vineri, martie 29, 2024

Despre spiritul românesc în cumpătul vremii

(sau despre valorile noiciste versus liicene)

INTRODUCERE

Rândurile de față reprezintă niște inocente panseuri, generate de lectura „Toleranței 0”, semnată Gabriel Liiceanu. Și care, cu sau fără legătură, mi-au reamintit de rafturile mele cu Noica, cu Limita, Jurnalul, Lichele. Așa că n-am putut să nu repun mâna pe anii 90, rememorându-mi inclusiv recunoștința de a fi purces chiar atunci, Gabriel Liiceanu însuși, la republicarea scrierilor din anii 30-40 ale maestrului Noica. În care – total adecvat naționalismului hormonal, trufaș și compromițător istoric – acesta îndemna la originalitate sau specific românesc ad aeternum, în absolut toate cele. După două decenii respectivul „patriotism interbelic” (& ex-beligerant) revenise a pica excelent la inimioara Epocii de Aur. De-acum lipsite de patosul și biblicele sau profetismele de odinioară, cărțile lui Noica, proslăvind cu cele mai mirabolante sofisme potențialitățile (mai că-ți vine a zice supra-potențialitățile) ființiale ale gândirii, trăirii sau (măcar) vorbirii românești, foarte bineprimite fiind de către orice cenzori, edituri, tiraje și librării ale patriei. Drept urmare (nici având alternative), destul de mulți tineri aspiranți la performanță culturală/intelectuală vom fi putut fi prostiți, căzând în capcana respectivului excepționalism (bazat nu doar pe un axiomatic + aporetic românism ideologic, dar și pe totala ignorare/sfidare a altor neamuri, limbi/culturi sau vecini măcar).

Așadar și prin urmare, vă rog mai întâi să admiteți că, printre altele, România este (și) țara „vinelor din culpă”, adică a celor mai bune intenții, accidental pavând poteci înfundate, varii iaduri (particulare ori generale), ca și a tot felul de miliții transcendento-transcendentale, pedepsind binefaceri trecute și mai ales inadecvări la realuri (mult mai) profunde.

Aburcată astăzi peste un fundament de tradiționalism intelectualist (de care nici catarii păltinișeni nu s-au detașat foarte simțitor, ba pe care chiar l-au invocat mereu în ultimele decenii), încadrată de-un front grozav de ariviști politic-patriotarzi, rulată pe sub legiuni de studenți ai teologiei care au devenit funcționari publici (care de gen transpartinic și parlamentar, care ministeriali), țara asta nu are cum să fie decât aceea a secolelor trecute, românul majoritar „neputând” a fi ajutat să adere la „valori care nu îi sunt proprii”.

VALORI IMPROPRII ROMÂNULUI

Vă rog să rețineți preafrumoasa și preacinstita expresie, deoarece, citind epistola publicată de curând chiar pe-aici de către dl. Gabriel Liiceanu, ia ghiciți la cine mi-a zburat pișicher-pârdalnicul gând (= imediat mi-am amintit despre)!

Ghiciți?…

Nu, precis nu! (Nici într-1000 de ani de eternitate specific românească!)

Ei bine, vă zic. Taman de Dimitrie Cantemir mi-am adus aminte!

Căci, răsfoind una din cărțișoarele lui Noica (tipărită princeps în 44, retipărită chiar de Liiceanu, la începutul afacerii sale editoriale), am admirat printre altele și perdaful pe care Maestrul îl trăgea, bine mersi, taman bătrânului Cantemir. Că cică era prea european. (De unde normal că va fi derivat, logico-deductiv/inductiv, că era prea puțin român. Mă rog, moldovean, vlah/valah.) În scurta lui viață trăise prea mult în curtea Țarigradului, va trăi prea mult la curtea Țarului, cât pe ce să-i reproșeze Noica și că scrisese prea mult în otomană, latină, germană și rusă (poate și greacă, slavonă – n-am chef să verific acum). Una peste alta, oricine ar fi putut extrage din analiza lui Noica și ceva mai grav (pentru unele urechi), și-anume cum că Domnitorul vremii era și-un pic cam trădător-de-neam. Cantemir „hainul” – cum (foarte corect) l-au denumit turcii, cum (abuziv/ticălos) l-ar fi numit toți comuniștii care-l simpatizau pe Noica, cum și astăzi unii dintre cei cu studii în străinătate ori doar ceva mai citiți sunt numiți de către foarte mulți șefi cu trecut comunist de mare eficacitate.

