Cu mulți ani în urmă, am condus doi oaspeți din lumea filmului din România, la studiourile Pinewood de lângă Londra, unde se turna un nou film James Bond, cu Roger Moore în rolul principal. Asistând la filmarea câtorva scene, unul dintre vizitatori m-a întrebat, la un moment dat: ”Ce studii are regizorul?” ”Nu știu”, am răspuns, ”și probabil că nu l-a întrebat nimeni. De fapt nu are nicio importanță”.”Păi atunci, pe ce bază a fost angajat?” ”Pe baza talentului și experienței lui”. ”Bine, dar cum a fost angajat pentru primul lui film?” ”Probabil l-a convins pe producător să-și asume riscul”, am răspuns. A dat din cap, neconvins. Prăpastia era prea mare!
Și nu a fost singurul caz în care oaspeți din România mă întrebau despre studiile și diplomele interlocutorilor lor britanici. Am înțeles că doreau poate să știe de la bun început dacă au sau nu de-a face cu intelectuali.
Am avut toată viața o mare admirație pentru oamenii de valoare, aproape chiar venerație. Încă în copilărie, voiam să-i scriu lui Charles Dickens să-i mulțumesc pentru David Copperfield, apoi lui Arthur Conan Doyle pentru Sherlock Holmes sau lui Alexandre Dumas pentru ”Cei trei mușchetari”. Mai târziu, zâmbeam la gândul că ar trebui să-i scriu lui Caragiale, lui Rebreanu, unora dintre profesorii mei de la liceu, etc.
La maturitate, am început să am însă probleme cu intelectualii. Bineînțeles nu cu cei autentici ci cu ceilalți, cei care nu scapă nici un prilej să strecoare ”noi intelectualii”, sau ”eu, care sunt intelectual” în discuții sau articole. Termenul ”intelectual” pare să fie o constantă în presa română, la radio și TV. Ori de câte ori îl aud, îmi vine în minte lozinca ”Noi muncim, nu gândim”, care reflectă prăpastia dintre intelectuali si restul populației, apartheid-ul tacit practicat de unii intelectuali români: noi si restul, noi și ceilalți. Dar cine spune ”noi, intelectualii”, nu se gândește probabil la încărcătura explozivă a termenului, interpretată de ”ceilalți” ca ”noi inteligenții, noi cultivații, noi care știm să vorbim și să scriem, noi elita, care mergem la operă și ascultăm muzică clasică”. Și aici nu este vorba de ”corectitudine politică”. Nu este ce spui, ci cum spui. Nicăieri în lume (nici măcar în Franța) nu am detectat o neîncredere și o suspiciune mai mare între cele două tabere, dacă le pot numi astfel.
Am căutat în Dex definiția intelectualului: INTELECTUÁL, -Ă, intelectuali, -e, S. m. și f. Persoană care posedă o pregătire de specialitate temeinică și lucrează în domeniul artei, al științei, tehnicii etc.; persoană care aparține intelectualității. [Pr.: -tu-al] – Din fr. intellectuel, lat. intellectualis.
Așadar, dacă nu ai o pregătire de specialitate temeinică și nu lucrezi în artă, știință sau tehnică nu poți fi intelectual? Graham, un galez care mi-a făcut reparații în locuință, a zugrăvit, a vopsit, a instalat baia, etc., asculta tot timpul postul de radio BBC 3, care transmite numai muzică clasică, a discutat cu mine despre Uniunea Europeană, Orientul Mijlociu, Rusia (tocmai terminase de citit ”The Russians”, de Hedrick Smith), și, la un moment dat, m-a pus chiar în încurcătură începând să vorbească despre corespondența lui Shostakovici. Este un auto-didact, nici nu cred că are bacalaureatul (A levels în Marea Britanie). Nu e intelectual? Eu cred că da, deși nu a pronunțat probabil niciodată în viața lui termenul. Are un intelect foarte dezvoltat, deci se încadrează în definiția pe care o dă New Oxford Dictionary:
În lumea anglo-saxonă se spune că orice om care își exersează mintea este un intelectual. Un om care își pune întrebări și caută răspunsuri. În România însă, Graham nu numai că nu ar fi considerat intelectual, dar ar fi privit de sus, din cauza meseriei pe care o practică. (Este atât de talentat în ceea ce face încât ar fi putut să spună că este ”interior designer”, dar nu, el preferă să se prezinte ca zugrav și instalator.)
