Așa se fredona șoptit încă dinspre finele anilor 1970, parafrazându-se și ironizându-se un cântecel comunist plin de optimismul cel mai tembel, lansat cu maxim succes de către Horia Moculescu. Și mai ales cu succes impus de către absolut toate „corurile de copii și tineret” din toate Cântările României și din toată masmedia națională începând cu jumătatea anilor ‘70. V-aduceți bine aminte, era epoca pieselor muzicale de tipul: E-o lume minunată în care veți găsi/ nuuuuumai copii/ o lume cu mult soare și mii de jucării/ peeeeentru copii./ În lumea cu povești și flori veți întîlni/ nuuuuumai copii/ și-o lume-a inocenței păstrați-o orice-ar fi/ peeeeentru copiiii… Cântecelul din urmă creștea steaua ultrapopularului cantautor Mihai Constantinescu, și el un utopic și vrând/nevrând distopic, laolaltă cu toți cântătorii și propagandiștii de fals antropologic, social, etic, politic.
Un cântec ca cel din urmă era drog. Căci zgândărea neurofiziologic hormonii reproductivi ai bietelor femeiuște, prin emoție, adică prin ludicul și lubricul implicit, stimulând ovulația. Acționa așadar ca un afrodisiac pervers, înmuind orice minte și incitând orice inimă la subconștienta idee de rut procreativ. Te prostea atât de tare încât uitai de orice grijă contraceptivă, anihilându-ți puterea de abținere, de întrerupere sau ieșire la timp. Propagandistic insinuante, cântecele vremii sunau atât de bine încât ne intrau în creier, ne obsedau subconștient, copiii făcuți pe muzică nefiind mai puțini ori mai puțin accidentali și îngrijorători ca involuntarii sau abuzivii „făcuți pe butoi”.
Pe vreme-aceea, în cântece ca și-n filme, lumea zugrăvită a românilor era plină de fericire debordantă. Iar copiii, șoimii patriei și pionierii, ilustrați raffaelito-angelic și educați fals și ipocrit, erau monedă națională forte. Cu natalitatea, forțată și ultrastimulată fiind, se stătea dinspre foarte bine către nemaipomenit. Iar graviditatea la orice vârstă, fie prematură, dar mai ales jună și dacă se putea până spre cât mai adânci bătrâneți, era încurajată cu toate măsurile, ordinele și legile proconcepționale posibile. Cu toate că, în paralelul vieților private, contracepțiile băbești, riscante și nesănătoase, plus avorturile ilegale și măcelărești, erau înjositoare și curente. Nu foarte rar terminându-se dramatic, pentru unele femei în moarte cruntă, pentru deloc puține în incapacitare obstetrică pe viață, în amenzi, bătăi sau pușcărie, bașca prostituție impusă și atent controlată de către Securitate. Asta din urmă mai ales în cazul studentelor frumușele, numai bune de pus să-și vândă trupul și visele urmărind foarte îndeaproape, turnând informațional și tocând de valută pe toți turiștii și studenții străini pripășiți prin România. Desigur, vorbesc despre carnea de studențele care nu erau fiice sau nepoate de varii nomenklaturiști locali, acestora din urmă permițându-li-se alte forme de învârteală, parvenire, pașaport, bișniță, adică descurcăreală socială, maritală, economică.
Deci. În anii ‘70-‘80 imaginarul și reprezentativul public, scenic și publicistic deborda de copii și tineri cântând entuziast și explodând de fericire idealizată, cu toate că în privat și real era o mizerie și sărăcie de, ca părinți, să-ți bați zănaticii de copii, în calitate de prunc să-ți bați nenorociții părinți. Și, desigur, să le iei tot/orice de la gură. Cât despre cântecul lui Moculescu, între maturi și tineri el era șoptit exact cum am zis în titlu: Noi în anul două mii/ nu vom mai avea copii… Iar asta pentru simplul fapt că toată lumea știa, credea și mărturisea în privat că a continua să te reproduci constituia nu doar o sordidă impoziție „de Partid și de Stat”, dar și o povară, o condamnare, o nimicnicie, un chin. Așa că, în condițiile date, toată lumea și-ar fi dorit să NU mai fecundeze, gravidizeze, natalizeze/natologizeze, plaseze/orfelinatizeze sau parentalizeze. În anii ‘70-‘80, Maică Fecioară care ai născut fără să păcătuiești ajută-ne să păcătuim fără să naștem – asta era rugăciunea de gen feminin care se perpetua din gură-n gură (când cu chicotit gratuit și inconștient de către virgine, când cu surâs grav, plin de subînțelesuri și spaime de către duduițe și doamne), preluând domnișoară de la domnișoară și doamnă de la vecina doamnă și mamă, asumându-și-o și repetând-o una după alta. Personal, am auzit-o de la o colegă fix în clasa a 7a. O chema Liliana P. și m-a șocat s-aud așaceva din gura-i, deoarece era o pionieră la fel de binecrescută, cuminte, modestă și nevinovată ca însăși Precista. După aproape trei decenii am observat-o, distant, la o conferință. Pe ecuson avea tot numele de fată. După alt juma de deceniu am aflat, iar cu totul întâmplător, că mariajul i-a fost scurt, iar singurul ei fiu ar fi decedat foarte prematur, tragic.