Revenind, însă, în anii 40 (republicat în 1991, foarte probabil și mai târziu), Noica a găsit de cuviință să-l certe pe bătrânul Cantemir deoarece, fiind acesta prea european, în latineasca sa „Descriere a Moldovei” îi muștruluia pe români pentru câteva tare mentalitare. Ca atare Cantemir fiind „critic”, „aspru”, „nedrept” și „exagerat” (față de români). Afară de aceste calificări Noica mai făcând un minunat balet sofistic, „demonstrând” că „valorile europene” nu erau proprii românilor, că n-aveau cum să fie, că n-aveau ce căuta printre români. Și găsind cu limbă de miere tot felul de scuze pentru respectivele micimi sau rușini caracteriale, astfel dând un „admirabil” exemplu de desființare a oricărei critici (+critic), a oricărui criticism omenesc (cu privire la semeni, clan, neamuri, nații), a oricărei amendări înțelepte.

[Nota Bene. Noroc că Noica nu știa, sau se făcea că nu, despre „Istoria ieroglifică”. Căci de-acolo ar fi putut ajunge a profesa și mai multe urecheli la adresa multpreacriticului și atotdezvăluitorului de ticăloșințe Demetrius Cantemirus alias Kantemiroğlu.]

Așadar – după Noica atunci, după mulți alții astăzi – „valori” și optici, judecăți, năravuri și comportamente europene (sau clamate de un european/europenizat cum era bietul Cantemir) nu ni se potrivesc, nici n-ar trebui a fi luate în seamă. Dar care vor fi fost (sau fiind) „valorile românilor”, Noica neprecizând absolut niciodată, dealtminteri nici măcar folosind vreodată, în dreptul românilor, termenul/conceptul de „valori”. Vede-se, după pledoariile (interbelice, synbelice și postbelice) ale lui Noica, românii nici n-a fost să fie să aibă, nici nu avuseseră, n-aveau, nu vor fi avut, nu vor avea, deci nu vor fi fiind ca să aibă… așa ceva. Corect, de altminteri, deoarece conceptul de valoare nu există în mentalitățile populare de absolut niciunde, aparținând doar unor elite intelectuale (sau monastice) foarte subțiri, fără impact la nivel de mase. Majoritatea oamenilor de pe mapamond trăiesc doar de-azi-pe-mâinele supraviețuirii cât mai confortabile cu putință, frecventând așazisele „valori” doar prin consum (cultural sau eclesiastic) ocazional, într-o periodicitate care nu le ameliorizează cu aproape nimic cotidianul „suflet natural”.

Apud Noica, la români domină „primatul posibilului”. Existența românească e în/întru „împărăția posibilului” (nicidecum „a realului”). Ca nație, de fapt ca masă populațională majoritară, românii aveau doar potențialități, posibile deveniri întru ființialități imponderabile. Un picuț mai concret: o „suflare”, „simțire” și „suflet” (din care, Noica aprecia mult, Blaga va fi fabricat conceptele superioare ale „matricei sufletești” și „stilisticii” ființiale, originalul stil/tip ondulatoriu al „spațiului mioritic” desfășurat temporal). Și mai ales o eternitate an- (ba chiar anti-)istorică. Iar când pica, exemplificativ/sugestiv, și mai întru concretitudini, Maestrul păltinișenilor (ex-maestrul distant/livresc și al multor altor naivi) chiar că risca enorm să enumere (deși ar fi făcut-o numai voalat) aceleași hibe, inconsistențe, ambiguități, ipocrizii, porcării sau mizerii pe care le vor fi spus și oameni cinstiți precum Cantemir (niciodată citat sau citit integral), Rădulescu-Motru (niciodată citit sau citat), plus alții, puțini, marginalizați (așadar anonimi).

Scuzați cuvintele dure! (Alții, tot din patriotism, precum Țuțea, vorbeau și mai și.) Noica însuși, în schimb, avea mare grijă (în tinerețe, din cauza iubirii față de naționalismul de tip fascist, la bătrânețe, din cauza conivenței/cooperanței sau temerii față cu naționalismul de tip ceaușist). El se referea la „neajunsurile” mentalităților românești folosind termeni dulci și voalați, chiar în dezmierdătoare sintagme/frazări, așadar rămânând efectiv protector și încurajant. Nu-și permitea a-și certa neamul (precum Cantemir, Rădulescu-Motru & Co.). Susținea grosier-fudulul „prin noi înșine!” (chiar de evita vechiul slogan), insistând mult pe „ființarea-n etern” respectiv conservarea/perpetuarea specificității/originalității românilor (pe un parcurs transistoric sau anistoric… al istoriei).