Iată de ce, lozinca ” Noi muncim, nu gândim”, nu putea să apară în Anglia. Termenul ”intelectual” nu este folosit aici aproape deloc. Este adevărat că englezii sunt cei care au inventat ”understatement”-ul, modul prin care exprimă o idee sau o opinie, fără să sune prea pompos, prea ”intelectual”, dar modestia lor este reală. O folosesc tocmai pentru a nu te face să te simți în inferioritate, nu le place ”să-ți ia fața” .
De fapt, ei practică această atitudine în viața de zi cu zi. Medicul nu caută să te intimideze cu știința lui, nu se jenează să-ți spună ”nu știu ce ai, dar nu pare grav, o să-ți treacă în câteva zile”, nu se simte obligat de statutul său să-ți pună neapărat un diagnostic și să-ți dea o rețetă. Profesorul, chiar cel universitar, te încurajează să-l contrazici, să-ți exersezi mintea, etc., etc. (N-am să uit niciodată că atunci când a dat examenul de admitere la liceu, fata mea, în vârstă de 11 ani, și-a ales din cele trei subiecte propuse la literatură, ”ianuarie”. ”Ce-ai putut scrie tu despre ianuarie?” am întrebat-o furios după examen? ”Spune-mi, de exemplu, cum ai început?” ”Am scris că ianuarie este poate singura lună din an în care mai poți vedea zăpadă de anul trecut”, mi-a răspuns ea, cu vocea stinsă. Plăcut surprins, mi-am cerut imediat scuze, explicând copilului că la vârsta ei, în România, ”noi repetam, nu gândeam”.)
Dar, ca să parafrazez o veche zicală românească, ”intelectualul” nu este ”intelectual” destul dacă nu e și fudul… și dacă se poate, și snob. Și mai ales stângist. Am făcut cunoștință cu această atitudine încă în facultate, în 1965, când profesoara de literatură franceză ne-a spus că Guy de Maupassant ”este un scriitor minor, fără importanță”. Era, oricum, perioada în care, un alt intelectual francez scria în prefața romanului ”Contele de Monte Cristo” al lui Alexandre Dumas, că Edmond Dantes este capitalistul tipic de la începutul secolului al XIX-lea!
Cealaltă fațetă a monedei este americanismul virulent manifestat de acest tip de intelectuali francezi și români (dar și din alte țări europene), care vorbesc de ”naivitatea” americanilor, de ”gafele” lor diplomatice, de politica lor internațională ”dezastruoasă”. Ca să nu mai vorbim de ”filmele și literatura lor”. (Cum scrie ironic Marc Steyn în cartea sa ”America alone”: ”noi (francezii) l-am dat pe Rimbaud, ei (americanii) l-au dat pe Rambo”.) Ceea ce nu împiedică editurile franceze să publice toamna aceasta 220 de opere de autori străini, din care, potrivit lui Le Figaro din 21 august: ”partea leului revine scriitorilor anglo-saxoni”, capetele de afiș fiind ținute de doi americani, Toni Morrison și Philip Roth și britanicul Salman Rushdie.
Ei bine, așa cum unora le plac cărțile acestora, altora, ”neintelectualilor”, le place Rambo, le place MacDonald, le plac Coca Cola, jeans, chewing gum, etc.
În concluzie, poate că, dacă ”noi, intelectualii” s-ar folosi mai puțin, s-ar reduce și suspiciunea restului populației față de ei. Și ar fi mai bine pentru toată lumea.
Știu că mă bag în gura lupului cu acest articol. Dar, ca să demonstrez că, uneori, și eu pot fi cult, o să spun: ”alea jacta est!”
Articol aparut in Acum.tv
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Mda! Voi si iar voi. Noi cam stangisti, voi cam stangaci.
