Noian de protocoale secrete, val de întrebări și de responsabilități neasumate

Până în decembrie 1989 am trăit cu toții cu obsesia Securității. Fiecare dintre noi era măcinat de frica supravegherii. A ascultării conversațiilor cu prietenii, cu colegii, iar după căderea comunismului unii au avut chiar șocul cu nu au rămas necunoscute vorbele lor cele mai intime Direcției Securității Statului care-și recrutase informatorii chiar din rândul celor mai apropiați membri ai familiei.
Aveam ferma convingere că ne sunt interceptate absolut toate conversațiile telefonice. Prezența ofițerului de informații ne devenise tuturor cum nu se poate mai familiară. Securistul, aproapele nostru. Agentul de proximitate. Omul care veghea la conservarea cuceririlor revoluționare ale poporului și ca nu cumva ca ele să fie denigrate prin scrisori trimise posturilor de radio „dușmănoase”, așa cum erau socotite Europa Liberă, BBC sau Vocea Americii căuta anume momentul în care puteam vedea cu toții că intră dezinvolt, ca la el acasă, în biroul directorului instituției în care lucram spre a afla de la acesta care este starea de spirit a salariaților. Respectivul director era obligat prin lege și prin fișa postului să îi dea seama omului Securității.Nu era nevoie de protocoale, frica era regină. Făcea totul. Nu făcea însă neapărat și bine.
Impresia generală era că nimeni nu se putea sustrage odioasei poliții secrete comuniste.Nici măcar agenții și colaboratorii acesteia care, la rându-le, erau supuși verificării, controlului, supravegherii. Nici măcar copiii sau adolescenții nu au scăpat de Securitate. Există, de altminteri, la CNSAS vraf de angajamente și de note informative date de oameni de vârstă fragedă cărora Securitatea le-a confiscat și pervertit copilăria și adolescența, iar ofițerii care au făcut asta își trăiesc cum nu se poate mai liniștiți bătrănețea și își așteaptă lunar pensiile consistente pentru că a condamnat el, dl Traian Băsescu, în anul 2006, de la tribuna Parlamentului, comunismul, dar nu i-a deranjat nici măcar cu o întrebare nici pe marii activiști comuniști, nici pe oamenii serviciilor secrete.
Zilele acestea ies la iveală noian de protocoale de colaborare încheiate pe vremea lui Coldea și a lui George Maior de SRI cu mai toate instituțiile mai acătării ale Statului. De la DNA la Consiliul Superior al Magistraturii, de la ÎCCJ la Ministerul Culturii. Mai-mai să cred că în organigrama SRI exista chiar un serviciu anume creat pentru aceasta- Serviciul PROTOCOALE. Oricât de mult ai înțelege că orice societate are nevoie de informații, că în România corupția a fost mare, că puși pe furtișaguri și aranjamente erau mulți dintre semenii noștri, că s-au făcut trafic și vânzări chiar cu obiecte din Patrimoniul cultural al României este împotriva regulilor unei societăți autentic democratice ca atâtea protocoale să fi fost semnate, încheiate, parafate.
Apar, firesc, câteva întrebări presante. Ca, de pildă, 1/De ce atâtea protocoale? 2/De ce au fost ele secrete? 3/Cine altcineva decât d-nii Maior și Coldea a încuviințat încheierea lor? 4/ Ce rol a avut președintele României, indiferent că el s-a chemat ori se cheamă Traian Băsescu sau Klaus Iohannis în încheierea și conservarea lor? 5/ Care au fost rezultatele concrete obținute în urma încheierii unor astfel de acte? Și, în fine, nu cumva inflația aceasta de înscrisuri dezvăluită astăzi opiniei publice din România contribuie la decredibilzare/demonizarea SRI ? Dacă da, cine răspunde pentru asta? Dl. George Maior pe mai departe ambasador în Capitala SUA? Dl. Florian Coldea căruia i s-a creat cam ilegal un post de conferențiar la Academia Națională de Informații și cursuri în regim de plata cu ora la Universitatea clujeană „Babeș-Bolyai”? Fostul președinte Traian Băsescu care face degeaba pe niznaiul cîtă vreme pe vremea când era la Palatul Cotroceni se lăuda că nu există nimeni mai informat ca ilustra lui persoană?