Nu e vorba doar că filosoful va fi scris în anii 40 ce-a gândit sincer, cum văzut-am. În 1978, terminându-și sinteza „maladiilor spiritului” (în genere), analizâd incidența celor 6 boli (dominând până la exagerare doar alte popoare, desigur), infirma/confirma toate tarele, prejudecățile, criticile și minusurile sau ipocriziile caracteriale ale românilor cu vorbele cele mai mieroase, împăciuitoare, chiar laudative. Ca o mamiță ce-l duce pe dl. Goe la mare cu fiece repetență, ca un bunic ce-și cumpăra simpatia nepotului cu cele mai zaharisite bomboane. Așa edulcorări și răsturnări ale criticii în flatarisire, taxabile chiar și unui chelner sau slugă, se perorau cu similară adulație doar Ceaușescului chiar pe-atunci. Cu lipsă de măsură întru adularea „măsurii românești”, a zăbavei în orice hotărâre, a dorului și individualismului (ș.m.a.), în absolut toate și multe asemenea compromisuri și vicii Noica vedea doar virtute. Câtă poezie, fantazare, irealism… Câtă asmuțire a copilului care – vorba lui Solomon – nebun fiind, adoră lauda și urăște certarea.

Volumașul din 78 se încheia cu eseul „Cumpătul vremii și spiritul românesc” (p. 148-166), plin tot de pledoarii similare (propriul său „idealism obiectiv”, de care cerea filosofilor să se ferească, propriul său românism excepționalisto-profetic). Într-o contemporanitate globală care acutiza, deodată și laolaltă, toate maladiile identificate de Noica, „a fi întru” îi părea cea mai cea… ori cel puțin singura formulă la care se oprea conferindu-i o veritate salutară („contribuția noastră rodnică în cumpătul vremii”). Și iar invoca proverbe sau zicători țărănești de șagă, însuflețindu-le cu cele mai subtile/supreme ponderalități metafizice. Vezi de pildă exaltatele interpretări ale sintagmei „nu are nimic sfânt în el”, care pentru Noica era doar un „indice al acatholiei”, în vreme ce particularizările/înconcretizările cotidiene ale blasfemiilor comportamentale actuale (cum e și carierismul pseudointelectual prin doctorate) ar merita doar diagnoze dure, tranșante, eficace. Vorbind frumos și inutil, Noica plăcea inclusiv securiștilor, de alminteri ca mulți alți intelectuali care le făceau jocul cu tembelă inocență, prin cufundarea-n sofisme și hieratisme din care respectivii culegeau zaț de trufie și osanale.

Acum, spre deosebire de Noica, pentru lucruri derivând direct din același „fascinant” conținut ținând de „eternitatea românilor” (revedeți textele din anii 40 ai lui Noica, ba chiar și pe acelea din 70-80, nu vă împiedicați de caricatura de față!), Gabriel Liiceanu a devenit, spre cinstea sa, un fel de Cantemir. Prozaic, precum involuntarul Jourdain, el frizează critic chiar elemente ale etnopsihologiei schițate de-alde Cantemir, Rădulescu-Motru + alți destui jurnaliști actuali. Și lovește fudulul românism… chiar nedându-și seama cât de elemental, adânc sau departe.

Folosind termeni gravi, duri (după modesta-mi opinie: adecvați, meritați, eficace), oare nu înțelege că, din moment ce nu ne tragem din elite aristocrate și intelectuale, ci dintr-o populație majoritară (preț de multe secole) foarte săracă și necitită, majoritatea românilor „trebuie” să-și trăiască „ceasul istoric” al parvenirii materiale și sociale cu orice preț? Nu vede că, din moment ce toată lumea vrea muncă de birou, de laptop și de conducere (țăranul agricultor sau pastoral, cândva majoritar și poate noician, e statistic cvasi-microscopic), „e normal” ca toată lumea să vrea și diplome, să se vrea Doctor? Nu vede că plagiatul pentru care se fărâmă amaranic reprezintă doar una din fațetele (contemporane) ale aceluiași „oportunism kairotic” (ca să nu vorbim ca ignoranții despre „scopul scuză mijloacele”) din cadrul „eternei” (și evident fascinantei!) economii a descurcărelii cotidiene și a furtișagului mai mult sau mai haiducesc? Nu vede că rectitudinea sa de spirit/atitudine/mentalitate „nu e specifică”, nu e „românească” (cum fără jenă chiar afirmă mulți alți intelectuali, nu doar în privat, ci chiar și-n public)? Nu se vede ca fiind un Cantemir insidios ori utopic, împotriva căruia se găsesc tone de inclusiv noicieni actuali, mari oameni de cultură și artă, „colegi de la academie” și de la universitate, oricând aliabili contra?