Stimate dle Galbinski,
Multe din cele pe care le srieti si descrieti sint adevarate. Cu pilda de inceput, cea cu regizorul, imi permit sa ma indoiesc. Ca sa ai o functie importanta trebuie sa fi facut ceva inainte. Studiile n-au intr-adevar nici o importanta – daca ai confirmat in afara sistemului, dar asta se poate doar in lumea artelor. Ca inginer, biochimist sau mai stiu eu ce specialist nu te angajeaza nimeni daca nu ai toate hirtiile in ordine.
Lucrind de citeva decenii in strainatate am avut de-a face cu britanici care au facut cariere spectaculoase pe diplome de nimic (de ex un BA amarit de trei ani care propulseaza recipientul in posturi de conducere in lumea tehnicii!). Cum oare? De fiecare data nu era vorba de puterea de convingere ci de relatiile de familie. Cel putin pe mine nu ma puteti convinge ca sistemul PCR (pile, cunostinte, relatii) functioneaza altfel in occident decit in Romania comunista, unde apartenenta la partid iti conferea un statut deosebit si o cariera asigurata. Apartii celor alesi, caile de intrare in elita conducatoare sint larg deschise.
… vorba cuiva „if you have to say you are, you aren’t.”
Excelant! felicitari!
Ai mare dreptate desi printre intelectuali – dupa calapodul comunist – se numara toti cei care exercita o profesiune „intelectuala”, adica ne-manuala. Mi-amintesc chiar ca Ceausescu se grozavea candva ca el e la origine muncitor (fals, a fost activist dela 14 ani, indoctrinat fanatic, n-a lucrat niciodata intr-o fabrica), si apoi a devenit INTELECTUAL. Mai era un banc cu „telectuali si untelectuali „.
Rezerve am doar cand vorbesti despre medici : chiar daca nu stie pe moment diagnosticul cert, medicul are in minte o supozitie, un „diagnostic de sindrom” pe care e obligat sa faca eforturi sa-l precizeze. Fara diagnostic nu poate exista un tratament etiologic sau patogenetic corect. Doar tratamente simptomatice sau paliative !
Un bun profesor de al meu de la facultate, fiu de preot si iubitor al etimologiei, ne povestea in anul 2 despre etimologia cuvantului INTELECTUAL.
Astfel, INTELECTUAL = INTU+ LEGERE (scuzati scrierea cam ne-latina) = a face legaturi.
Si ne explica mai departe – in virtutea acestei definitii, intelectual este CHIAR SI taranul de la tara care face diferite legaturi intre starea vremii si pornirea diverselor activitati agricole.
Insa, in acelasi timp, daca sunt oameni cu 2-3 facultati dar care nu sunt capabili de a face diverse legaturi, atunci ei nu sunt intelectuali.
Compararea continua a Romaniei cu tari ocidentale este ineficienta. In momentul in care Ro nu are de fapt nici un sistem de invatamant, ci doar o colectie de cladiri si o procedura de tiparire a diplomelor, ce rost are sa compari?
O tara inseamana oamenii ei si este cu atat mai bogata cu cat cetaenii ei sunt mai bine instruiti.
cred ca aici :’Cealaltă fațetă a monedei este americanismul virulent manifestat” ati vrut sa spuneti „antiamericanismul…………….”. in rest, felicitari!
Excelenta observatie; nu va fie teama de „gura lupului”, nu am auzit ca lupul sa rationeze.
Chapeau bas, domnule Galbinski.
De acord in principiu, dar totusi nu cred ca termenul ”intelectual” este chiar o constanta in presa română. Din cate mi se pare mie nu apare decat in anumite contexte, de ex. cand se vorbeste de celebra rezistenta prin cultura a intelectualilor sau alte subiecte cu legaturi pre ’89.
Excelent articol. Felicitări.