Aparent, foarte popularul cantautor de șansonete moderne Mihai Constantinescu era un dulce și simpatic umanist. Mai ales dacă te lași indus în eroare și de vrăjeala reprezentată de Iubiți și cîinii vagabonzi (fiind la fel de galeși și inocenți ca voi și ca noi – mi-amintesc vag că ziceau unele versuri). Dar piesele muzicale și versurile vremii nu trebuiesc scoase deloc din contextul vieții reale, dominate de politica dirijată inuman. Context în care, vede-se de la poște, „umanismul” declarat și idealizarea vieții copiilor erau manipulante și chiar cinice. Încurajau o natalitate exagerată, obligată/forțată, pictau o realitate mincinoasă (copiii se creșteau greu de către familie, se educau mutilant de către școală, erau pregătiți fie pentru armatele de militari sau de turnători SS, fie pentru muncitorimea dezrădăcinată, robotizată și cumpărată pentru o viață de obediență și subdezvoltare culturală). Pe scurt, „lumea minunată”, cu „soarele” și „jucăriile” sale, la fel ca „poveștile” și „florile” comunismului constituiau un basm mitoman, cu parfum câș și câh, creiau în realitate un context mental handicapant și greu de reformatat ulterior. Frumusețea muzicii respectivelor cântece fermeca emotiv și „convingea” abuziv, de maniera în care, iată, chiar și după 30 de ani, îi face pe mulți bătrâni să nostalgizeze, regrete și adore acele vremi d’anțărț.
Oricum, mincinoasa „lume minunată”, cea plină de copilași fericiți, povești, flori, jucării, atingea un climax al perversității morale în piesa de alt succes de popularitate maximală, numită Pionierii. Cunoscută mai ales prin locuțiunea primă a refrenului (Noi în anul 2000…, cea pomenită deja de câteva ori), pe versuri de frecventul textier al umorului comunist, Mihai Maximilian, dar mai ales pe o muzică excelentă (chiar mai bună decât standardele celebrului „Festival San Remo”), semnată Horia Moculescu. În piesa asta producția de copii fericiți lua o voltă tematică de fantastică încoronare didactică și pedagogică, egal directă și subliminală, de cel mai original, inteligent și manipulant grad. În această piesă nu adulții denumeau, indicau, descriau și proslăveau tot ce-i frumos și bine cu privire la viitorul copilașilor și-ai preaiubitei patrii. Aici este invers: copiii, cu mintea și gurițele lor, parcă din proprie inițiativă, sunt puși să aprecieze până la osanale faptele incomensurabile și sublime ale părinților lor comuniști. Și chiar mai mult: să se angajeze, să-și jure la modurile cele mai elegante, utopice și irealiste recunoștința pentru viitorul ce li se betona înainte, fidelitatea față de acești făuritori de socialism multilateral dezvoltat, continuarea mărețelor vise și realizări ai ceaușistei Epoci de Aur de gips, asigurarea unui viitor luminos pentru propriii părinți. În anul 2000, decrețeii precis își vor fi slugărit bine părinții, precis orfelinatele mizerabile vor fi dispărut ori vor fi convertite în aziluri de lux. Cam așa subînțelegea imnul pionieresc.
De nu pricepeți sau evident ați uitat, ascultați piesa încă pe yutub. Observați întâi că muzica te captează. Faptul că Moculescu s-ar fi inspirat dintr-o piesă Beatles e-o prostie. Sau cel puțin nu contează deloc – pentru efectul asupra urechii omului de atunci. Pentru orice ascultător, muzica auzită atrage de-a dreptul magic, convinge. Începe ca un marș lent, insinuant, surdinat sau ascuns. Cu sunete puține (3-4), specifice copiilor, în registru inferior, învârtite și răsturnate-n piano, lento, cu pauze. Parcă doar șoptind ceva, cum se poate vedea în semiobscuritatea încăperilor de film cu mister polițist. Atmosferă magică, magnetizantă. Pentru ca apoi, pe refren, corul să se azvârle într-o dezvoltare melodică foarte amplă, ca o răbufnire sau viitură plină de lumină, dinamism, voluptate. Frazări eroice, tipice filmelor socialist-comuniste. Bruscă întrerupere. Și iarăși strofa ușor sacadată, joasă, șoptită și, din cauza opririlor multe, aparent lentă. Și iar refrenul izbucnind luminos, amplu, pompos.