ÎNCĂ NIȚICĂ RĂBDARE, PENTRU O LĂMURIRE ZERO

„Toleranță Zero”, pe românește, e de fapt o funcție (aritmetică) original românească: 0,0001. Adică, pentru foarte puțini ( l din 10000), toleranța poate fi 0. Pentru enorm de mulți (alții), toleranța e cosmică. Sacrificăm unul, lăsăm trecuți/nevăzuți 10000. Vezi situația pușcăriilor: pline numai de găinari și borfași mărunți, dintre mulții milionari, maxim 1-2 la 10-20 de ani. Concret: 1 ministru pentru caltaboși, 1 priministru pentru-n termopan. Iar să te rogi de un președinte (proactiv nevoie mare, jucător gen Băsescu/Johannis) e exact cum se rugau naivii țărani ardeleni de Iosif II & Franz Iosif, cum sperau partizanii montaniarzi din partea avioanelor americane, cum își imaginau revoluționarii din partea lui Iliescu, cum visa Ticu Dumitrescu legea lustrației. În România cea specifică orice lege ambițioasă (precum cele anticorupție) va ajunge de tipul respectivelor aspirații, adică adusă la ridicol și eficiență jenantă. Aceasta e contribuția românească la cumpătul sau spiritul vremii.

„Toleranța zero” înseamnă atac direct nu doar la batalioane de galonați foarte puternici, ci și la o clasă academică înfumurată + una de nenumărabili intelectuali ariviști. Vorbind aici nu doar de mulții carieriști tineri, ci mai ales de înșiși seniorii universitari. Căci ameințate sunt nu doar interesele lor pecuniare, ci și insațiabilul lor standard de prestigiu (fudulii cosmice). Așadar, mulți, școliți și răi fiind, respectivii nu au decât două opțiuni. 1: să-l cumpere pe Gabriel Liiceanu. Ministru al Educației. (+ liberatea de a-și aranja câteva rude or’ preteni.) Numai că a sa compromitere și mai ales desăvârșita „nelăsare” să „facă ceva” l-ar delivra iute demisionar. Iată de ce opțiunea nr. 2 mi se pare mult mai fezabilă: împușcarea lui Liiceanu. Care deloc n-ar trebui să mire pe cineva, pe de o parte fiind atât de simplu posibilă, pe de altă parte postura de martir aranjându-l personal destul de fain și bine.

Asasinatul politic n-a lipsit din nicio epocă – vezi nu doar istoria factologică a patriei, ci și autohton-tradiționala propensiune pentru „lipsa oricărui dumnezeu” (recte scrupul). Iar istoria e manual nicidecum „ca să nu se mai repete” (slogan ipocrit, minicinos ca umbra nocturnă), ci dimpotrivă, pentru ca, rafinându-se, la fel ca hoția neprinsă ce rămâne negustorie cinstită și crima nepedepsită să treacă drept diplomație subtilă. Iată de ce o toaletă ca-n University of Chicago, un consulat ca-n Istanbul ori un parc precum în Kiev se poate afla oricând și-n draga noastră capitală valahă.

[Totuși, totuși, zice cinica diplomație concretă, hai să-i mai dăm omului o șansă. Sună telefonul. Sună. Liiceanu ridică și aude zicând: „(…) Pe de cu totul altă parte, dacă tot vreți dvs. o Românie Curată, miniștri drepți, cinstiți și salubrizanți, de ce n-ați accepta chiar dvs. eventuala, potențiala ofertă de a intra în politică, de a deveni Ministru? Sper să nu luați propunerea drept o ironie, ofensă. Precis nu este! … Nu, nu nu. Pentru numele lui Dumnezeu, cum să fie-o capcană?… Da, fie și numai pentru câteva săptămâni, 2-3 luni acolo. Noi știți că vă apreciem total onestitatea și inteligența dvs., vă vom proteja noi de terfelirile altminteri inevitabile, de rigoare, adică normale și specifice demnităților… Vi se va permite chiar și să v-angajați în minister, pe perioadă nederminată, câțiva colegi sau prieteni…” Etc. etc., bla-bla-bla. Și desigur, cum era tipic tuturor securiștilor din anii 70-80, orice asemenea dialog ofidian demn e a se termina cu o glumă bună. „În fond și la urma urmei, în duhul specific românilor, n-ar fi mai bine să apreciați obrazul atât de multor criticabili sau impostori, de a cărui grosime dvs. înșivă sunteți incapabil?” Ha-ha-ha, ha-ha.]

În fond, dreptate au cei mulți, școliți și răi. Prin prisma eternităților (românești) noiciene, ca și a „maladiilor spiritului” despre care Maestrul filosofa superdoct, România n-are cum a nu avea De Toate, adică a nu se defini ca o pluralitate de particularuri/individualuri ținând fiecare de propriul general. Ș-atunci, dacă ăsta e datul Ființei, de ce n-am conviețui (alias vremelnici) fără nervi, de ce n-am lăsa în pace hoții, șmenarii și mai ales pe-ai lor păzitori?