Eram în România. Pe la 15-16 ani citisem toate volumele de Sci-Fi apărute în Editura Nemira. (ca să redau unii dintre autori, Frank Hebert, Asimov). Citisem o mare parte parte din opera lui James Clavell pe care o interpresem ca o fereastră către istoria şi cultura unei alte ţări. Şi alţi autori a unor cărţi populare. Mi-am îmbogăţit vocabularul şi capacitatea de imaginaţie. Mi-am creat o competenţă a cititului rapid(mai târziu extrem de folositoare în universitate). Aveam o pasiune pentru citit. Cred şi acum că dacă aş fi avut dascălii potriviţi, care să-mi recomande cărţile bune mi-aş fi dezvoltat o carieră în domeniul literelor, istoriei sau filozofiei. Mi-ar fi plăcut la 19-20 ani ca cineva să-mi fi menţionat, Câteva nume s-au strecurat. Michel Focault. Adam Smith. Emil Durkheim. Albert Bandura . De Felson. Etc.
Dar..programa şcolară şi cultura educaţională nu era construită în jurul unui schelet autohton de valori. Nu te încadrai în tiparul respectiv, nu existai. Da, dacă începeai să vorbeşti de Eminescu, Sadoveanu, Topârceanu erai ok. Dacă cumva adăugai pe listă operele lui Mircea Eliade,Eugen Ionescu erai considerat o linie peste medie rezervată iniţiaţilor. Desigur a cunoaşte operele respectivilor nu e un defect, e chiar o calitate majoră. Dar a cunoaşte operele unor autori străini consider că poate fi o calitate într-un anumit context de viaţă.
De ce admir deschis discuţia asta foarte interesantă de altfel, pentru că consider că în loc să avem discuţii despre autorii şi operele lor, despre intelectuali şi aşa zisele elite(un exerciţiu de marketing funcţionează şi în cazul intelectualilor) aşa cum remarca domnul Galbinski, discuţia se poate muta către cultura informării, cultura competenţelor de comunicare, competenţelor de analiză.
Saltul de la tipul de educaţie şi intelectual promovat în România spre cel din societatea în care trăiesc a fost brutal. Cunosc acum intelectuali adevăraţi. Oameni care au sau nu doctorate. Care au adăugat un plus de cunoaştere în domeniul în care activează. Care permit înţelegerea mai bună a unor fenomene. Nu toţi au scris cărţi să ne înţelegem.
Dar consider că între colega mea de la stagiu, care a ajuns acum într-un centru banal, care în 40 de pagini a rezumat original şi pe bază ştiinţifică (respectarea metodologiei , interpretarea aplicată a unor fapte sociale prin prisma teoriilor sociale ca urmare a unor analize multivariate a unei baze de date cu observaţii pe o perioadă de n ani) şi cartea copiată de trei sute de pagini a domnului Ponta fără sens şi vorbe goale, despre teoria blablaului a Curţii Penale , există o diferenţă intelectuală.
Consider că gradul intelectual al primei (de înţelegere utilizând inteligenţa, cunoştinţele teoretice şi competenţele practice- operarea unor softuri specialiizate) depăşeşte gradul intelectual al celui de-al doilea personaj.
Există o regulă simplă. Intelectul e stimulat de curiozitate.
Pentru mine, definiţia e simplă.Un care oferă câteva răspunsuri într-o mare de întrebări având o capacitate de a sintetiza şi prezice derularea unor evenimente, e un intelectual. Diplomele,studiile şi cărţile publicate, sunt un garant evident al calităţii, dar nu o probă irefutabilă. Izolarea celor care pot exprima un punct de vedere civilizat şi argumentat faptic pe seama unui eveniment, teorie etc…pe motivul că nu sunt intelectuali e un act anti-intelectual în sine.
Mai exista o rasa de comentatori, oarecum opusi ca strategie „intelectualilor”. Aproape ca nu ai loc de ei pe formumuri: caracteristica lor principala e ca-i considera pe romani inculti, hormonali, suficienti, incapabili de a constata care sunt faptele grave sau incalcarile usoare. Asa ar fi cica toti, dar absolut toti romanii, ei excluzandu-se subinteles.
Buna ziua,
Am citit cu placere articolul dumneavoastra pentru ca pune in lumina o confuzie foarte des intalnita in societatea romaneasca: elita = intelectualitate. Cred ca este in primul rand o confuzie de limbaj, de necunoastere a intelesului cuvantului elita. Conform DEX-ului elita este: „Grup de persoane care reprezintă ceea ce este mai bun, mai valoros, mai ales într-o comunitate, o societate etc.” am incheiat citatul.
Conform definitiei de mai sus, din elita fac parte si zugravii, instalatorii sau maturatorii care isi fac meseria cu pasiune si constiinciozitate. Foarte multi dintre romanii pe care i-am intalnit considera ca apartenenta la elita trebuie sa fie validata de cel putin o facultate, de vizite regulate la opera sau de ciocnitul paharelor la vreun vernisaj. Eu cred ca in cazul „intelectualilor” confuzia este sustinuta intr-o mare masura de vanitate, in timp ce pentru un „instalator de elita” poate fi din necunoastere sau lipsa de incredere in sine. Cred insa, ca o sursa comuna a acestei confuzii este educatia. Suntem invatati ca pentru a ajunge „departe” trebuie sa facem cel putin o facultate, sa fim „oameni cu carte”. Acest „departe” abstract, nu foarte clar explicat de parinti, ar trebui sa insemne „impliniti”. Si iata cum drumul spre implinire ajunge sa treaca prin facultate. O alta meteahna a educatiei traditionale romanesti este ca face ca implinirea personala sa fie validata de sistem, de exemplu de performantele scolare. ( „De ce ai luat doar 8?” uitand sa te laude pentru un 10, „Stai departe de Y ca are note proaste”, „Joaca-te cu X ca e copil cuminte. Are si note mari….”, „E bun, a terminat Mihai Viteazu”, „N-a facut decat o profesionala”).
Am o experienta indelungata de lucru in tarile nordice. Acolo am descoperit ca statutul social este dat in primul rand de cat de bine iti duci la capat sarcinile zilnice, de pasiunea pe care o pui in lucrurile pe care le faci, de atentia pe care o acorzi detaliilor. Nu exista o stratificare a societatii dupa capacitatea intelectuala, ci mai degaraba o aranjare in plan orizontal dupa rolul ocupat in cadrul societatii.
Sunt intrutotul de acord. Intelectualii nu sunt o clasa sociala, ci o elita. A avea un intelect dezvoltat inseamna a avea capacitatea de a procesa la un nivel deosebit informatia, urmata de producerea de judecati de valoare. Intelectual este si un om de bun simt dar si un geniu. Un intelectual nu se lauda cu intelectualitatea lui, Este ca si cum te-ai lauda cu ochii tai caprui. Este suficient sa te bucuri de acest dar miraculos pe care ti l-a dat Dumnezeu.
Acceptati o parere contrara? Nu erati in Romania cind se striga pe strazi „Moarte intelectualilor!” (ati uitat sa mentionati sau n-ati stiut) nu numai „noi muncim nu gindim” care, NB, NU erau lozinci populare ci fabricate de securitatea si mafia ceausista care au pus, pina la urma, mina pe tara. Trebuia identificat un dusman, care nu era, desigur (cum trebuia sa fie IN REALITATE) mafia ceausista, securistii si elita de partid care au dus la genocidul material si spiritual al poporului roman (au murit 25.000 de femei din cauza politicii de natalitate fortata ceea ce ne indreptateste si pe noi, victimele acestui sistem, sa folosim cuvintul). Ci intelectualii, care dupa Revolutie, au fost cei mai mari perdanti ai regimurilor post 1989. Cei mai dispretuiti, cei mai calcati in picioare, a caror voce nu se aude in cetate de larma manelelor si tipetelor plagiatorilor de tot felul.
Nu e suspiciune domnule Galbinski intre intelectuali si popor. A fost un artificiu creat de securitate pentru DEZARMAREA CELUI MAI REDUTABIL SI REAL DUSMAN PE CARE NEAMURILE PROASTE SI RAPACE IL PUTEAU AVEAU: intelectualii Romaniei, oamenii destepti, interesati de spirit si bine si nu de capatuiala ordinara!
Asa ca articolul Dvs. cu gust cam populist, simpatic la prima vedere, pliat pe locurile comune ale perceptiei (nu analizei!) obisnuite, nu e decit o dezamagire oarecare.
Inseamnă că suntem de acord, pentru că nu la ”intelectualii României, oamenii destepti, interesati de spirit si bine si nu de capatuiala ordinara!”, deci nu la intelectualii autentici se referă articolul meu.