Sub titlul Noi dictatorii am mai comis aici gafa de-a invita la introspecție asupra tartorilor intimi, asupra furiosului, bătăușului, autoritarului și dictatorului pitit și pânditor din fundul sânului fiecărui sine (ori mai degrabă ego) din fitecine. Adică din fiecare dintre noi. Gafă, zic, deoarece fu degeaba. Insinuarea, deși de esență (suntem au nu în stare să pricepem că-n fiecare suflet zace un pui de dictator, hidruță virtuală, demonul dracului gol, și că fără de antrenament, de autoformatare matură, „naturalul” din noi doar oportunitatea așteaptă pentru a-și instaura canibalismul micropolitic, autoritarismul personal?)… Ei bine, această concluzie sau morală nu a fost sesizată.
Nu c-ar fost ușor să fie, căci bine știm firea omului. Constând în aceea că omul nu pricepe decât ce știa deja, reduce orice-i spui și orice află nou la ceea ce-și amintește de oricând altundeva, de-altcândva. Și mai ales, constând (firea omului) în aceea că nu poate pricepe și-admite nimic din ceeace nu-i convine, că trece instant cu vederea peste orice nu-i face plăcere, nu o-mboldește lingușitor.
Degeaba umple lumea sala-n care Andrei Șerban joacă Richard al 3lea. Piesă în al cărei final chiar regizorul se suie pe piscul de metereze de pe care perorase și comandase criminalul rege, luând locul respectivului. Și fără glas însă clar pentru cine vrea să priceapă, prin postare fudulă, zice: ia uitați-vă oameni buni cum mă mai umflu în pene: și eu pot să fiu, aș putea sau aș fi putut fi un mare porc ordinar! Dar dirijorul-director face/drege și ilustrează (deci zice) și tot doar el pricepe. Pe oameni îi doare-n cot de orice „reflectare de sine”, de orice „oglindire” sau „recunoaștere catarsică”, abia așteptând să se termine dracului tot spectacolul lung și greu, și mai ales să aplaude. Să se ridice-n picioare, să urle ca excitații la operă și operetă, mereu-mereu să răpăie din mâini furtunos, numai și numai ca să uite cu totul orice idee, să alunge orice emoție, orice empatie, orice reflectare de sine. (Desigur, niciunul nu-ți va mărturisi acest scop și efect final. Mintea întotdeauna e uzină de reprocesat, cosmetizat și ascuns adevărul cel mai important, și-anume cel subtil, subconștient, gura declarând doar platitudinile și superficialitățile preluate din tradiția politeților ipocrite, edulcorate, simulante.)
Cam tot așa, la o scară mult mai umilă, am zis Noi – adică eu, tu, ea, el, noi, voi, ele, ei – dictatorii! Și toată lumea a citit (exclusiv) Ei. Adică oricine altcineva. Drept pentru care s-au și lansat toți să arate cu degetul cât mai departe de dânșii sau de sine, să pomenească pe unii și-alții, să completeze liste ignorate de autor, să-și amintească ce mulți ticăloși au condus și nenorocit lumea, să revină la atât de confortabila senzație că, vezi Doamne, noi suntem mai buni și mai breji decât Ei. Nu zic negreșit să se uite la pornirile și talentele sau disponibilitățile proprii în sens directoral-dictator (ar însemna prea mult pentru foarte multă lume), dar măcar să privească atent la câtă foame și disperare autoritaristă poți vedea-n cunoștințe, vecini, familie, colegi, șefi, rude. Poate văzând cu câtă nonșalanță se poartă setea de competiție și de surclasare a oricărui preopinent (până și-n cea mai frugală interacțiune, până și-n cel mai banal dialog), ca și insațiabila laudă de sine, măcar așa să vadă cât de deprimantă le-ar putea deveni propria redecădere-n instincte (asta chiar dacă și-ar fi putut-o deja remarca, instalată cu mai subțiri ori groase șiretenii).
De cum se naște, omul face absolut totul, și orice, ca să-și subordoneze suflețelele proxime fizic. Să acapareze toată atenția, tot timpul și devotamentul celor din jurul trupului personal. Instinctuala știință implicită, virtute și sens al vieții sale se declanșează draconic în sensul subordonării mamei, tatălui sau a oricui simte că-i prin preajmă. Părinții „buni” se conformează, sau familia (cât de mică sau de extinsă) e bună pentru prunc atâta timp cât i se supune, îi stă la dispoziție, îl răsfață. E necesar refuzul, ba chiar și „trauma detronării” (zic psihologii), în cele din urmă definitiva „tăiere a ombilicului” sau eleganta „izgonire din rai” pe care-o execută părinții prin expedierea progeniturii la școlile altor orașe sau state, pentru domesticirea, înfrânarea și totala minimizare a tendinței mamiferice care, cu deosebire la copilul pamperizat alalong, rămâne autoritaristă, egoistă la culme, dictatorială și discreționară.