Vasili (cum zicea cândva Liiceanu despre un coleg filozof) ba chiar și Vasilici (cum poate s-a abținut a spune) sunt în absolut toate facultățile (nu doar Universitățile) din țară. De-i întrebi, toți zic că de fapt își ajută studenții, că le e milă de semenii tineri. Și-apoi mai contează și bănuții conducătorilor și membrilor comisiilor de doctorat, nu? Și ce-i dacă referatele acestora sunt tot (auto)copy-paste; le verifică cineva? Numele pe care le tot dă numitul G. Liiceanu sunt doar bule profesional sonore dintr-un pisc minuscul de aizberg gigant. Piramidă cu baze innumerabile, români getbeget (și precis foarte mândri de asta), căci niciun soft nu identifică drept plagiat și parafrazarea (minimă, nu doar maximală), niciun soft nu identifică pe realii autori ai multor teze de doctorat (câtă vreme pentru „prețul corect” există batalioane de profi, pensionari sau activi, ce-ți pot fircăli iute o teză). Și hai să lăsăm în pace pe politicieni! Ei au vreo 3-4-5 instituții/instanțe polițienești în cârcă. În vreme ce ai lui Liiceanu „colegi de la academie” (recte universitate), nu au absolut niciuna. Autonomie nu înseamnă automat și liber la scrupule? Cum să mai vrei să-i zică cineva mersi jurnalistei care i-a identificat și dat în gât pe câțiva inși publici! E deja un miracol că încă nu i s-a servit ceva gen – scuzați repetiția, dar e mama priceperii – glonte de toaletă universitară, bătaie bună într-o curte pariziană, umbrelă bulgărească în pulpă, șiret în zorii alergării prin parc.

România e a tuturor. Adicătelea nu doar a foarte puținilor ca Gabriel Liiceanu (+ fragila & vulnerabila sa Companie). România nu e nici doar a fraților și surorilor și urmașilor noștri (educați sau pretinși-educați, și despre care oricum n-avem vreo garanție că vor fi sfinți sau canalii). România e foarte puțin cea din capul utopiilor teoretico-beatifice de tip metafizic și mult prea puțin aceea din capul filosofilor speculativi ori a moraliștilor kantieni sau creștini. Ponderal, simultan și stratificat diversă, România e și aceea din spatele pus pe fapte al ignoranților, aroganților, ariviștilor, lacomilor, hoților, pumnilor, șișului, puștilor.

Distribuie acest articol

19 COMENTARII

  1. Am avut ocazia să citesc un document strict secret al Ministerului Sănătății. Acolo se dezvăluia un fapt îngrozitor: în România bântuie de secole o boală ascunsă: omphalohtonioza – boala celor care se cred buricul pământului.
    Putem fi mândri – este boala noastră națională, pe care, din păcate, o împărțim cu ungurii…

  2. Nu trebuie asociat „spiritul românesc” cu găinăriile mărunte ale intelectualităţii academice. Deşi, cine ştie?, poate aşa a fost întotdeauna, de la Cantemir până în zilele noastre…..
    Aş generaliza puţin problema şi aş zice că nu despre „spiritul românesc”( apanaj al elitelor intelectual/ academice) ar trebui să vorbim ci despre „sufletul românesc”( ca o caracteristică identitară a poporului/ naţiunii române). Dacă „spiritul” poate fi o modă, „sufletul” ar trebui să fie etern….
    Pusă aşa problema, ne întrebăm ce mai înseamnă „sufletul românesc” azi. Şi voi face o afirmaţie tranşantă: „sufletul românesc” azi NU MAI ESTE cel descris prin cărţile de literatură, filozofie, istorie, artă, etc. După vreo trei „revoluţii”:
    – trecerea de la capitalism la comunism
    – invers, trecerea de la comunism la democraţie, şi
    – revoluţia industrială a informaticii/ calculatoarelor

    CE caracteristici naţionale/ identitare mai are „sufletul românesc”? Ne uităm în oglindă şi nu ne vine să credem: cine mai suntem în acest ceas al istoriei?
    Poate că unii, mai progresişti, nu sunt interesaţi nici de istorie, nici de prezent. Probabil nu sunt interesaţi nici de viitorul poporului şi naţiunii din care provin. Fiindcă, dacă nu ai istorie şi prezent, de ce ar trebui să ai viitor?

    Poate ca gânditorii/ filozofii români să nu se piardă în consideraţii arţăgoase pentru chestiuni minore, ci ar trebui să răspundă la întrebarea: CINE mai suntem azi? Sau, altfel: mai merită „sufletul românesc” un VIITOR?

    • ,,Sufletul” sau ,,spiritul” aplicate unei întregi populații, sînt personificări. De ce am crede că exact 18 milioane de ființe umane ar vibra identic? Și cu ce folos și în folosul cui? A fost chiar așa vreodata și acum nu mai este?

