după absolvirea facultății și după ce, în calitate de șef de promoție, îl prinsesem pe Dumnezeu de un picior izbutind să obțin, prin ceea ce la vremea aceea se chema repartiție guvernamentală, un post de profesor de Franceză la un liceu industrial, unul deloc rău din Oradea. Trebuie să precizez că exact atunci, în 1981, din ordinul Elenei Ceaușescu, absolvenții de învățământ superior nu mai aveau dreptul să fie repartizați în cele 14 mai orașe ale țării. Oradea nu era inclusă pe lista în chestiune din rațiuni de ordin politic.
Nici nu coborâsem bine din tren că tata, care mă aștepta la gară, așa cum o făcea întotdeauna, a izbutit să îmi șoptească a murit Noel Bernard. Am parcurs restul drumului spre casă într-o tăcere mormântală de parcă tocmai mi-ar fi fost comunicată știrea decesului cuiva extrem de apropiat. O rudă sau unul dintre ce mai buni prieteni.
Cine era Noel Bernard? Indiscutabil, un mare gazetar, cel mai mare pe care l-au avut românii în vremea dictaturii comuniste. Jurnalistul care a știut să le spună ca nimeni altul ce se întâmpla cu ei și cu țara într-o bună parte a anilor dictaturii comuniste. Ziaristul care a intuit printre primii nașterea și a cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu, și a ceea ce avea să se numească socialismul dinastic. Obligatoriu să precizez că omul acesta care diagnostica precis, echilibrat, fără greșeală realitatea românească plecase din România, fizic, încă de la finele anului 1940. Cu inima și cu mintea mai mult ca sigur că nu plecase niciodată.
Noel Bernard a mai fost, deopotrivă, cel mai popular, și, după părerea mea, și cel mai bun director pe care l-a avut vreodată Departamentul românesc al Europei Libere. Bernard a fost arhitectul formei moderne, a Secției române a Radioului de la München, profesionistul de mare anvergură care a știut să facă din respectiva secție un post de radio complet. În a cărui ofertă editorială zilnică erau și buletine de știri, și comentarii despre actualitatea românească și internațională, și emisiuni culturale, și muzică. Cultura și muzica erau prezente în programele Europe Libere în românește, cum nu au fost în cele ale altor departamente naționale.În pofida faptului că acesta se situa ca dimensiune și ca personal pe penultimul loc în conglomeratul Radio Free Europe-Radio Liberty. Bernard fiind cel care a intuit cât de necesari ne erau și Monica Lovinescu, și Virgil Ierunca, și Cornel Chiriac.
Însă înainte de orice Noel Bernard a fost directorul postului nostru de radio. Caracterizarea îi aparține soției sale, Ioana Măgură Bernard, și ea a dat titlul unei cărți între copertele căreia sunt evocate și personalitatea jurnalistului, și atmosfera din interiorul Radioului, una, din păcate, deloc scutită de implicarea mâinii lungi a Securității.
Dincolo de astea, Bernard a făcut astfel ca pe lungimile de undă de 25, 31, 41 și 49 de metri să se audă zilnic vocea și palpitul unei Europe necomunizate, a jumătății libere a continentului. Tocmai de aceea când, la un an de la moartea lui Noel Berrnard, Ioana a izbutit performanța de a salva astfel de la uitare măcar o parte dintre extraordinarele lui editoriale (trebuie aici subliniat devotamentul editorului Ion Dumitru), titlul ales a fost Aici e Europa Liberă. Repet, Aici e Europa Liberă, și nu Aici e Radio Europa Liberă. Ioana Măgură optase pentru o simbolistică aparte care avea în vedere dorința celui care a făcut ca o stație de radio aflată la vreo două mii de kilometri de țară să devină și să fie a noastră și să ne insufle speranța că libertatea poate să revină într-o zi și în România. Radio București, TVR erau ale lor, ale familiei Ceaușescu, ale partidului, ale nomenklaturii, ale Securității și ale servilor acesteia. A noastră era Europa Liberă. Indubitabil, familia domnitoare conștientiza aceasta. De aici nenumăratele atacuri puse la cale la adresa celor ce își făceau în primul rând datoria de români liberi în sediul din Englischer Garten.
Dar revenind. În ziua aceea de 23 decembrie 1981, primul lucru pe care l-am făcut, odată ajuns acasă, a fost să deschid febril aparatul de radio și să încerc să găsesc o frecevnță pe care puteam asculta cu urechile proprii știrea morții lui Noel Bernard. Cred că am auzit-o pentru întâia oară în lectura lui Ion Ioanid. Mai apoi în aceea a Ioanei Crișan (Gertrud Dumitrescu), a Anișoarei Negulescu (Annie Popper), a Rodicăi Dinulescu (Vroni Brunner), a Alexandrei Polizu, a Edelinei Stoian (care pentru câteva săptămâni a făcut oficii din crainică). Era o știre scurtă, simplă ce respecta întocmai una dintre ultimele dorințe ale lui Noel Bernard. Care nu voia cu nici un chip ca vestea morții lui la doar 56 de ani să tulbure prea mult emisiunile zilnice ale Radioului. Și care mai ceruse ca unicul necrolog ce urma să fie difuzat pe post să fie scris și citit de Virgil Ierunca.
Lucrurile nu s-au întâmplat întocmai, chiar și aici făcându-se simțițe mâna și vocea Securității. Detalii despre asta se află și în mai vechea carte a Ioanei, și în recenta Ne-au ținut în viață datorată lui Liviu Tofan. Firește, vorbe omagiale, și era normal să fie astfel, s-au rostit și în deschiderea Actualității românești, și în Programul politic. Chiar și în primele minute ale Metronomului, creația lui Cornel Chiriac și a lui Noel Bernard deopotrivă. Parcă a fost adineauri. Parcă mai adineauri l-am auzit pe Radu Theodor (Radu Maltopol) mai emoționat ca niciodată. Maltopol a vorbit despre dragostea pentru muzică a lui Noel Bernard. Ierunca despre Europa liberă cu și, mai ales, fără Noel Bernard.
O eroare. O eroare a destinului.
Au trecut de atunci 40 de ani. Adică, a fost mai adineauri.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Tulburatoare si emotionante cuvinte si minunata evocare! Dar azi cati ne mai aducem aminte de acest jurnalist de exceptie si cati mai pretuim adevaratele valori intelectuale si morale!
Se fac doar ca nu-si aduc aminte.
Eu unul mi-amintesc cu nostalgie de voce dlui Noel Bernard.
vocea, scuze.
E un paradox care ma framinta legat de oamenii de la Europa libera. Inainte de orice, vreau sa spun ca imi lipsesc si acum. Erau musafiri la mine acasa zi de zi. Si asta lasa urme, fara sa vrei. Doza de speranta nebuneasca pe care o primeam de la ei, cei care iti povesteau de o Lume libera, in care continuu sa cred si acum, parca n-am mai primit-o niciodata la fel de intens.
Accept ca atunci in anii ’80 erau discreditatati de cei de la Bucuresti si ca unei parti a oamenilor obisnuti, de treaba, chiar si lor, li se parea ca ceva nu e in regula cu acest post. ,,Pusesera botul” la o propaganda agresiva aflata linga ei. Accept, era care pe care.
Dar acum? S-a ales praf si pulbere de dictatura comunista si de amenintarile ei, i-au fost in mare dejucate minciunile si ticalosia (pentru toti cei care au o inteligenta peste ca a unui copil de 24 ani). Si totusi, mai sint mult prea multi care fara sa aibe vreo treaba, strimba din nas, intorc capul, se fac ca nu observa, cind vine vorba de acest subiect. Acum, dupa ani! Ba ca radioul era in bucatarie la cei batrini, ba ca totul e doar mina americanilor care ne-a impus noua ceva etc. Totul spus in sila si cu lehamite. Avem libertatea expresiei, nu trebuie toti sa gindim la fel, dar totusi vreau sa spun: rusine! Oamenii aceia chiar ne-au ajutat sa scapam de o dictatura odioasa. Am tras foloase din asta, chiar daca dupa ea n-a venit ce trebuie, au ramas naravuri, au ramas criptocomunistii si lingatorii lor. Dar asta nu-o vina lui Noel Bernard.
Se umple tara de statui ale unor lingatori, se trage cu tunul la inmormintarea lor. La greu! Dar pentru Europa Libera au ramas aceleasi grimase din buze tuguiate si privirea intoarsa. Am profitat cu totii, dupa care, cind ne-a venit rindul pentru o minima si decenta recunostinta, am intors spatele. Sa fie asta ,,tipic românesc!?
,,copil de 4 ani” (nu 24, cum am scris gresit).
Îmi amintesc cu drag fiind copil și ascultând vocea sa calda și învăluitoare.
Mai suntem destui.
Dar din ce in ce mai putini.
Faptul ca Noel Bernard si Europa Libera nu sunt prezentate corect in manualele de istorie este o crima impotriva tinerilor.
România va fi o țară normală când securitatea va tolera un monument Monica Lovinescu – Virgil Ierunca, în zona Facultății de Drept, oricum pe axa Kogălniceanu – Haret – Lazăr – Brătianu – Rosetti… Plus o rotondă a Europei Libere în Cișmigiu, așezată simetric celei dedicate Scriitorilor.
Aveti mare dreptate! Sa va dea Domnul sanatate! Si eu l-am ascultat cu mare placere pe Noel Bernard, avea o voce patrunzatoare, care nu o poti uita o viata. Temele sale erau clare, simple, precise, se adresau tuturor, care aveau urechi de auzit si ochi de vazut.