Problema e însă că mulți adulți nu-și abandonează, constrâng sau extirpă respectiva pulsiune primară. Unii-și satisfac „nevoia” de putere în familie (nici între soți sferele domestice de marcaj, posesiune, autoritate și responsabilitate nu se pot mărgini clar sau definitiv), unii procreind chiar cu scopul exercitării cotidiene (asupra pruncilor) a autoritarismului personal, a expansiunii personalei sezații de superioritate, de importanță și valoare de sine. Și rămâne dreptul oricui să aspire la putere și la prestigiu, la potente poziții decizionale și ordonator-directoare, la funcții guvernamentale și executive. Dar nu oricine merită asemenea escalade, în sensul că nu prea poți anticipa care dintre aspiranții ingenui, aparent onorabili și competenți, se va putea metamorfoza (sau ba) într-o dihanie psihosocială coruptă, infracțională, malignă. Mare dreptate rămân să aibă cei ce zic că puterea ar trebui dată celor ce n-o doresc. Deși, chiar și-n cazul unor asemenea inși retractili sau inse timide, reclamându-se poate chiar ca atare, odată puși/puse-n fotolii cu iz de tron devine posibil să se adeverească fix pe dos. Or fi strugurii acri pentru o vulpe privind de jos de tot sau de la distanță; odată aburcată pe-o scară nu e deloc absurd să se adeverească – la fel de spontan ca orice pui de lup ajuns paznic la oi – leu năpraznic, căpcăun fioros.
Dar să lăsăm atât dictatorii mici (care suntem toți în primele luni ale nașterii), cât și pe imaturii adulți, mari de tot, puțini și rari, care-n ciuda faptului că au virtutea de-a muri târziu și pe rând, dispar pentru-a renaște mereu-mereu, când/cum/unde te aștepți doar un picuț sau chiar nicidecum. Acuma hai să comitem noua gafă promisă (oarecum similară), zicând în fine: Noi rușii.
De fapt, aici e vorba de o metaforă propusă în numele artelor și filozofiei, mai exact a literarului alegoric și-a fenomenologiei, prin care fac apologia cunoașterii rusului medieval și sovietic din chiar lăuntrul nost. (Iată, chiar și-acest scurtat de perciuni și țepos reverberant nost sună mai slavofon decât latinistul nostru/nostrum.) În ultimă instanță pledând fără jenă pentru extirparea acestui susnumit demonaș.
Poate că, după ce vor fi trecut peste scandalizarea mentală provocată de impresia (eronată!) că voi fi numit pe toată lumea rusnac, cititorii se vor calma cu alt gând. Și-anume cu pastișa, cu surogatul, cu „pauza de țigară” sau calmantul ideii că da, sigur, mai există și printre români admiratori ai Rusiei, ba chiar ai politicii ticăloșite a momentului, a putinismului propriuzis. Numai că ei sunt evident o minoritate (troli năimiți), la care „înțelepciunea multimilenară” a „bravului nostru popor pașnic și ospitalier” va ști să le-ntoarcă dosul electoral și sufletesc.
Desigur, pe de-altă parte (scuzabilă, poate chiar respectabilă), mai sunt în țara asta și iubitori cinstiți ai „marii literaturi ruse”. Ai „marelui spirit” care îndeamnă la măreție astrală și profunzime multisubterană, la talmeș-balmeș de dramă casnică și tragedie istorică, misionarism, vizionarism, ortodoxie mistică și foarte-foarte mult histrionism, individualism peste comunitarism și colectivism, bașca ipohondrie și alcoolism. Chiar de nu mult sau tot, cât de puțin vom fi citit toți din Dostoievski, Tolstoi, Cehov, Bulgakov (unora le-ajunge să treacă cu palma peste masivele cotoare ale volumoaielor, ca să-și dea seama bioenergetic că domle, e ceva tare acolo); imediat după având și senzația (ne și lăudăm) că parcă-s „de-ai noștri”, că ne reprezintă (deci suntem de-ai lor). Lucrurile pot părea-n regulă, căci pe de-o parte excesiva sondare psihologică efectuată de respectivii autori geniali rezonează adânc cu propriile noastre subterane și catacombe, contorsionări printre îngeri căzuți și demoni volanți, războaie crâncene și păci temporare, patimi devastatoare și-mpătimiri prostești, crime pasionale sau interlope și mai degrabă dramolete involuntare ori făcute la ordin, plus judecăți fără niciun fitil și pedepse compensate-n ultimă instanță prin ranguri respectiv pensii speciale. În fond și la urma urmei, în măreția și grandoarea rușilor sondați și devoalați de toate artele literare, recunoști sau nu, se oglinește și tainica ta tentație grandomană, instinctuala, infantila dar imortala grandomanie și măreție la care visează propriu-ți demon egotic. Iar pe de altă parte (aicea voi subînțelege un fel de set nr. 3 al conaționalilor care simpatizează inocent cu majestuoasele teme ale culturii, artei și literaturii rusești), toate viciile și virtuțile Marilor Ruși (mai mult declamate și rezolvate ficțional-fictiv) arată/exhibă doar umanism.
E drept, respectivul umanism arată bine la machiaj, costumație, artă actoricească, regie, scenografie. Însă, din păcate, problema e că dumnealui nu are efecte (comportamentale) pe unde nu conștientizăm sau ne ferim să o facem, cu-atât mai mult cu cât el, chiar de prezintă marea complexitate a Omului, stimulează și hrănește subiacent și exact ce convine pârdalnicelor slăbiciuni și fisuri omenești. Ca atare numind pulsiunile instinctuale de întronizare a eului personal peste lume, de narcisism și egolatrie ce se vor respectate și alimentate de cât mai mulți, de ascensiune socială, politică și financiară cu absolut orice preț. Așadar, va fi existând și în cultura fină o grozăvie de dramă și tragedie, rușine și hidoșenie, regret și tristețe, morală și pedagogie (+ toate nuanțele tranzitive sau intermediare). Doar că plină fiind toată de vocalisme și melisme, triluri lirice, coregrafie și ornații baroce, noi uităm că urâtul prezentat în mod estetic nu repugnă deloc, inclusiv sinele cel mai compromis și malign găsind în subconștientul nostru bun și protecționist refugiu. În ultimă instanță, orice pedagogie, revelație sau iluminare de folos e ratată, cel mai comun și supraviețuitor efect al atoatetolerantelor „arte umaniste” fiind de satisfacție și autoamăgire, de complezentă acceptare și măgulire a unui sine fie și tarat. Cultura și artele încântă și înobilează pentr-un momențel, nesuspendând niciodată vreun rău în chip durativ. Subordonată mentalului pravoslavnic, cel care se fălește dogmatic cu iertarea, înghițirea și uitarea oricărui păcat, această cultură patronează societățile care proslăvesc Valorile Sfinte din toată toba și gura populistă, practic calcându-le-n picioare oricând vrea un mușchi mai mult sau mai puțin culturist și paramilitar.
Dar unul din lucrurile care mă siderează și aproape paralizează de-a dreptul, mental și moral vorbind, este ipocrizia noastră național-istorică privitoare la ruși. O dată, hai să ne amintim că la începutul veacului 19, când Moldova și-a pierdut Basarabia nu s-a înregistrat niciun minim eroism, niciun eveniment protestatar, nicio traumă sau revoltă în „conștiința” autohtonilor. Chestie de înțelegere între imperii externe și interni domnitori gheșeftari, așazisa nobilime pământeană (de țărănime nu-i cazul să pomenim) neșifonându-se de-o nicio manieră rezonantă cultural, social sau istoric. Conștiința (pusă mai sus între ghilimele) nu era deloc o treabă notabilă, căci nu poseda-n bază nimic din ce ulterior ne-am deprins a numi națiune și/sau popor (unitar, solidar). Că rușii, cu-ale lor Regulamente Organice au adus aici prima modernitate esențială, impunând-o cel puțin peste măruntul urban și peste societatea înaltă și medie din principatele românești, că fercheșii și țanțoșii ruși au sucit capul tuturor femeiuștilor din târgurile autohtone, acest cuconet emancipat peste noapte determinând pe boiernașii sau neguțătorii cu stare să lepede portul turcesc în favoarea celui nemțesc, că rușii au introdus nu doar muzicile, dansurile, curtoaziile și saloanele de tip occidental ci chiar și limbă franceză. Nu doar ca orobucală alternativă și substitut modern față de bisericoasa slavonă, fonfăita greco-levantă și trasa-n țeapă turcă, ci drept erogenie getbeget. Franceza și franțul, alături de toate celelalte ingerințe, fiind primite-ntre noi cu maxim entuziasm și socotite salutare. Întru respectivele sensuri, cu-n corespunzător sărumâna și spasiva sudavolvsie parcă le-am rămas rușilor abisal și etern de datori.
Noroc, apoi, cu mișcările foarte inteligente ale Micii Uniri, Independenței și mai ales ale Regatului cu rege german, ulterior cu deșteptăciunea iute a patrioților basarabeni, care-au fost primii în mișcarea amplificării țării prin anexare votată democratic și dezirabil. Entuziasmul miraculoasei Mari Uniri i-a făcut pe toți să uite de orice antipatie față de Rusia și de ruși, trezirea-n spaimă făcându-se brusc și brutal abia în 1940. Deși dramatic și păgubos, Războiul 2 a fost plin de iluzii de partea românească, bunelii noștri, cu mic cu mare, tot mai sperând în liberări american-aliate chiar și după ‘45-‘47. Comunizarea s-a făcut cu ajutorul Armatei Roșii ocupante, rușii stătură aici până spre finele anilor 50, dar cu toate astea furia autohtonilor s-a concentrat asupra „alogenilor evrei comuniști”, inclusiv astăzi tot pe ei punându-se pătimaș toate vinele stalinismul românesc, traumaticele silnicii sovietice trecând în umbră iertată. Și vai cât de mult bătrânet (inclusiv de printre victimele anilor 50-60), încă se pronunță cu simpatie adâncă față de „ruși”. Ți-ar veni să le zici că tre să se caute-n doctori, de nu te-ar domina mila față cu retardul senil.
Vreme de peste 15 ani, la Teatrul Național al Bucureștiului, piesa Cinci femei de tranziție s-a jucat cu acel maxim succes la public care-i bifabil prin formula „cu casa-nchisă”. Climaxul întregii dramatizări consta în exclamația unei dame: Vai, cât de dor mi-e de ruși!, moment în care întreaga sală izbucnea în aplauze furtunoase și hohote gen urale. Prostit de simplul titlu, acu un pumn bun de ani comisesem gafa de-a invita la spectacol pe o doamnă chiar drept cadou și omagiu de 8 Martie. Acesta a fost motivul pentru care, deși eram deja dezamăgit de aspectul de continuă țățăreală scenarizată (5 babe comuniste, pledând pentru scuza faină ne-a mai fost tinerețea, de pecând eram șimai tute), deși în momentul aplauzelor rusofile mi s-a-ncrețit pielea, mi s-a răsucit nu doar părul pe creștet ci toată mintea numai și numai de rușine, totuși m-am abținut să părăsesc sala. A doua zi am murluit pe saitul lor o recenzie negativă, vreme de câțiva ani textuțu-mi critic s-a păstrat neșters, dovadă că valoarea sau efectul îi erau nule. Piesa continua a fi prizată, la expresia profundei nostalgii rusofile toată audiența românească, imparabil și invariabil, explodând în aplauze sincere și febrile.
Avem în comun cu rușii aceeași religie, pe care-o etichetăm drept „cea mai tolerantă de pe lume”. Și ne fălim cu lucrul acesta ca și cum, dincolo de sofisme și mai ales vanitoasă măgulire de sine, n-ar însemna inclusiv faptul că oricând ne putem călca respectiva religie-n picioare. Întradevăr, știm perfect ce-i bine și ce-i rău, dar deloc nu ne jenăm să ne dăm drumu-n orice bălării, să profităm de orice oportunitate din care ne iese-un ciubuc egofil, să călcăm orice bunsimț ori virtute plonjând în dulceața viciilor și-a puterii, știind că pentr-o lumânare și-un leu, spovedania (mai mult subînțelească decât realmente cinstită, detaliată, la obiect) ne absolvă orice măgărie. Scuipăm la fel în fața oricărei judecăți ori reclamații, ușurându-ne de-orice vină și răspundere cu aroganța „las că mă știe ‘mnezeu mai bine”, „n-am nevoie de părerea, plânsul sau sfatul altuia, Domnu-i sus și obligatoriu înghite și iartă orice”. Mai c-aș paria că Stalin a murit sigur că merge-n rai, chiar și fără seminar teologic la purtător (cu-atât mai mult cu), noi având garanția că mila Domnului n-are granițe, că poți face absolut orice te-ndeamnă egoismul, răutatea și circumstanțele, singura treabă a divinului fiind să ne cânte fiecăruia-n strună, iertând oricât orice. În fond, nu chiar degeaba i se spunea marelui tiran Tătuc. Iar la moarte l-a bocit sincer, urlând în plină stradă din toți rărunchii (ca ulterior în Koreea de Nord), absolut tot mapamondul comunist, în frunte și cu bărbați nu numai cu muieret getbeget român. Stalin niciodată nu se purtase ca Hitler, histrionic ori ca un drac gol, niciodată țipase, calm grăind chiar și când ordona crime din cele mai odioase, iar grație mustății lui ca-n filme părând că zâmburea amiabil tuturor foarte des. Așadar, omul chiar avea ceva-ceva duh creștin întrânsul. La rându-le, cât or fi fost ei de atei, Ceaușescu Nicol și odioasa-i Primă Doamnă tot și-au îngropat părinții cu sobor preoțesc, iar de nu le-ar fi băgat în cap absolut toți intelectualii mari și oficiali ai patriei că erau nemuritori, poate că și ei s-ar fi gândit să lase vorbă că trebuiau înmormântați creștinește.
În genere, despre instanțele conștiinței este regulă că, deși am putea avansa hăthăt departe, ne oprim cât mai devreme în relaționarea și activizarea lor. Ne oprim repede când e vorba de oglindire și limpezire, de conducerea unui gând luminând propriul ego. Ne oprim și prețuim imediat ce găsim sau interpretăm ceva favorabil orgoliului, protectiv față de orice „ne vine firesc”. Din excesivă iubire de sine nu avansăm introspectiv niciodată până la a vedea eventuale/posibile consecințe, reverberații negative, opțiuni selectibile. În acest sens, cel mai monstruos gând ne pare (și nici nu ni-l permitem decât ca afurisenie) acela că am putea fi și noi (un fel de) ruși. Adică am putea fi dintre aplecătorii de capete înaintea tiraniei gen Putin, niște majoritarmente lași, cum și fuseserăm sub Ceaușescu, ba chiar cu calitatea de susținătorii oficiali și neoficiali/stradali ai aceluiași criminal. Adică, dacă am fi noi acum în Federația Rusiei, cetățeni născuți aleator pe-acolo și reeducați ca-n marele lagăr de neogulag al deceniilor prezente, am face exact ce fac rușii acum, dovadă fiind că așaceva făcea majoritatea covârșitoare a românilor sub Ceaușescu. Cârtind acăsucă, însă executând și chiar silind și pe-alții să asculte atât de ordinele reprezentanților Partidului care „călăuzea” poporul opresiv, cât și de sfaturile persistente ale „bunului simț” vizând obediența, falsul și dedublarea descurcărelilor oportuniste, șobolănești. Așadar și astăzi, dacă tot avem dovada lui ieri, tot preapuțini ne-am revolta. Ne-am număra dizidenții ca rușii acum, pe degetele unei mânuțe, precis neexpunându-ne sau sacrificându-ne precum câțiva (atunci ca și-acum) repede socotiți ignorabili nebuni. Și-am zice doamne-z mulțam respectiv sărumâna pentru slujbe la stat și pentru garsonierele căpătate pe gratis ori pe chirii modice, am lăuda metroul bucureștean și tranvaiul clujan. Fiind recunoscători (măcar câțiva mari poeți, în ode) chiar și pentru faptul că după Ceaușescu n-am mai avut niciun cutremur major, nici după Iliescu mari inundații (încă de pe vremea ceaușescului acesta având personal grijă de ape și diguri). Deci am fi exact ca majoritatea intelectualilor din anii 60-90, nu doar dornici și chitiți să profite de apetisantele oferte ale sistemului milițienesc al vremii, dar și să-și sape și calomnieze colegii și camarazii prin colaborare adesea liberă și pasională cu Secu. Am fost un fel de ruși, iar asta nu doar în perioada în care armata sovietică ne-a impus prin tancuri și comisari lucrul acesta. Și fără câlcâi sovietic, tot kaghebiști destui erau în jurul lui Ceaușescu, Iliescu chiar postându-i iute-n frunți multe, sub aceste 2ă genii ale Carpaților tot un fel de ruși am rămas. Oare în varii circumstanțe „operate special”, nu ne-am fi refăcut ruși chiar și azi, poate mai abitir?
Sub cam aceeași teroare-n care trăiesc azi rușii trăiam și noi, în vremea copilăriei și tinereții actualilor boșorogi ce suntem. Dar cum părinții, pe cât de exasperați pe-atât de dispuși oricăror compromisuri, ne fereau de realitate și-și asumau greul și rușinea tăcând, eram pe cât de ignoranți pe-atât de fericiți. Iar azi, când ne-amintim acele vremuri nu de realitatea socială și politică ne-amintim, ci cam numai de sentimentele și visele noastre, cele ignorante și idealiste. Falsa memorie comite eroarea de-a substitui realul cu percepțiile subiective, cele datoare micimilor, minciunilor și iluzionărilor pe care le experimentasem individualist. Căci și sub Ceaușescu eram un fel de ruși, inclusiv cei ce trăiam în subteranul hârciogăresc făr-a ști. Războiul Rece era purtat de către toți nenumărații subordonați ai Partidului și ai Secului, așadar am fi meritat ca „țară” cam același dispreț pe care acum, arogant de liberi, îl dăruim „rușilor” ca unei universalități generalizante. Fără a discrimina între ruși putiniști și grosul unui popor victimă, grosul tuturor copiilor și tinerilor, al unei majorități specifice mamelor și taților, cele și cei care nu au cum să-și dorească să-și vadă copiii morți, așadar n-au cum să nu deteste regimul, politicienii și politicianismul zilei, războiul și pe dictatorul lor suprem.
Apucasem însă să mă-ntreb dacă nu cumva, în varii circumstanțe „operate special”, nu ne-am fi refăcut ruși chiar azi, poate mai abitir. Și-aș șterge fraza zicând că bine-ar fi c-așa o-ntrebare să fie numai retorică. Mai ales că se știe: în politică nu există competiții de tipul ferpleiului sportiv, pe lume nu există nicio formă de război politicos, lipsit de abuzuri și crime bestialissime. Oricum, întrebarea nu-i de pus într-un sondaj opinional, poate nici măcar de anchetat într-un parc. Căci în șezătorile, pe tăpșanele sau la gardul dinspre șanț și uliță de sat, iar în urban pe-actualele bănci ale parcului municipal sau cartieristic, dai de 2ă categorii de pensionari. Resemnații bolnavi sau demisedați, și bătăioșii ce se mai cred verzi. Tot câte 3-5-7, seniorii și senioarele întârzie-n soare nu doar pentru vitamina D3 și calcifierea osteo, ci și pentru o excitare de grup la ideea beligeranțelor adrenalinice. Cică jur c-aș vota pentru reintroducerea stagiului militar obligatoriu! – adică pentru pregătirea de război și iminenta moarte-n chinuri a câtor mai mulți tineri care precis nu pot fi fiii și nepoții lor personali. Ca galeriștii care prin sportivii arenei se-ntrec feroce cu echipa și țara adversă, ce s-ar mai bate și dânșii, desigur prin intermediari eroici, cu rușii pe care-i admiră nostalgic și de care tremură-n maieu.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
O, deșertăciunea deșertăciunilor, totul este deșertăciune și suflare de vânt….
Remarcabil text.
Nu „noi dictatorii”, nu „noi rușii”, ci poate despre „noi oamenii” ar fi trebuit scris. Sau chiar despre „noi animalele”. Fiindcă, ne place sau nu, chiar împopoțonați cu, cică, Rațiune (chiar și ea afectată de adrenalină și alte secreții hormonale..), am rămas în proporție de vreo 90% tot niște animale amărâte. Nu credeți? Citiți Iraționala Istorie a Lumii…
Poate și despre „noi românii” ar trebui discutat. Fiindcă, de fapt, vrem să din occidentali dar de adevăratelea nu suntem nici măcar slavoni, suntem orientali greco-turco-indieni. Căci ce am învățat din Occident? Am trecut doar de la mioricitismul slavon la maneaua orientală…
Așa că nu avem nevoie de nimeni…are Dumnezeu grijă de proștii Lui…
că-n fiecare suflet zace un pui de dictator
Asa e, mai ales cind ma gindesc la sotie. Dar in fiecare suflet zace si un pui de sclav, ma uit la mine :).
In privinta rusilor sunt absolut incintat de muzica lor clasica, sa-l luam de exemplu pe Tolstoi, pardon, ala era pictor… De fapt muzica adevarata e imparatia rusilor si a nemtilor, majoritatea evrei.
Despre viata lor, vai de mama lor! Cum am mai spus EU fiind un om simplu ma orientez pragmatic! Rusii ne-au facut noua, si chiar si mie, numai rau, drept urmare de ce i-as sustine, de ce i-as simpatiza?
Si eu sunt pensionarul ala verde palid, m-as lua cu orice rus la trinta umeda cu votca!
Lordul John privind cu jale
Şi ţinându-se de şale:
– „Să-mi azvârli, te rog, creştine,
Şi cel cal, să pot pleca!”
Vasăzică majoritatea compozitorilor germani clasici, preclasici etc sunt de fapt evrei. Super genial, ca și majoritatea celorlalte postări… Aferim!
Exista vreun emoji pt ironie!?
Nu s-a/se canta(t) Mendelsohn la nunti chiar si la sfatul popular de oras/sector?
Chiar daca Bach este dumnezeiesc, nu o sa auziti vreo tocata sau vreo fuga din cauza nevestei.
:))
Si uite asa se joaca fata cind pe stinga cind pe dreapta . Fiescare dintre noi poate ca mai tine in casa vreo prafuita zicere a lui Tolstoi sau Fiodor Dostoievski dar de citit„ cap coada ”nici vorba ca doara nimeni nu prea stie ce a facut Raskolnikov in a lui „Crima si Pedeapsa ”sau in presupus nemuritorul text din Razboi si Pace .Cartile au suferit profund . Praful si pulberea s-a ales de ele .Mai tot romanul isi dorea, pe vremuri, a avea o biblioteca dar despre cit a citit de mult si cit de mult a inteles romanasul nostru am cu mult prea multe indoileli . Cu mult peste 90 la suta dintre cetatenii neamului (mai vechi si mai noi ) nu au citit in viata lor o carte de la inceput pina la sfirsit si asta ca sa nu mai spunem ca nici macar 2 procente dintre noi nu sunt in stare sa spuna ce au citit .Nici macar celebra povestioara a lui Puskin , cea cu pestisorul de aur , nu este prea bine cunoscuta noua .Prostia omenesca inca mai spera sa mute soarele cu tirna in casa sau sa hraneasca vaca in podul cel plin cu fin. Muieti is posmagii este starea neamului .Cu Ceausescu a dus-o noi cum am dus-o ca doara furam la greu cu totii si asta doar pine ce falimentul a dat iama in sistemul Comunist apoi dupa 33 de ani de Capitalism salbatic a dat necazul peste noi .Flacara Comunismului este reaprinsa la Moscova si Beijing .acum nu prea mai avem de ales .Bine ca natiunile Europei nu se mai lupta intre ele ca tare drag ii este putinistului de la Budapesta sa faca aidoma aluia de la Moscova . Au pierdut partida .O Europa unita nu poate pierde in fata rusilor iar budapesteanul este prea mic pentru un razboi atit de mare .Iaca pozna c-am scapat-o si a ne intoarce de unde am plecat nu prea mai este solutia .
” Flacăra Comunismului” continuă bine merci și în Occident (că doar ei l-au inventat…) prin progresism și ecologism…
Cum putem lupta cu prostia? se intreba Vladimir Tismaneanu intr-un articol chiar de pe aceasta platforma. Doua zile mai tarziu Marin Marian-Bălașa etnolog și scriitor, dr. în filosofie ii da raspunsul: N-ARE ROST , de vreme ce noi toti suntem niste prosti.
P.S. Reporter ii spune lui Trump: „Putin is a killer”,iar Trump ,senin si impacat cu situatia , recunoaste : „We’ve got a lot of killers”.
Băbăiete, ce să zic, o nimeriși… De obicei mă cam ‘nervează stilul ăsta, pseudojeomanfișist, dar textul de azi e ex-cep-ți-o-nal. Singura meteahnă pe care i-o găsesc e c-ar fi putut fi segmentat în două. Prima parte: considerațiile literaturnico-estetico-morale, care-s suprasuficiente să tulbure conștiințe vulnerabile (nu râdeți, da, există! Chiar și Moș Crăciun). Și-n partea a doua: că „la tăț ni-i greu”, „lume rea și amărâtă”, eventual „țară mică, mese puține, consumatori mulți și asudați”. Hai, noroc! Mai corectează și matale greșelile de frapă, gerunziul de la „procrea” șamd. Te pup pe amândoi obrajii și te aștept la o bere când treci prin zonă!
Ai dreptate, mestere!
Sunt chiar si experimente care arata ca omul pus in diferite functii, ajunge la extrem. Si pe sensul cu minus.
Asta e firea umana.
Asa suntem facuti. Poti schimba ceva?
Numai ca unii se mai corecteaza. Altii se retrag din lupta cotidiana sa-si vada de familie si sa lase dictaturile(chiar proprii) in pace. Altii sunt scarbiti. Etc. Si nu uitati ca un tinar are un raspuns, un matur altul, un batrin altul. Chestie de hormoni, experienta, lupta pentru posturi sau transmiterea genelor etc.
In concluzie, ati analizat doar o parte din NOI. Raspunsurile sunt tot atit de numeroase, cati oameni sunt.
Dar, preambulul asta e prea lung si prea axat pe micimea noastra (a tuturor oamenilor), fata de partea a doua a articolului, cand ii iei la refec pe ei, rusii! Pentru ca -totusi- reactiile lor sunt diferite de ale celorlati oameni din lume. Desigur, au reactia tipica a celor ce sunt sub o dictatura. Reactie pe care si noi am avut-o. Si nemtii, si nord-coreenii etc. Dar au si ceva din propria lor fire, care-i face diferiti de noi , de nemti si mai ales de etc.
Felicitari, dar cred ca trebuie sa incadrati tinta mai strins. Ori noi, toti oamenii… ori ei, rusii. Nu ca n-ar fi oameni, si ei, dar privind la ce fac in U, chiar ca nu-ti vine sa crezi ca mai sunt oameni. Te si miri cand ii vezi atit de opariti, cand devin tintele atacurilor teroriste. Nu ca as sustine terorismul, dar …
In ceea ce ne privește pe noi, românii, suntem un popor pasnic, tolerant care n-a cotropit pe nimeni. O singura data in istorie am strigat: „Vrem capul lui Motoc!”, pentru că hatmanul era un nelegiuit. După cotropirea Basarabiei, ne-am căpătuit cu un Motoc multiplicat și modificat genetic. Totuși, spre deosebire de cumpliții cotropitori, poporul român a demonstrat, de-a lungul istoriei, că este o Națiune convertită la civilizatie și nu „un mod de viață”, cum declara belicoasă Moscova. Pentru „geniul Carpaților”, Moscova era singurul lui coșmar. Din nefericire, trebuie să recunoaștem că nivelul de cultură generală al unui segment de populație este unul dezamăgitor. Suntem martorii unei campanii de îndobitocire in cel mai pur stil de „Hora Uneltirii”. Nu va mirați, patrioții de caverna și naționaliștii de tavernă aparțin unui trib de pitecantropi, care au moștenit de la alfa lor de specie din Piata Roșcată un amestec de incultura, troglodism, bădărănie și cinismul vi-rusilor. Căpeteniile care manipulează acest segment nu mai vorbesc, ci latră. Credeți că „suveranistii” de duzină, sau de carton, se pot expune gloanțelor rușilor? Linistiti-va! Ei se vor cățăra pe stâlpi, pe Casa Poporului, numai ca sa fie văzuți de cat mai departe de Hidra bicefală de la Kremlin. Tot ce mai știm este că, la ruși, nu rațiunea, ci instinctele gregare, exacerbate le determina viața…Ei, rușii, sunt aceia care predica ipocrit că violența, suptă odată cu laptele matern, e buna. Ei, rușii, sunt aceia care au mai creat un monstru funest. Iar aceasta realitate apocaliptică se dezvolta de un sfert de veac. Cruzimea, la ruși, a devenit atât de narcotizată, încât i-a desensibilizat cu desăvârșire. Cruzimea rusilor are particularitatea obscenă de a fi cosmetizată, promovată și cântată mesianic într-o isterie galopantă. Cel mai tipic reprezentant al mesianismului extremist rusesc, ramane Dostoievski. Opera lui reprezintă, in fond, un vast tablou al societății ruse, tablou ce subliniază atracția spre râu de dragul raului, descompunerea moravurilor și un rechizitoriu violent împotriva lui Cristos. „Frumusețea va salva lumea”, spunea Dostoievski. Pe ruși nu i-a atins nici cu o floare. Or, frumusețea rușilor este însăși Sodoma. Rusia gulagovista putinista nu poate fi asociată cu literatura rusa din sec. al XIX-lea, cu literatura disidenților, ci cu grămezile de morți și ciupercăriile de pușcării. Cu creatorii mediocri care își prostituează talentul, satisfăcând poftele statului pervers. Masa rusă, profund marcată de bolșevism, și-a pierdut orice reper creștin, uman, pentru că nu s-a trezit încă din fantasmagoria sovietică. De aceea, la ruși nu poate functiona ceea ce Aristotel numise Catharsis. De aceea, un popor care adoră, până la abject, tatuci criminali si lanțuri, este o plebe…
Rușii sunt un rebut genetic al amestecării diavolești a genelor asiatice cu cele europene.
Macar se stie acum despre sfarsitul lui Richard al III-lea.
https://kriii.com/about-kriii/an-incredible-discovery/
… Se preda la scoala generala Boney M cu Rasputin?
https://www.youtube.com/watch?v=16y1AkoZkmQ
:))
Avantajul de a trai timp de patru decenii in lagarul de munca numit Romania plai de dor a constat in a migra ciclic dintr-o identitate culturala in alta identitate culturala.
Citindu-i pe Saul Bellow, J Fitzgerald ne-am simtit ” noi, americanii”, trecand la Celine si Camus am fost ” noi, francezii”, prin Remarque ne simteam nemți si citindu-i pe Cehov si Dostoievski , daca o mai si rupeam cat de cat ruseste ,ne identificam cu personajele dramatic nostalgice ale inegalatei literaturi ruse.
Cazuti din lac in puț dupa ’90 ne-am simtit din ce in ce mai romani, mai ales dupa ce ne-am luat lumea-cap, tradati istoriceste la a treia generatie.
Butonez telecomanda televizorului intre un episod din serialul Colombo si stirile despre atentatul islamic de la Moscova pe masa fiind deschis volumul ” Vremuri noi, vremuri vechi” de MR Solcan si ” Manie épistolaire ” de Cioran.
Noi, romanii, loviti de fatalitate ne putem asuma simultan conditia de rusi ultragiati si europeni contrariati.
Dacă domnul scriitor face ceea ce spune, trebuie să fi avut o copilărie tare nefericită. …Dar îndrăznesc să observ că nici maturitatea nu-i este prea veselă, dacă nu a avut șansa de a cunoaște și altfel de oameni. Adică, majoritatea.
Îi doresc viață lungă, astfel încât să crească probabilitatea de a ieși din cercul de cunoscuți în care se află.
https://www.tudoran.net/post/via%C8%9Ba-moartea-cocorii
Sa nu ne imaginam ca doar noi, rasaritenii, suntem sensibili la tot ce inseamna ” marea cultura” rusa :literatura, muzica, coregrafie, cinematografie..
Corul Armatei Ruse era invitat in fiecare an in Belgia, Franta ,Austria..
„Accidentul” aviatic in care au pierit toti membrii ansamblului a socat milioane de melomani din occident.
Rezervasem bilete cu un an inainte de catastrofa.
Din fericire, Corala a renascut din rezerva de conservatoristi nativ inzestrati cu voci impresionante.
La spectacolele Ansamblului, salile erau pline si rusii albi imparteau aceeasi emotie cu rusii rosii ,cu toate
ca se rugau, ca si astazi, in biserici diferite.
Suntem justificat nemultumiti de faptul ca Putin s-a lasat antrenat in jocul ucraienienilor ghidati de americani.
Politica „tarilor civilizate” de a-i exclude pe sportivii rusi de la toate competitiile internationale este deplorabila cum deplorabila este si alegerea unor atleti rusi de a participa la Olimpiada fara specificarea identitatii nationale.
Noul campion mondial la patinaj artistic este americanul Ilia Malinin
https://www.francetvinfo.fr/sports/sports-d-hiver/patinage-artistique/video-patinage-artistique-revivez-le-programme-libre-historique-de-l-americain-ilia-malinin-sacre-champion-du-monde_6443923.html
Naivul de Putin: „…s-a lasat antrenat in jocul ucraienienilor ghidati de americani”.
Mi-a plăcut articolul. Când începi sa privești în interiorul tău, începe o călătorie care nu e egoista. Incepi de fapt să vezi multe și despre alții, ți se ridică un val de pe ochi, incepi sa te deschizi catre conectare spirituala cu ceilalti, si de ce nu, cu alte forme divine din Univers. Nu prea ai cu cine să vorbești daca nu vrei sa treci drept antipatic, ciudat. Majoritatea oamenilor nu au capacitatea asta, să priveasca in ei înșiși, sa isi deschida mintea. Sa fie trauma de vină? Ceva te face orb, surd. Ceva trebuie sa fie acolo de la o vârstă fragedă, dar tineretea compenseaza, „căderea” incepe undeva pe la 30 de ani, și pana pe la 40 ești deja „cimentat” complet și iremediabil, percepția, o functie a mintii pe care nu prea o poți controla dacă nu o cunosti, fiinda merge „pe automat”, îți joaca tot maj multe feste. Dacă nu te naști cu acel ceva, daca nu da peste tine ceva care sa te scuture, ramai asa, cum spuneati dvs., în căutarea atenției celorlalți, orb și surd de fapt la orice te poate pune pe gânduri, capabil doar de vreo doua sentimente majore: rușine și frică, camuflate în tot felul de forme de grandomanie cu pretentii de cultura, spontaneitate, bunatate, iubire și toate celelate sentimentele pozitive și înălțătoare care acestor oameni nu le sunt accesibile, dar pe care ei le arunca cu o generozitate care ar trebui sa fie suspectă de la inceput in varianta contrafăcută, cu care incerca din rasputeri sa facă schimb pentru a le primi pe cele originale în schimb. Aceasta aparwnta generozitate se spulbera rapid dacă îl pui la indoiala pe individ, ii chestionezi perfecțiunea și generozitatea în care el crede cu tărie în conștient, cum spuneam inconștientul e cel care ii joaca feste.
Pai nu e ca în sistemul sovietic, comunist? Cât timp accepti oferta generoasa a Partidului, Statului, Tatucului, esti un cetățean model la care sistemul parental tine enorm, ca pentru cei ca tine a făcut ditamai Revoluția. Dar dacă ai ceva de comentat, tot ca un „părinte iubitor”, te aruncă în beciurile securității, pușcărie, gulag sau te retrogradează social spre minimul de impact social, dar maximul de umilință. Pai cam asa și cu oamenii care au trăit în sistemele astea, aceleași reacții. Ce nu ați surprins dvs., este ce se intampla cu copiii, nepotii acestor indivizi, un lucru la fel de dezamăgitor, dar care merita un articol viitor, ceva de genul „Noi, tinerii frumosi”, care dam din coate prin corporatii, care, daca nu suntem niște Dinu Paturica moderni, suntem niște băieței care nu știm ce sa mai facem ca să intram in gratiile șefilor, sa fim mângâiați pe cap, samd. Metehnele sunt tot cele vechi, doar ca s-au mai adaptat, pe ici, pe colo, la „narativul” vieții contemporane.
Frecvent, în cazul unor discuții restrânse referitoare la situații din viața românească, percepute că fiind negative, câte un participant invoca rezolvarea corecta după modelul polonez. De obicei se menționează căile politice, administrative sau tehnice pentru a se explica diferențele de abordare dar se ignora deosebirile între structurile morale ale celor două popoare. Vrem in Europa cu avantajele materiale, dar cu năravurile suntem la frații noștri întru duh care-i includ evident și pe ruși.
Într-adevăr, zilele trecute dl Tismăneanu a revenit cu un eseu despre prostie, iar toți au comentat despre alții. După explicațiile largi din preambulul articolului, s-ar putea ca rusul din fiecare să fie ceva mai reținut.
Și totuși ceva s-a schimbat: azi rușii din noi își aleg tătucul căruia să-i fie ruși de încredere sau, dimpotrivă, și-l aleg pe cel față de care își iau libertatea de a-i fi (ruși) critici. Și avem momentele alea în care nu ne simțim ruși pentru că ne putem urla opțiunea “l-am ales pentru că a promis … “ sau “decât P sau D, tot ăsta-i răul cel mic”.