      • Fiecare popor, naţiune, etc are o identitate proprie care îl diferenţiază de celelalte. Şi care identitate este bazată pe un ansamblu cultural, religios, geografic, civilizaţional, etc care caracterizează şi individualizează respectivul popor. Nu trebuie ca întreaga populaţie să aibă aceeaşi identitate, este suficientă o majoritate care să formeze o naţiune. Această identitate poate fi denumită, mai mult sau mai puţin poetic ca „sufletul poporului”, în cazul nostru „sufletul românesc”. Suflet de care tot mai mulţi se leapădă….

  3. …Si ca dinsa suntem noi ne zicea cineva cindva . Un monstrulet de panseu ce tot atit de bine poate devini impresionant de adevarat sau doar(pentru unii dintre noi ) o refulare autoriceasca de moment scrisa in virtutea unor intrebari la care autorul nu are sau nu poate a ne da un raspuns .Sufletul, numit asa poate cu ingimfare, Epoca de Aur(mai avem si acum descalecatorii acelor vremuri ce isi extrag seva din neputinta Aurita a timpurilor mentionate )inca ne bintuie realitatea si ne arata un adevar romanesc , mai ceva ca sacul cu galbeni, aruncat in giturile flaminde ale istoriei neamului ,atit de de cel ce traise prea mult la curtea Tarigradului cit si darnicia Voivozilor Romani in a umple burdihanul cel al atit de nesatul aflat la mareata Poarta . Cit despre naiva interpretare , a numelui de sluga ,uneori atribuita unei parti a neamului , evident gresit ar spune cei minati inca de patriotismul atit de mult contestat de autor , nu le putem decit a le intelege dorinta si suferinta interiora atunci cind evident isi intelegeau motivatia si cind minati de ratiuni ,ce se credeau de mult uitate, mai aruncau cite vreo poezioara sau cite vreun text scris cu majuscule , ce ridicau in slavi tocmai ceea ce ei au condamnat o viata intreaga . Nu o sa ma refer la persoane. Fiecare dintre noi stie ce este si cum este si care este moralitatea sa diferita sau nu de discurul personal , uneori obligatoriu,al momentului .Despre Tolereanta zero a momentului (poate era mai bine sa avem aceasta forma de toleranta atunci la inceputuri) avem fiecare o minimala parere si o maximala neincredere in tot ceea ce s-a intimplat in acesti ultimi 30 de ani la nivelul institutiei numite Invatamintul Romanesc . In fapt , imi pare a fi de apreciat demersul Presedintelui natiunii ce pune la dispozitia tuturor , dupa lungi corectii si multe critici acerbe , Romania Educata si fondurile prin care aceasta lucrare poate fi implementata (asta doar ca o paranteza ) . In fapt lucrurile sunt cunoscute , gravitatea momentului este tocmai aceasta cunostere a ceea ce s-a intimplat si se mai intimpla inca .Aici este buba . Am stiut cu totii . Am acceptat cu totii .Am avut cu totii o toleranta fara de ZERO .Chiar daca nu ne-a convenit nu am venit sa aratam in concret ceea ce stim . Am intors cu totii spatele acestor nereguli . Acum este prea tirziu . Implicatiile aducerii in fata justiei a unor cazuri concrete si dovedit ilegale indreapta intreaga atentie nu numai spre cel care a fost sau este beneficiarul final al lipsei de toleranta zero ci si asupra tuturor celor care au avut de a face sau au stiut(indiferent de modalitatea momentului ) ceea ce se intimpla .Punct si de la capat .Este singura solutie . Dupa cum vedeti am fugit ca de dracu de tamie de o mirobolanda exprimare (evidenta dorinta autorului de a marca stilistica momentului si de a face din asta sarmului textului) )si doar am afirmat o parere cu care nu trebuie sa fiti neaparat de acord .

  4. Patrioti notabili (desi sint suspicios sa mai folosesc termenul) au fost cei care dorind mult mai bine pentru tara lor s-au facut incomozi si antipatici: Cantemir, cel pomenit aici, Dinicu Golescu in Impresiile de calatorie (din care rezulta ca e timorat la ce vor spune compatriotii de criticile sale) si altii cunoscuti. Patriotii care doreau mai binele pe care il vazusera la altii sint in minoritate fata de cei multi care preferau gargara siropoasa patriotarda. Oameni care nu voiau sa se faca nimic pentru ca li se parea ca sintem ,,mai superiori” chiar decît e necesar.
    Si-uite-asa trecura veacuri, si noi tot cu Secu´ nostru, adevarat Matrix cuibarit in Sistem.

  5. Vad ca de citeva zile e mare sfada pe contributors privind drepturile de proprietate ale Romaniei. Unu zice ca-i a mea, ca sunt cinstit si sarac, altu ca-i a mea ca sunt dastept, ba-i a mea ca mi-am pus tricolorul in poarta.
    Si ungurii spun ca e a lor si nemtii ca au uzinele si francezii ca au apa, turci si grecii telefoanele, austriecii padurile.