Cât despre versuri. Sîntem copii/ de-acum vom fi/ plini de uimire/ plini de iubire/ cu ochii vă urmărim/ știm de pe-acum ce ne-așterneți la drum:/ Nenumărate flori și palate/ s-avem noi mîine/ aur și pîine/ voi sînteți niște eroi/ dar într-o zi și noi/ (refren) Noi în anul două mii/ cînd nu vom mai fi copii/ vom face ce-am văzut cîndva/ toate visele-ndrăznețe/ în fapte le vom preschimba/ vom fi meșteri iscusiți/ vă vom face fericiți/ pe voi părinții ce veți fi/ la a doua tinerețe, în doooo-uăăăă miiiiiii! Suna frumos și bine, nu? Numai că insinuarea de jos în sus, dinspre viclenii copii pervertiți către sensibilizații/senilizații părinți irealiști continuă. Promite. Sîntem copii/ însă vom ști/ să facem țara/ ca primăvara/ și mîine vom reuși/ că vă sîntem copii./ Urmînd povața/ v-om face viața/ îndelungată și minunată/ și-atuncea niște eroi/ vom deveni și noooooi. Legământ marcial, ritmat și sacadat, care merita să fie pecetluit cu convingătorul refren de amplă elongație melodică: Noi în anul două mii/ cînd nu vom mai fi copii/ vom face ce-am văzut cîndva/ toate visele-ndrăznețe/ în fapte le vom preschimba/ vom fi meșteri iscusiți/ vă vom face fericiți/ pe voi părinții ce veți fi/ la a doua tinerețe în doooo-uăăăăăă miiiiii! Refren repetat, pentru ultima oară, nu însă și cu vorbe, ci cu lalala-ul care sedează, calmează, bucură, liniștește, asigură că totul este și va fi Bine.
Pe scurt. Iată-i pe copiii domesticiți și docili, binecrescuți și recunoscători, plini de conștiință și conștientizare, vorbind exact cum le-ar plăcea absolut tuturor părinților autoritariști (care-și vor fi „dat și viața” pentru binele și viitorul lor, nădăjduind însă și la recunoștințe ulterioare). Iată-i, în utopia comunistă, recunoscând eroismul părinților care construiau „flori și palate” pentru „aurul și pâinea” lor, a viitorului, a anului 2000. An care, prin recunoștința eroică a plozilor bine dresați, le va asigura părinților preafericita tinerețe secundă. După orice versuri și cântece ale vremii se părea că niciunde nu erau valorile familiale mai prețuite ca-n socialism. Mai ales că tot pe atunci, din culisele muzicilor somnambulic- sau etilic-eroice suia și duduia pe scenă și vocea rimelor Cine n-are părinți, ale lui Păunescu (desigur acompaniate tot de o sentimental-narcotică muzicare folkistă). Complexă și superioară melodic, ritmic și armonic, piesa lui Moculescu este excelentă, merge nu doar la suflet, ci (mergând la suflet) vrăjește și mintea. Chiar crezi într-un asemenea cântec. Te lași dus (pe sus, de nas ori pe preș volant/aladinic). Din cauza muzicii nici nu observi că „florile și palatele” promise erau iluzii (dedicate doar nomenklaturii) sau că asigurarea de „aur și pâine” era calpă.
Fapt e că post-ceaușistul an 2000 nu a adus nimic din ce-și imaginaseră și delivraseră cu talent fabricanții de opiu popular gen Moculescu & Maximilian, Grigoriu & Andrițoiu (ș.m.a. & Co). E drept, comenzile, achizițiile și drepturile de autori au asigurat venituri groase acestor vajnici stâlpi ai culturii comuniste de masă și ai manipulării populare. Toată lumea melomană și muzicală știa încă pe-atunci că Poporul, Ceaușescu, România, cântecul coral cântat de absolut toate formațiile muzicale din orice școală, gimnaziu, liceu, facultate, fabrică și casă de cultură (oricât de în silă, de amatoare sau pline de profesionalism artistic vor fi fost formațiile prin pretutindenea Republicii Socialiste România), cântecul repetat zilnic pe toate posturile de radio și teve, i-a adus lui George Grigoriu doar în primii 2-3 anișori banii suficienți pentru viloiul aristocrat din centrul capitalei. Despre textierul Andrițoiu n-am auzit nimic, drept fiind că nici n-am întrebat (scriitorii fiind pe vremuri atât ceva mai speriați de microfoane cât și de un dispreț ambiguu, trădând uneori invidie față de succesul colaboraționiștilor și-ai legiunilor de colaboratori ai editurilor militare). Oricum, orice texte și poeme favorabile ceaușismului se plăteau bine. Fapt fiind că deceniile Epocii de Aur au îmbogățit și au fixat ca viitori lideri postcomuniști doar pe țucălarii, aserviții și servii ceaușismului, pe aliații și urmașii direcți ai acestora. Totodată asigurând nu doar un 0 barat, ci chiar enorm sub minus pentru inocenții mințiți prin fățărnicia generalizării de către compozitorii, cantautorii, gurișii și poeții de curte ai vremii. De-altminteri, atotcântatul imn Grigoriu–Andrițoiu devenea onest la final, când, repetat, refrenul și titlul nu mai erau Poporul–Ceaușescu–România, ci Partidul–Ceaușescu–România, arătând clar oricui că așazisul popor nu conta de nicio culoare.
Pe bună dreptate, în 2009, când sturlubaticul și onestul repăr supranumit Guess Who a preluat cântecul lui Moculescu–Maximilian și i-a suprapus rimele sale protestatare, nu putea decât să constate cu amar realitatea minciunilor comuniste, a utopiilor, iluziilor și speranțelor deșarte vândute de toți susținătorii socialismului. Pruncii, adolescenții și tinerii mileniului 3 nu mai imitau nimic din „planurile mărețe” ale părinților din anii 70-80, nu-i freca deloc grija asigurării unei tinereți secunde pentru acești bătrâni datați, paseiști, neconvertibili, decrețeii patriei chinuindu-se de-acum câinește pentru o slujbă și-o pită proprie, emigrând în masă masivă. Adecvat redenumit Locul potrivit, remixul contemporan servea drept refren, de-acum dur și dureros, reversul „NU, nu ne-am născut în locul potrivit”. Dar nu-i nimic/ sunt consolat de mic/ tu eşti conştient ce zic?/ nu ne-am născut în locul potrivit/ nu, nu, nu ne-am născut în locul potrivit/ n-am primit, am făcut totul din nimic. Pe yutub piesa persistă, ne-ncântă pe cât ne și stânjenește, rostește adevărul pe-atât de clar pe cât ne și pune-n față o oglindă rușinoasă, nătângă.
Recunoscătorii pionieri cântători de odinioară nu se gândiseră că-n anul 2000 vor avea ei înșiși proprii prunci, de-a căror grijă o să-i ardă mai abitir decât orice recunoștință față de părinți, singura soluție urmând să fie deversarea în brațele bătrânilor a seriei de nepoți și concentrarea asupra propriei căpătuiri. Așa cum prevăzuse simțul popular antioficial, suflarea populațională sinceră, anii 2000 i-au făcut pe părinți și bunici supranumerari, iar pe tineri preapuțini ca să-i suporte. Iar de puțini ce-au ajuns, majoritatea au și plecat hăt-departe, făcându-i pe vitregiții părinți-bunici păzitorii și mai puținilor plozi.
Reproducerea și natalitatea ca fapte biologice sunt chestiuni strict personale, individuale (și familiale), nicidecum cetățenești. Descreșterea vertiginoasă a natalității interne n-ar trebui să mire pe nimeni, procreația patriotică fiind un nonsens, o tâmpenie cu care de-ți permiți să te afișezi nu te poți face decât de râs. De fapt, când vezi/auzi în interviuri pe mai toată lumea politică, ministerială și de persuasiune managerial-socială lăudându-și mândria față de progenitura personală, numind-o literalmente cea mai mare realizare a vieții lor, nu poți decât să te miri („și-atunci ce caută Acolo?”). Ba poate chiar să te-ngrozești la gândul că viața privată contează pentru ei cel mai mult și mai mult, că ideea lor de scop al vieții constă în arivism personal-familial și în utilizarea egofil-profitabilă a funcțiilor și-a semenilor.
Din bunsimț, din adecvare ori din respect față de timpurile, politicile, mentalitățile și adevărurile care ne domină, hai să renunțăm la Ziua Copilului… Nu mai aplaudați cu supramăsură și cu ovații muzical-dansante biologicul cel mai elementar, primitiv, universal și banal, datul mamiferic, teroarea reproducerii de care oricum nu scăpăm, din robia căruia mult preapuțini ne putem elibera fără traumă sau regret. Nu mai bine-am face din 1 Iunie Ziua Compasiunii și Milostivirii față de Copiii Africani care Mor de Foame și Boli? Poate Ziua Sprijinirii vreunei Familii cu Copii Supranumerari din toate Periferiile României, Moldovei, Bulgariei, Kosovoului, Macedoniei, Albaniei, etc?Sau Ziua Civismului, a Empatiei Universale, a Onestității? Ziua Omului?…
Pe vremea copilariei, pe strada pe care locuiam, eram in jur de 45 de copii! Astăzi, este doar unul singur!
Nu înțeleg de ce INS, continuă cu falsurile evidente in ce privește populația Romaniei, cu datele false in ce privește recensământul.
@Danarad: INS insistă cu falsurile evidente din comandă politică. Ăștia nu vor regionalizare și pace.
Un articol gen „varza cu salata, cu ciorba”. Un amalgam de idei, pareri care nu se leaga una cu alta. Iar concluzia finala, legata de natalitate, este de o aberatie colosala. Tipica neomarxismului modernist, unde „decat” individul conteaza. Ceea ce autorul (si altii ca dansul) nu pot pricepe este ca FAMILIA a fost, este si va fi BAZA societatii. Asta include si procrearea. Da, de acord, fiecare familie trebuie sa aibe dreptul sa decida cand si cati copii va avea. Dar a scoate din context faptul ca copiii sunt foarte importanti in viitorul unei natiuni, fie ea si globalizata, este o porcarie fara seaman.
Subscriu! Și, vorba lui „John Brown”: „Mereu am crezut că pe saitul ăsta publică oameni care au ce spune. Da’ nuuu! Citind, am avut viziunea unei motosape. Turată la maxim și lăsată așa să zburde pe câmp. Mai ară ici-colo, mai zgârie, mai fuge pe lângă…”
Pare cumva de neuitat .Iaca doar o particica ,minuscula , daca se poate zice asa , despre patimile si pătaniile romanilor aflati timp de zeci de ani sub „ papucul ” atit de nocivului fost sef de stat ce a condus de unul singur natiunea pina in anul de gratie 1989 atunci cind totul s-a schimbat .O natiune ce a trecut prin toate aceste necazuri , ce au inceput o data cu nationalizarea tuturor bunurilor cetatenesti ,cu reforma monetara , cu reforma agrara si colectivizarea, totul culminid cu mincinioasa aparitie a ceea ce s-a numit cindva Romania socialista multilateral dezvoltata atasata dictaturii unei singure familii ce a revendicat intreaga putere in numele unui partid de masa numit PCR. Condamnarile unor cetateni fara prea mare judecata procesele fiind facute in numele poporului ce condamnau nelasind posibila vreo forma de aparare totul facut dupa bunul plac al partidului comunist .Confiscarea averilor si persecutiile cetatenilor ce erau considerati chiaburi sau care nu faceau parte din clasa muncitorilor erau la moda zilei .Copiii ce nu aveau parinti din categoria muncitorilor intrau cu greu la licee si facultati .Sefii din intreprinderi erau numiti de Partid si in mai toate posturile importante au aparut cetateni fideli PCR si care isi faceau studiile la seral .Partidul era in toate si in cele ce sunt si in cele ce miine vor ride la soare era versul de baza al comunismului .Asa am dus-o o vreme apoi a inceput sa se mai schimbe unele lucruri dar si asta a durat foarte putin .O vreme Romania avea cam de toate, asta pina cind megalomanismul sefului de stat a decretat nevoia Romaniei si a cetatenilor ei de a ajunge rapid din urma Occidentul decadent si depravat . Cu totii stim cum a fost . Magazinele erau goale fara de marfa . Invatamintul si notele erau puse pe spaga .Toata suflarea fura din fabrici si uzine acolo unde isi desfasurau activitatea . Femeile nu puteau face avort si decesele erau numeroase , se lucra aproape in flux continuu uneori si dumineca .Industria era aproape in intregime falimentara. Pretul de cost al produsului finit era cu mult mai mare decit pretul lui la export diferenta fiind platita de cetateni .Benzina , carnea , uleiul si zaharul erau cartelate .Programele la TV erau de doar doua ore fara filme capitaliste .In fiecare seara la TV se cinta slava lui Ceausescu si poporul .Toata suflarea injura „ in barba ” dar ii era frica sa zica ceva pe fata .Apoi s-a platit si datoria externa pe spinarea cetateanului ce muncea si in agricultura spre final de sezon .Ceea ce a urmat se stie .Romania si seful ei de stat au dat faliment .Este ca tot va este dor ?
bietelor femeiuste? esti penibil. nu stiu cum ajung asemenea elucrubratii sa fie publicate
Vitezomanu Gica,
si-a luat masina mica
**************
Macarale
Râd în soare, argintii,
Macarale,
În zori de zi.
O macara, încetinel,
Mi-a adus un bilețel,
Îl prind iute și-l citesc:
„Spor la lucru !
Și te iubesc !”
**************
O cunoasteti pe broscuta Oac
Cea mai buna cantareata-n lac
******************
Şoferul de la ONT
conduce maşina în zbor
fredonând un cântec de dragoste
fredonând un cântec de dor
***********************
Totul pt front, totul pt victorie.
Nici azi nu-i altfel, daca dai drumu la TV dai peste incalzirea globala, la radio, le fel, deschizi un ziar… incalzire globala… ca mi-e teama s amai deschid frigiderul.
Dorul porneste-n zbor
Zboara hoinarul dor
Stoluri de doruri
Trecand nevazut
Tainic si domol
Doruri la un soroc
Toate pornesc un joc
Si se fac stele
Si pasari si nori
Prin vazduh lunecand
As vrea sa comentati lumea minunata din lunk-ul de mai jos:
https://youtu.be/pFIX_ynwqqg
Merci,
În următoarele decenii alte nații cu altă limbă și altă religie vor deveni majoritare în România.
România având spor negativ al populației va fi terenul propice pentru alte popoare din Asia, Africa care vor deveni majoritare. Ei au mulți copii.
Si care ar fi problema? Popoare apar si dispar la scara istorica tot timpul. Unde sunt dacii de alta data? Sau hittitii, celtii, sau mai prin partile noastre, cumanii sau avarii. Sau chiar unii mai mari, cum au fost romanii sau bizantinii.
Daca asta e soarta poporului roman, sa fie primit. Si-a facut-o cu mana lui prin coruptie si delasare.
Polonia a dispărut timp de mai mult de 140 de ani de pe hartă, iar astăzi îi merge destul de bine. S-a reînființat abia în 1918, la presiunea diasporei, în special a polonezilor de la Chicago În limba polonă, denumirea ”Polonia” se referă la diaspora poloneză, iar țara se cheamă Polska. Bunică-mea folosea adesea un proverb, cunoscut de majoritatea românilor: ”nu mor caii când vor câinii”.
Există un secret al lui Polichinelle: naționalismul se dezvoltă natural, în condiții de stăpânire străină.
Chiar asa. Nici Bulgaria, Grecia, sau tarile din fosta Yugoslavie nu au fost pe harta de sute de ani, sub jug otoman. Putin in prostia lui arata o harta de pe vremea regelui Soare in care nu exista Ucraina, insa nu existau nici Italia sau Germania la vremea respectiva, faramitate in tot felul de statulete pe langa cele enumerate mai sus.
Aferim.
Lumea se invarte, ca roata.
Cel putin nu vor mai fi nostalgici nicu&lenuta.
Nu vor mai fi nici rusi.
Nici transnistreni.
Komrat si Tambov vor fi pustii, locuite doar de sobolani.
Asta-i viata.
bine scris, dar cine credea in propaganda asta? cand mergeam la ceaiuri sau la o intilnire amoroasa prin camine, ca acasa sau la hotel nu se prea putea, aveam magnetofoane sau casetofoane cu muzica straineza;
dar ati zis bine: prostitutia era utilizata din plin de Securitate; nu doar cu studente si cu straini; toti stabii aveau o amanta. cel putin; de la sef de scara in sus; prin fabrici si uzine etc; nici un subiect nu scapa de amanta plasata de ei, pentru a-l trage de limba si santaja -in caz de nevoie-; nici o femeie nu scapa de obligata de a li se subordona, chiar daca foloseau santajul sau violul; de multe ori, amantele erau transformate de nomenclaturisti in mina murdara cu care adunau mita; partea proasta e ca sistemul nu a fost deconspirat in atita timp si continua; de asta nu s-a adoptat Legea prostitutiei; de asta o ducem asa bine
absorbing, appealing…beautifully written ! How vocal culture may/should influence one’s spirit ! We are still in the wrong direction …
Nu putem uita si pace .Ne este dor de scurtimea fustelor purtate de adolescentele de liceu, mereu virgine (tatii si mamele lor le controlau mereu de ajunsesera doctorii sa propovaduiasca himenul flexibil- bine ca acum nu mai sunt supse fetele unor astfel de practici inutile – cu toti stim si de ce ) , ne este dor de camerele de hotel bucurestene de felul celor de la Capitol acolo unde o ora de pauza era un dar binecuvintat atunci cind aveai o relatie ce iti permitea acesului contra cost suplimentar chiar daca aveai buletin de Bucuresti uneori doar tu .Ne este dor de doamnele ce mergeau uneori la magazine spre a face rost de bunataturi ( vorba sa fie ) dar care mai incurcau destinatia si plecau de acolo fericite cu cite vreo punga de cafea ce era rapid aratata sotului gelos ce ii cronometra parcursul .Ne este dor de salile goale de la etajul unu al cinematografelor noastre acolo unde daca erai lasat (angajata de rupea biletele iti ridea subtil ) puteai merge cu cite vreo inimoasa domnisoara binevoitoare ca sa urmaresti in doi filmul neinteresant dar atit de drag unora dintre noi .Banuiti desigur si de ce ?Ne este dor de linistea gradinilor de la Parcul Trandafirilor acolo unde masa era protejata de un binevenit gard natural si unde mai puteai gasi cite vreo sticla de Radeberger rece ca ghiata acompaniat si de aceasta data fiind de vreo frumustete a vremurilor ce isi mai facea de lucru ca ultima pauza intre friptura in singe si nelipsita cafea .Cam asta era farmecul dat de ceea ce puteam numi atunci „ fructul interzis ” ce evident creea tot felul de actiuni de felul celor aratate mai sus .Ca si acum si atunci zicerea ce ne spune : „ nici mama nu i-a dat-o lui tata degeaba ” era cea care ne calauzea instinctele .Pretentiile erau insa mai mici .Pe unii ii cam costa dar multumita „Domului ”erau si altii care primeau gratis tot ceea ce altora li se parea de neatins .O lume care isi avea farmecului ei dar care la un moment dat a depasit toate formele de abuz imaginate sau imaginabile fapt ce a dus la ceea ce noi numim Revolutia din 1989 abuzul fiind , pe linga multe alte greutati , factorul declansator .
Prostituția a avut un departament special și secret în cadrul securității.
Și URSS avea departamentul dedicat in cadrul KGB. Ca oricare serviciu secret socialist .
Spionajul la pat exista de foarte mult timp. 😀
Prostituția mioritica avea 3 categorii de ” muncitoare” :
– Tovarășe (cu salariu și grad ) care erau instruite și „specializate” in relațiile cu oameni de afaceri străini ( bogați , nu imitații) și politicieni străini.
– Existau prostituatele civile ” mai cu ștaif” (tolerate de securitate) și care erau plasate turiștilor occidentali, studenților arabi. ( cu raportarea de rigoare după „întâlniri” )
– Exista și prostituția comuna dar astea era mult combătută. Miliția la ordinul securității mai rărea din ele. Că erau concurență. Și în socialism, concurenta nu era admisă. 😀
PS.
Același departament secu a fost reciclat și după 1989.
Tot super secret.
Dar dacă citiți presa ( mai ales din anii trecuți post 1989) mai apar ( din când în când) domnișoare românce cu cariera fulgerătoare in politica sau cu dragoste nebuna față de niste bătrâni cu bani și/ sau putere occidentali.
In cel mai slab caz, lipite de politicieni mioritici. 😀
Mereu am crezut că pe saitul ăsta publică oameni care au ce spune. Da’ nuuu! Citind, am avut viziunea unei motosape. Turată la maxim și lăsată așa să zburde pe câmp. Mai ară ici-colo, mai zgârie, mai fuge pe lângă…
Ce m-a lăsat fără replică, e asta: „După alt juma de deceniu am aflat, iar cu totul întâmplător, că mariajul i-a fost scurt, iar singurul ei fiu ar fi decedat foarte prematur, tragic”. Lăsând la o parte gramatica și exprimarea, ce are a face tragedia femeii cu sexul fără procreere?
Sper că gogomănia asta e scrisă la mișto, pentru vreun test sociologic, ceva!
Am fost coleg pentru doua trimestre si cu consoarta lui Mihai Constantinescu.
Avea un motan birmanez superb.
Traia intr-un bloc la 150 de metri de Bulevardul … Macaralei devenit Bulevardul 1918.
Din cate stiu nu au avut copii si nu stiu daca Mihai Constantinescu a avut copii din alte relatii.
Mihai Constantinescu a avut si cantece care au devenit interzise datorita textului – „Intr-o zi ti-am daruit o portocala”. De unde portocale mai tovarasi, mai? :))
Am fost coleg si cu doi dintre copii familiei Grigoriu.
Nu stiu daca locuintele lor erau proprietate personala sau de la RAPPS.
Nu se poate ignora declinul demografic din Europa, Japonia si China.
Atat in tarile in curs de dezvoltare (mai putin cele din Africa) cat si in tarile industrializate sub o forma sau alta tendintele demografice se fac resimtite.
Trebuie inlocuita Ziua Copilului cu zilele de masturbare, sex oral si/sau anal, hand/foot/elbow/wrist job? :))
Nu stiu raspunsul.
Dar Peter Russell este o autoritate la subiectul asta – https://www.youtube.com/watch?v=LHncWfrCgqk
:))
In mod paradoxal sau nu, frica de a aduce copii intr-o lume cu climate change … ajuta la obiectivul de scadere a factorului demografic.
Mai profund era „al Macaralei”.
Astia oricum nu au nici o tangenta cu evenimentele din 1918, dovada „monumentul” din Alba, „inaugurat” de alt „monument”.
Si cum ar putea avea, ei care sunt direct izvorâti din minciuna si se adapa cu manele.
Lumea se misca, tara se duce si ea.
Ar trebui ca parintii si bunicii care au ramas singuri in Romania, sa inceteze in a-i mai atrage acolo pe copiii si nepotii lor care traiesc si studiaza in Occident. Macar atat sa realizeze, faptul ca o viata au trait intr-o utopie trista, care continua si astazi. Intotdeauna comunistii visau la acea lume noua, perfecta, in care un om nou avea sa se formeze indoctrinat fiind de ideologiile comuniste, o lume utopica, perfecta, cu pajisti verzi, palate, flori, oameni fericiti care nu-si pun nici un fel de probleme, nici intrebari, oameni care se comporta unii cu altii precum niste fiinte „zen” corecte politic, o lume minunata in care ideile prea multe sunt considerate periculoase, iar gandirea cu propria minte o tragedie din cauza careia au fost create lagare si puscarii comuniste. Aceasta lume noua, perfecta, trebuia sa fie raspunsul comunismului pentru lumea occidentala situata la polul opus, o lume bazata pe reguli si libertati. Va suna cunoscuta lumea aceasta perfecta, corecta politic, „cu cer albastru si pajisti ” pe care vor unii (culmea din occident) s-o creeze in viitor? Comunismul n-a murit, comunismul se transforma si ia forme moderne, adaptate prezentului. Romania neo-securistica a ultimilor 33 de ani a adoptat ideologia „scapa cine poate”, in urma tsunami-ului care a lovit in 1989. La fel ca dupa un tsunami care lasa in urma case devastate, obiecte imprastiate si noroi, Romania a fost sparta in milioane de cioburi care nici astazi nu au putut fi adunate si lipite la loc si nu vor fi niciodata. Propaganda prin muzica a functionat perfect in acele decenii, la fel cum functioneaza si astazi.
Vii in tara, vii „acasa”. Deja esti „acasa” cu cei de lânga tine, cu mult timp inainte de-a pasi in tara (cu roata lipsa ca acel sofer oprit in Austria; soferul nostru hotarase, el, sa nu mai faca pauza de toaleta, si mergea asa de vreo 6 ore cand niste tipi i-au spus ori te opresti ori te oprim noi; oricum, autocarele românesti le mirosi de la kilometri)
A, unde ramasesem: vii acasa ca sa te tratezi, prezcum o doamna din Londra. Londra neavand sistem medical demn de romanii plecati (cu capul). Tot „vechea garda” e mai buna.
1…“din ce-și imaginaseră și delivraseră cu talent fabricanții de opiu popular gen Moculescu & Maximilian, Grigoriu & Andrițoiu”….
..Sunt creatori. Artisti. Uneori cu rezultate admirabile. In interbelic un artist ca Hugo Boss a creat uniforma emblema pentru armata statului sau. Un produs artistic impecabil. Si exemplele ar fi numeroase….
2. “sturlubaticul și onestul repăr supranumit Guess Who a preluat cântecul lui Moculescu–Maximilian”
.asta e cu adevarat simptomatic si ingrijorator. Dimensiunea reala a deriziunii si mediocritatii in care ne scaldam. Libertatea de care ne bucuram nu aduce creativitate, ci doar o polemica marunta, caraghioasa si jenanta….
3. “..hai să renunțăm la Ziua Copilului”…
… Da. Doar daca acelasi spirit ne indemana la a renunta la ziua femeii si la ziua oamenilor ce muncesc..”
4. “Ziua Compasiunii și Milostivirii față de Copiii Africani care Mor de Foame și Boli”
…ipocrizie, nestiinta sau elan de aliniere progresista. Saracia lucie a scazut dramatic in ultimii 50 de ani. Si asta datorita progresului tehnologic, a implicarii sistematice a tarilor dezvoltate. Asa ca o zi a recunostintei pentru cei care fac stiinta fundamentala, pentru laboratoarele de cercetare dezvoltare din lumea civilizata (si in acelasi timp generoasa) ar fi mai potrivita…