    Eu va spun din start ca nu am nici o pretentie, cind sunt in Ge sunt roman si cind sunt in Ro sunt neamt. Nu am nici o bucatica din Ro, nici din aia buna, nici din aia rea.
    Asa ca va las sa va sfaditi!

  6. Faceți aceeași greșeală cu cei pe care îi criticați și cu cei pe care îi adulați: generalizați. Considerați că ”poporul rural” de la care sugerați că ni se trag toate relele ar fi format și formează un întreg omogen, oarecum predestinat genetic. Vă invit să faceți o remarcă ironică în Oașul rural și veți constata rapid că ”..bine taie cuțâtu” pe-acolo. În Sălajul apropiat se va râde la aceeași remarcă și se va căuta un răspuns oral în aceeași cheie. Aceeași paralelă între Vrancea celor care ”te fârșesc” pentru un nimic și Bucovina celor care doar își suflecă mânecile. Dacă încercați, poate vă pune pe gânduri și faptul că între acea zonă a Moldovei bogat citată în tratatele de medicină legală și zona ”bordeienilor” lui Sadoveanu există o anumită suprapunere geografică sugestivă. Concluzia: mentalitatea românilor rurali a fost diversă și modelată de conjuncturi istorice și instituții, iar această diversitate, deși diminuată și remodelată de industrializarea recentă, s-a mai păstrat în mediul citadin, unde instituțiile – fie bune, fie rele – sunt decisive. Reflexele de care vorbiți sunt tipic rurale și nu tipic românești: le găsiți și la alte popoare din centrul și estul Europei, la care iluminismul de secol XVIII nu a existat sau a fost doar mimat, iar instituțiile au rămas, în consecință, fie agresive, fie nepăsătoare față de cetățean. Referitor la lumea rurală românească, H.H.Stahl a făcut înainte de 1989 o remarcă la adresa lui Blaga, în sensul că dacă ar fi făcut ceva teren, ar fi scris altfel. L-au asasinat mediatic! Cred că și lui Cantemir, lui Motru și lui Noica le-a lipsit cercetarea de teren făcută la noi și aiurea. Dar parcă numai lor?

  7. Din cate imi amintesc inainte de Cantemir au facut descrieri si altii ca
    Miron Costin si chiar Grigore Ureche – marooog, Miron Costin scria din Bar…
    (niciunul insa dintre ungureni si ungrovlahi, ca nici macar Mihai Vitezul habar nu avea ca e roman cand lupta cot la cot cu srbii – caci daca-i spuneai rumin in fata sarea la bataie, sa te taiei, caci ruminii erea serbi = servi = srbi)

  8. Frumos articol. Cantemir e departe insa de a fi ignorat ori urit de turci. Are si un bust intr-un parc central din Nistantasi, Istanbul. Palatul in schimb, proprietate a statului roman, e in paragina, si asta un semn de lipsa tipica de respect a politicienilor si bogatasilor romani parveniti (care ar putea dona cite ceva) pt istoria neamului.

  9. Referitor la ´primatul posibilului´, teoria intreaga e evident imprumutata de la Hierofantul suprem, Heidegger. O gasim deja schitata si la Nae, apasul metafizic, acel releu al tuturor gandurilor si trairilor epocii, apoi in supersofisticata ( si sibilinica) ´Dimensiunea romaneasca a existentei´ a lui M. Vulcanescu, pandant al ´Rostirii´ ( dar s-ar putea adauga si E. Bernea , cu ´existentialismul´ lui rustic ). E o rasturnare a aristotelismului si tomismului rationalist si individualist – cauza depravarii Occidentului eretic, etc., stiut fiind ca noi, romanii – ca orientali ( adunand omphalic ce e mai bun de la cele patru vanturi ), suntem contemplativi mioritici, de pe vremea lui Zalmoxis cel putin, daca nu de la Ganditorul de Hamangia. Ceea ce conteaza ´acolo, sus´ nu e ceea ce s-a faptuit si e menit sa se naruie, cum dureros s-a convins Manole, adica trufase catedrale gotice si scolastice, ci rezervorul nevazut de potentialitati, intentiile, nu faptele, de aceea noi ne mandrim cu biserici de lemn, modeste si ascunse, ca lumina sub obroc si talantul sub pamant, nu cu cupole bizantinesti, cum au alte neamuri pretins ortodoxe. Pt. un ex. concret, nu trebuie sa il judecam, profanii, pe Nae, Profesorul, prin viata lui faustica si cam desucheata, ci prin visul lui pravoslavnic, prin potentialul lui metafizic, de inger impielitat. Sa nu se amestece deci dimensiunea transcendenta cu viata si ingaimarile preaomenesti de supt vremi, sola gratia, cum ziceau si pocaitii. Romanul e idealist-obiectiv din nascare, suge la tata actualismul : ´n-a fost sa fie´ rimeaza cu ´asa a fost sa fie´ , modernizat in : ´asta e, ce sa-i faci ! ´ : Gelassenheit. Transhumanta dialectica, de la iia pasunista la palaria de texan, de la Tutea la Fukuyama. Noi suntem mici aici, jos, dar suntem mari si tari ´dincolo´, la judecata de apoi a neamurilor. Norocul nostru, meonic, cum ar zice J-L. Marion, e ca ´n-a fost sa fie´ ca, de unde nu e, nici D-zeu nu cere sau iti da ( potential) dar nu-ti baga in traista, ´actualizarea´ cere si niscai lucru si sudoare, nu doar meditatie la izvor si iarba verde.
    Cat despre teze, antiteze si sinteze, de speriat totusi cat de lejer au putut razbi, prin umbral de catapiteazme.

    • @L.A. pacat ca nu m-am prins la timp de cit de plicticoase erau aceste teorii deviate de la realitate si stiinta. Au fost un ocol inutil spre nicaieri.
      Asa e cind soricelul are complexe fata de elafant: inventeaza explicatii si teorii, si apoi… sa te tii.

  10. Indigest text.
    Plin de prostioare mici dar care spre final conglomerează, de tipul „România e a tuturor”, cu explicații. Cum adică nu s-au delimitat Pleșu și Liiceanu de exagerările naționaliste ale lui Noica? Partizanii nu erau montaniarzi, ci erau refugiați în munți. Etc.

    • Adevarul e ca Romania e a celor care o traficheaza asa cum merita si se cuvine in folos Personal si de gasca –
      uneori o mai si prostitueaza pe plan local exloatandu-i resursele, dand bani ceolor care se obosesc pana aici -,
      cum ar fi gasca lor de securitoizi si urmasii lor in neam (ascunsi dupe tot felul de paravane umane care sa-i scape de puscarie).
      Doar nu credeati ca Romania de azi e a Fraierilor, a decreteilor de la bloc, a tranziteilor analfabetii…; ca cea de ieri a fost a romanasilor ceausisti, ori ca cea de alaltaieri a fost vreodata a moldovenilor!?
      Romania e deci a celor ORGANIZATI, care traiesc in diverse retele, paralele cu cele care dau aparenta de democratie a statului, si cu ajutorul carora captureaza statul si-l folosesc, laolalta cu asa-zisa ROMANIA, pana cand va crapa.

  11. Un articol cam dezlânat, fara cap si coada.
    Este insa adevărat ca in Descriptio Modaviae Cantemir face o radiografie brutala a locuitorilor tarii. Merita recitite caracterizările facute, orășenilor, țăranilor, țiganilor, nici una prea măgulitoare.
    Capitolul Despre naravurile moldovenilor e si mai dur. „în năravurile moldovenilor, în afară de credinţa cea adevărată şi ospeţie nu găsim prea lesne ceva ce am putea lăuda….Trufia şi semeţia sunt muma şi sora lor”
    Totusi Cantemir spune ca moldovenii nu erau bețivi, beau cate un paharel la masa, dar oricum mai rezistenți la beutura decât muntenii:
    „Odată s-a iscat sfadă dacă moldovenii sau valahii sunt cei mai mari beţivi. Cei ce se luaseră la sfadă au mers pe podul de la Focşani (la hotarul dintre Moldova şi Valahia), unde atâta s-au sfădit amândoi cu paharele până când valahul a căzut jos de prea mult vin ce băuse. Drept plată pentru izbînda lui moldoveanul a fost dăruit de domnie cu boieria.”
    Ghici ce răsplata ar avea câștigătorul astzi!

  12. *telectuali de bâlci ! În loc să reamintiți poporului ăsta prostit de toți bandiții lumii care-i este originea și fundația pe care a fost ridicat; în loc să-i arătați drumul drept de ieșire din mlaștina ignoranței, instinctualității și a lenei în care s-a afundat de către conducerile *Illluminoase* pe care i le-a îngăduit Dumnezeu, voi umpleți văzduhul (acum, cel virtual) cu vorbe fără rost, lustruindu-vă pe voi înaintea celor care v-au dat numele.
    Vorbele voastre nu valorează nimic câtă vreme nu ridică neamul în care v-ați născut din marasmul manipulării și exploatării istorice, iar omul valorează cât cuvântul lui.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Marin Marian-Bălașa
Marin Marian-Bălașa
Marin Marian-Bălașa este etnolog și scriitor, dr. în filosofie

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro