joi, martie 28, 2024

Note de lectură – Thomas Piketty, Capital et idéologie, Seuil, Paris, 2019

După cartea sa de succes mondial, tradusă în 40 de limbi, înclusiv română, Capitalul în secolul XXI (Litera, 2015), economistul francez Thomas Piketty a publicat recent o nouă carte, întitulată Capital et idéologie (Seuil, 2019), în care își continuă demersul istoric printr-o investigație care se vrea deopotrivă descriptivă, teoretică și prescriptivă. În această lucrare de mari proporții (1.200 pagini), el se prezintă ca cercetător în științele sociale, nu economist, iar ca urmare demersul său are, într-adevăr, un accentuat caracter interdisciplinar. Pornind de la date comparative de o amploare și profunzime inedite, autorul reconstituie, într-o perspectivă economică, socială, intelectuală și politică, istoria și devenirea regimurilor inegalitare, de la societățile sclavagiste și trifuncționale vechi până la societățile postcoloniale și hipercapitaliste moderne, trecând prin societățile proprietariste, colonialiste, comuniste și social-democrate. Concluzia sa este că lupta pentru egalitate și educație, nu sacralizarea proprietății, a stabilității și a inegalității, este cea care a permis dezvoltarea economică și progresul omenirii.

Pe baza învățămintelor istoriei globale, Piketty susține că este posibilă depășirea fatalismului care alimentează derivele identitare actuale și conceperea unui socialism participativ, adecvat secolului XXI: un nou orizont egalitar la nivel mondial, o nouă ideologie a egalității, proprietății sociale, educației și partajării cunoașterii și puterii.

Principalele elemente ale demersului lui Piketty

Autorul propune o definiție proprie a noțiunii de „ideologie”. După el, ideologia este un ansamblu de idei și de discursuri a priori plauzibile, menit să descrie cum trebuie structurată societatea. (p. 16). Ideologia are dimensiuni sociale, economice și politice și încearcă să ofere un răspuns mai mult sau mai puțin coerent la o serie de probleme complexe, referitoare la organizarea dezirabilă sau ideală a societății. De aceea, nici o ideologie nu se poate bucura de adeziunea tuturor oamenilor; dimpotrivă, conflictele și dezacordurile ideologice sunt inerente. Ele privesc, în primul rând, regimul politic, adică ansamblul regulilor care descriu limitele comunității și teritoriul acesteia, mecanismele prin care se iau deciziile colective în interiorul său, drepturile politice ale membrilor, formele de participare politică, rolul cetățenilor și regimul străinilor, statutul demnitarilor și al partidelor politice ș.a.m.d. Controversele ideologice privesc, de asemenea, regimul proprietății, adică ansamblul regulilor care descriu diverse forme de posesie a bunurilor, precum și procedurile legale și practice care definesc și încastrează în societate relațiile de proprietate. Toate aceste reguli decurg din concepțiile cu privire la inegalitățile sociale și disparitățile dintre diverse grupuri sociale; ele implică numeroase alte construcții intelectuale și instituționale, în particular un anumit regim educativ și un anumit regim fiscal. Teza centrală a cărții este că problema regimului politic și regimului proprietății revine la problema puterii asupra indivizilor și asupra bunurilor și că toate aceste aspecte ale vieții sociale sunt strâns legate.

Analiza evoluției istorice îl conduce pe Piketty la delimitarea a ceea ce el numește „societăți trifuncționale” (formate din trei grupuri sociale distincte: cler, nobilime și a treia stare, care muncește și îi întreține pe toți – țărani, meșteșugari, negustori etc.) și, respectiv „societăți proprietariste”, în care dreptul de proprietate (notoriu universal și deschis tuturor) este separat strict de drepturile regaliene: securitate, justiție etc. (monopol al statului centralizat). El folosește, de asemenea, noțiunea de „regim inegalitar”, care cuprinde regimul politic și regimul proprietății (precum și, eventual, regimul educativ și regimul fiscal), pentru a permite o mai bună înțelegere a coerenței acestor elemente.

Punctul de pornire al autorului este radical: inegalitatea nu este economică sau tehnologică, ci ideologică și politică. Concepte precum piață, concurență, profit, salariu, capital, datorie, muncitor calificat/necalificat, cetățean, străin, paradis fiscal, competitivitate etc., sunt construcții mentale cu caracter social și istoric, care depind de sistemul legal, fiscal, educativ și politic. Ele reflectă concepția societății cu privire la justiția socială și economia justă, precum și raporturile de forțe politico-ideologice între diverse grupuri și discursuri. Aceste raporturi de forțe nu sunt numai materiale, ci, în mare măsură, intelectuale și ideologice; ele susțin sau pun sub semnul întrebării presupusul fundament natural al inegalității. Cu alte cuvinte, ideile și ideologiile contează în istorie. Abordarea autorului se deosebește, așadar, de marxism, după care forțele economice și relațiile de producție determină aproape mecanic „suprastructura” ideologică a societății. El insistă, dimpotrivă, asupra faptului că există o veritabilă autonomie a sferei ideilor, adică a sferei ideologico-politice. La unul și același nivel de dezvoltare al economiei și al forțelor productive, există întotdeauna multiple forme de structurare a sistemului economic, social și politic.

Problema cu care se confruntă lumea la acest început de mileniu III este că, deși a avut loc o creștere semnificativă a producției și a prosperității, după anii 1980-1990, s-a produs iarăși o adâncire bruscă a inegalităților în aproape toate regiunile lumii, cu excepția celor care nu au încetat niciodată să fie foarte inegalitare. (p. 38-39). Un fenomen interesant, prezentat în carte, este că inegalitățile s-au diminuat între nivelul inferior și nivelul mediu al repartiției mondiale a veniturilor, însă s-au amplificat între nivelul mediu și cel superior. (p. 41). La nivel global, 50% din veniturile cele mai mici din lume au cunoscut în perioada 1980-2018 o creștere importantă a puterii lor de cumpărare (între +60% și +120%); 1% dintre veniturile cele mai ridicate din lume au cunoscut însă o creștere și mai puternică (între 80% și 120%); veniturile intermediare au cunoscut, în schimb, o creștere limitată. Dintre superbogații actuali ai lumii, autorul îi menționează pe oligarhii ruși, magnații mexicani, miliardarii chinezi și indonezieni, proprietarii saudiți, investitorii americani și europeni etc.

Analiza sa arată, de asemenea, că epoca de creștere economică rapidă a țărilor dezvoltate și de reducere a inegalităților a coincis cu o perioadă de aplicare pe scară largă a impozitului progresiv pe venit. (p. 48-49).

Societățile social-democrate, comuniste și postcomuniste

În primele două părți ale impresionantei sale opere, Piketty analizează evoluția societăților trifuncționale, iar în partea a treia, marile transformări care au avut loc în secolul XX.

Analiza începe cu criza societăților proprietariste din perioada 1914-1945. Autorul constată că, spre sfârșitul perioadei amintite, proprietatea privată a fost desființată în sistemul comunist și și-a pierdut influența în țările europene considerate capitaliste. Acestea din urmă au devenit, de fapt, societăți social-democrate, caracterizate în măsură mai mare sau mai mică prin naționalizarea a numeroase întreprinderi, crearea de sisteme publice de sănătate și de educație și aplicarea unor impozite progresive pe marile venituri și proprietăți. În paralel, a avut loc o scădere bruscă a inegalității.

Principalul factor care a determinat această evoluție a fost, după Piketty, inventarea progresivității fiscale. (p. 524-525). Condițiile politice care au făcut posibil acest mare progres în direcția realizării egalității au fost luptele politice, transformările profunde și durabile ale reprezentărilor sociale cu privire la proprietatea privată, delegitimitarea acestei forme de proprietate și contestarea ideii că sistemul capitalist contribuie realmente la ferirea umanității de crize și războaie. Pe scurt, avut loc o amplă punere în cauză a bazelor societății capitaliste.

Ansamblul de practici politice și instituționale care au vizat încastrarea socială a proprietății private și a capitalismului este numit de autor „societate social-democrată”. Această societate se prezintă într-o mare varietate de forme, dintre care cel mai cunoscut este cazul suedez, însă, în general, se caracterizează printr-o reducere accentuată a inegalității. Cu toate acestea, experimentele social-democrate nu și-au atins toate obiectivele. Dintre cauze, Piketty subliniază faptul că instituțiile social-democrate, adică sistemul juridic, sistemul de securitate socială, sistemul educativ și sistemul fiscal, au fost create sub imperiul urgenței din anii imediat următori celui cel de-al doilea Război Mondial, nefiind gândite ca un tot unitar. În plus, sistemele social-democrate s-au bazat exclusiv pe experiențele specifice ale țărilor în cauză, fără să țină seama de concluziile degajate din practica altor țări. În ceea ce privește sistemul proprietății, de exemplu, echilibrarea puterii emanate de la proprietatea privată ar fi necesitat întărirea proprietății publice sau de stat, crearea proprietății sociale (ceea ce înseamnă participarea anagajaților la conducere întreprinderilor) și instituirea unor forme de proprietatea temporară și a unor modalități de circulație permanentă a patrimoniilor. Or, aceste elemente nu s-au regăsit în experimentele social-democrate, iar ca urmare țările respective nu au putut stăvili formidabila revenire a inegalității antrenată de contrarevoluția neoliberală. Autorul analizează detaliat problemele cu care s-au confruntat diferite societăți social-democrate, a căror nerezolvare a permis apariția a ceea ce el numește „hipercapitalism”: o societate aflată între modernitate și arhaism (p. 755).

Pentru Piketty, experiența comunistă a URSS și a celorlalte țări central și est-europene constituie un eșec dramatic, care a creat un handicap apăsător pentru orice încercare de a depăși capitalismul. Mai mult, această experiență nefastă constituie unul din principalii factori politico-ideologici care explică creșterea inegalităților la nivel mondial după anii 1980.

Cauzele care explică acest eșec sunt multiple. Este adevărat, susține autorul, că în comunism proprietatea privată a fost desființată în cazul marilor întreprinderi industriale, însă nu au existat răspunsuri clare la problema modului de organizare a relațiilor de proprietate și de producție în cazul micilor întreprinderi productive, comerciale, agricole, de transport etc. De asemenea, nu a fost rezolvată corespunzător problema mecanismului de luare a deciziilor și a repartizării resurselor prin uriașul sistem de planificare al statului ș.a.m.d. Or, fără răspunsuri clare la acest gen de probleme, a apărut o tendință de hipercentralizare a puterii și, în fața pericolului eșecului, o ideologie a trădării și complotului cercurilor capitaliste. Căutarea reală a unei alternative la capitalism ar fi necesitat acceptarea dezbaterilor, descentralizarea, compromisul și experimentarea.

La fel ca în cazul experimentului social-democrat, autorul analizează în detaliu diferitele dimensiuni istorice ale comunismului „real”, acordând o atenție deosebită modelului sovietic și chinez. Piketty nu se întreabă însă dacă cerințele, la urma urmelor raționale, pe care el le enunță, ar fi putut fi satisfăcute în societățile comuniste „reale”, caracterizate prin repartizarea planificată a resurselor și stabilirea ierarhică a sarcinilor, penurie generalizată de bunuri coexistentă cu stocuri excedentare, redistribuire nelimitată (nonfiscală) a beneficiilor, constrângeri bugetare laxe, prețuri administrate, confiscarea totală de către partidul-stat a exprimării publice și a reprezentării politice, omniprezența organelor de control, de opresiune și de înregimentare, monopolul statului asupra mijloacelor de comunicare și de informare etc.

El subliniază, în schimb, că performanțele insuficiente ale societății social-democrate și eșecul istoric al comunismului au creat posibilitatea dezvoltării unor regimuri inegalitare extreme, înserate într-un proces de mondializare a economiei și interconectate politic. Astfel, ponderea în venitul național a celei mai bogate decile a populației a ajuns în 2018 la 34% în Europa, 41% în China, 46% în Rusia, 48% în SUA, 55% în India, 56% în Brazilia, 64% în Orientul Mijlociu, 65% în Africa de Sud și 68% în Qatar. Asociate acestor fenomene, au apărut noi amenințări la adresa democrației și a mediului natural. În primul caz, inegalitatea economică a dus la o inegalitate politică tot mai mare. În cazul al doilea, încălzirea globală necesită schimbări substanțiale ale formelor de viață, care, pentru a fi viabile, presupun repartizarea echitabilă a costurilor aferente.

În partea a patra a cărții, întitulată „Regândirea dimensiunilor conflictului politic”, Piketty analizează modul în care structura de clasă a clivajelor politice și electorale s-a transformat radical în perioada cuprinsă între anii 1950-1980 (epoca social-democrată) și anii 1990-2020 (mondializare hipercapitalistă). El atrage atenția asupra ideii, susținute de mulți politologi, că vechile partide social-democrate, socialiste și comuniste, care, în trecut, au reprezentat clasele populare, sunt formate în prezent proponderent din persoane cu studii superioare și cu venituri și averi mari. Se explică astfel insuccesul coalițiilor social-democrate de a-și reînoi platforma programatică și de a propune reconstrucția unei noi alianțe a claselor populare.

O nouă utopie: socialismul participativ

Piketty se opune ideii sfârșitului istoriei, după care triumful democrației liberale în perioada de după războiul rece a dus omenirea la capătul evoluției sale. [1] Pe baza analizei experiențelor istorice existente, el se declară convins că este posibilă depășirea sistemului capitalist actual și crearea cadrului unui nou socialism participativ pentru secolul XXI. Acest cadru ar urma să fie construit pe baza unei perspective egalitare, aplicate la scară mondială, a proprietății sociale, educației și partajării cunoștiințelor și puterilor. Este vorba, deci, despre o operă demiurgică, ce necesită dezvoltarea unor noi forme de proprietate socială, partajarea drepturilor de vot între acționari și angajați și participarea acestora din urmă la luarea deciziilor în cadrul întreprinderilor. Este necesară, de asemenea, desființarea proprietății private „permanente” și înlocuirea sa cu proprietatea „temporară” printr-un impozit puternic progresiv, impus asupra marilor proprietăți și menit să permită finanțarea unei înzestrări universale cu capital și, respectiv organizarea unei circulații permanente a bunurilor și averilor. (p. 1.112). Alte componente ale acestui program sunt ceea ce Piketty numește „justiție educativă”, „democrație justă”, „justiție fiscală”, „socială” și „climaterică”. În materie de perfecționare a democrației, de exemplu, el reclamă eliminarea influenței banilor în politică și crearea unor mass media idependente de puterea financiară. De asemenea, pledează pentru o democrație participativă și egalitară, în care un rol central au instrumentele financiare numite „bonuri (tichete/vauchere) pentru egalitate democratică”. (p. 1.174).

O evaluare critică a cărții lui Piketty

O contribuție fundamentală a cărții recente a lui Piketty este prezentarea socialismului ca fiind produsul experienței istorice a umanității. Nu este vorba, deci, despre un aport minor. Autorul pune sub semnul întrebării o serie de idei cvsiunanim acceptate, chiar și de intelectualii de stânga, în special convingerea cvasiunanimă că proprietatea privată este condiția sine qua non a dezvoltării. Mai mult, la fel ca alți autori cunoscuți pentru criticile lor violente la adresa capitalismului contemporan, cum ar fi J. Stiglitz [2] și S. Zuboff[3], Piketty consideră că inegalitatea este un pericol pentru democrație și dezvoltare economică.

Alte contribuții importante ale cărții sunt analiza așa-numitelor „societăți social-democrate”, a impactului căderii comunismului asupra forței cu care neoliberalismul se erijează în campion al apărării inegalității moderne, precum și analiza a ceea ce autorul numește „hipercapitalism” – societate în care modernitatea se întrepătrunde cu numeroase reminescențe arhaice, cum ar fi, de exemplu, clivajele identitare, atitudinea ostilă față de imigrație și reînvierea xenofobiei și rasismului.

Cartea recenzată aici a dat naștere deja la numeroase controverse. Astfel, dreapta politică și mediul academic “main stream” resping punerea în cauză a dreptului absolut de proprietate, pe care îl consideră esențial pentru creșterea economică și bunăstarea pe scară largă. Reprezentanții acestei orientări contestă, de asemenea, pledoaria lui Piketty pentru reintroducerea impozitelor progresive, precum și propunerea sa ca angajații să participe la proprietatea și conducere întreprinderilor. La rândul lor, autorii marxiști se delimitează de concepția lui Piketty cu privire la capitalism (de exemplu, de ideea sa că societatea social-democrată este capitalistă doar în formă) și resping critica acestuia la adresa comunismului și a efectului său negativ asupra prestigiului luptei pentru o societate egalitară.

Lucrarea are însă și alte limite. Astfel, partea sa descriptivă se bazează, într-adevăr, pe o imensă colecție de date statistice, adeseori inedite, dar interpretarea acestora relevă o anumită tendință de deformare ideologică, pe care unii critici au semnalat-o și în cazul cărții anterioare a lui Piketty.[4] Astfel, el recunoaște că folosește o metodă incontestabil pedagogică, dar discutabilă sub aspect științific, și anume prezentarea în formă grafică a evoluției unor indicatori relativ intuitivi; scopul declarat este de a contribui la reapropierea cetățenească a cunoașterii economice și istorice (p. 1197). Nu este vorba totuși doar de atât, deoarece procedeul amintit îi servește autorului pentru a enunța anumite idei pur și simplu neadevărate. El afirmă, de exemplu, că SUA sunt o țară marcată de inegalități abisale în ceea ce privește accesul la învățământul superior. Or, conform datelor OCDE, 49,37% din populația americană în vârstă de 25-34 ani este cuprinsă în învățământul terțiar, comparativ cu 46,94% în Franța. [5]

Un alt procedeu, folosit frecvent în științele sociale, pe care Piketty îl practică, de asemenea, cu asiduitate, este omiterea faptelor care nu susțin poziția autorului. De exemplu, atunci când prezintă laudativ mecanismul cogestiunii aplicat în Germania, prin care reprezentanților angajaților li se atribuie o jumătate din numărul voturilor în consiliile de administrație ale întreprinderilor, el nu precizează că acest regim este valabil doar în întreprinderile cu mai mult de 2.000 de angajați și că chiar și în acest caz cuvântul ultim revine angajatorului. În fine, teza sa că în societățile capitaliste proprietatea este sacralizată este inexactă, deoarece, în aceste societăți, există întotdeauna modalități de expropriere legale în interes general, cu condiția unei juste și prealabile despăgubiri.

Partea explicativă a cărții are argumentații încă și mai puțin convingătoare. De exemplu, afirmația că inegalitatea nu este una economică sau tehnologică, ci ideologică și politică, este contrazisă de numeroase fapte bine-cunoscute, care arată importanța inovațiilor tehnologice în formarea marilor averi ale creatorilor firmelor din domeniul IT – Google, Apple, Facebook, Amazon și Microsoft, ca să dăm doar câteva exemple. De asemenea, teza amintită este infirmată de fenomenul sesizat încă la începutul anilor 1990 de P. Drucker, și anume că în societatea post-capitalistă are loc o creștere semnificativă a producției și a prosperității angajaților din sectoarele producătoare de cunoștiințe noi.[6]

Forța argumentării teoretice este slăbită, de asemenea, de confuzia permanentă pe care autorul o face între conceptele de „capital” (factor de producție care nu este dorit de la sine, ci pentru capacitatea sa de a ajuta la producerea altor bunuri) și „patrimoniu” (totalitatea drepturilor și a obligațiilor cu valoare economică și a bunurilor materiale ce aparțin unei persoane fizice sau juridice).

În fine, noțiunile de „proprietate socială” și „proprietate temporară” – forme de proprietate pe care Piketty le preconizează în locul dreptului de proprietate tradițional, cu atributele sale definite încă în dreptul roman (possidendi, utendi, fruendi, abutendi) – sunt neclare: cine va decide în numele societății, în ce scop și sub ce control? Se vor petrece oare lucrurile la fel ca în comunism, unde regulile privind proprietatea, adoptate în cadrul politicii de „socializare” a acesteia și care au constituit principiile legale fundamentale ale acestor țări, s-au caracterizat prin aceea că nimeni nu a fost proprietarul mijloacelor de producție „socializate”; ele a fost „proprietate social(istă)”, ceea ce înseamnă, de fapt, că nici unei persoane sau grup de persoane, și nici tuturor membrilor societății la un loc, nu le era permis să le achiziționeze sau să le vândă și să păstreze pentru sine beneficiile rezultate din aceste tranzacții.

Mai grav, modelul țărilor egalitare, cum ar fi, de exemplu, Suedia, scos în evidență pentru a demonstra că o țară democratică poate hotărî, fără nici o constrângere economică, să acționeze pentru desființarea inegalităților produse de capitalism, constituie, de fapt, un contraexemplu. Într-adevăr, după o perioadă de reducere a inegalităților în deceniile de după cel de-al Doilea Război Mondial, țara amintită a suferit o pierdere de competitivitate provocată în principal de impozitarea excesivă a capitalului în maniera preconizată de Piketty a fi aplicată în viitorul imediat la nivel mondial. Consecința a fost că, în anii 1990, sistemul fiscal suedez a trebuit radical reformat. În prezent, acest sistem se bazează pe un impozit progresiv pe venituri și un impozit proporțional (30%) pe totalul veniturilor din capital (profituri, dividente și dobânzi).[7]

După părerea noastră, aspectul cel mai discutabil al cărții lui Piketty este acela că nu realizează un dialog cu celelalte științe sociale, deși critică „autonomizarea excesivă a cunoașterii economice”. (p. 1197). Or, tratarea din perspectivă economică a unor probleme din afara economiei, cum ar fi ideologia, democrația, justiția, inegalitatea (prezentată de Piketty ca fiind, în principal, o problemă de venit și de avere), interacțiunea dintre aceste domenii ale societății moderne etc., implică asimilarea în știința economică a rezultatelor recente ale cercetării științifice din perimetrul altor științe sociale.[8] De exemplu, analiza ar fi fost, probabil, mai convigătoare, dacă autorul ar fi ținut seama de vasta literatură existentă în prezent cu privire la diverse forme de capitalism și, respectiv la istoria mondială a comunismului.

Evocarea amplă a trecutului este, fără îndoială, plină de învățăminte, însă îl împiedică pe autor să reflecteze mai profund la transformările pe care neoliberalismul și inovațiile tehnologice le produc în societățile capitaliste și social-democrate. Or, adevărul este că factorii amintiți transformă viața economică și socială într-un mod a cărei cunoaștere este indispensabilă pentru formularea unor anticipații raționale cu privire la viitor.

Pentru corectarea exceselor capitalismului, care de mai bine de două secole și-a dovedit capacitatea de adaptare prin contrabalansarea inteligentă a inegalității economice cu democrație reprezentativă și constituțională, o strategie mai bună este abordarea graduală. Această strategie își are rădăcinile în teoria lui Aristotel despre schimbare, după care modificarea regimului și tulburările politice sunt determinate atât de factori interni, deoarece o cetate este un organism viu, asemănător unui organism, cât și de disparitățile geografice.[9] Ea conduce la ideea observării lumii și căutării mijloacelor de a o ameliora prin schimbări mici și pașnice. Intelectual de inspirație platoniciană, Piketty imaginează o lume ideală și o ideologie consolatoare și aducătoare de speranță pentru perdanții globalizării, așa cum a fost și viziunea raiului comunist pe care Marx l-a promis proletariatului pauper în a doua jumătate a secolului XIX. La fel ca schimbările sociale preconizate de Marx în „Manifestul Partidului Comunist”, mijloacele propuse pentru crearea acestei minunate lumi noi sunt însă periculoase. Din fericire, depășirea brutală a capitalismului printr-un iluzoriu socialism participativ, bazat pe proprietate socială și temporară, nu pare iminentă.

NOTE____________________
1

1. F. Fukuyama, Sfârșitul istoriei și ultimul Om, Paideia, București, 1997.

2

J. Stiglitz, People, Power, and Profits. Progressive Capitalism for an Age of Discontent, WW Norton & Co, New York, 2019.

3

3 S. Zuboff, The Age of Surveillance Capitalism: The Fight for a Human Future at the New Frontier of Power, PublicAffairs, New York, 2019.

4

De ex., J. Delsol et al., Anti-Piketty. Vive le Capital au XXIe siècle!, Les éditions Libréchange, Paris, 2015.

5

5 https://data.oecd.org/eduatt/population-with-tertiary-education.htm

6

P. Drucker, Post-Capitalist Society, Harper Business, New York, 1993.

7
Este instructiv de amintit că acest model a inspirat autorităţile „emanate” din revoluţie, care, după căderea comunismului în România, au ezitat mult timp să lanseze reformele necesare pentru transformarea economiei planificate în economie de piaţă, cochetând cu „modelul suedez”, „economia social(ist)ă de piaţă”, „a treia cale” etc. Această strategie „graduală” a amplificat însă dezechilibrele economice moştenite din perioada comunistă, a împiedicat reformele necesare şi a întârziat orientarea României spre structurile euro-atlantice.

8

V. și lucrarea autorului, Noua revoluție din știința economică și identitatea morală a lui homo oeconomicus, https://www.contributors.ro/cultura/noua-revolutie-din-stiinta-economica-si-identitatea-morala-a-lui-homo-oeconomicus/

9

K. Popper, Societatea deschisă și dușmanii ei, Humanitas, București, 2017, p. 225 și urm.

Distribuie acest articol

35 COMENTARII

  1. „Pe baza analizei experiențelor istorice existente, el se declară convins că este posibilă depășirea sistemului capitalist actual și crearea cadrului unui nou socialism participativ pentru secolul XXI. Acest cadru ar urma să fie construit pe baza unei perspective egalitare, aplicate la scară mondială, a proprietății sociale, educației și partajării cunoștiințelor și puterilor”
    Nici o data nu se vor putea putea infaptui aceste idei deadreptul grotesti, in fata uniformizarii si a nivelarii societatilor oamenii se vor opune cu tot ce au , la nevoie si cu arme.
    Stimabilul Piketty a stat cu capul prea mult printre carti si n.a prea iesit in lume si nu intelege ca lumea nu se poate conduce dupa modele si retete.
    Sa-l lasam cu capul in carti iar noi sa ne vedem de treaba.

  2. Domnule Cerna, va multumesc pentru rabarea pe care ati avut-o sa cititi aceasta carte masiva si, de asemenea, pentru recenzia facuta de dv.

    Daca imi permiteti, as dori sa adaug listei de fapte care probabil au fost ignorate de dl. Piketty (nu i-am citit cartea) urmatoarele.

    In primul rind, statisticile referitoare la distributia averilor, de tip „10% din oameni detin 50% din bogatie”, sunt discutabile, avind in vedere ca o buna parte a acestor averi sunt „virtuale”. De exemplu, daca averea consta in investitii la bursa atunci exista riscul major ca averea sa scada considerabil la urmatoarea fluctuatie negativa. Scaderi de 50-80%, ale intregii pieti de actiuni, s-au intimplat de mai multe ori in ultimele decenii.

    In al doilea rind, trebuie mentionat rolul urias al bancilor centrale in accentuarea inegalitatilor, in ultima jumatate de secol. Pe scurt – aceste banci au incurajat creditul, la limita iresponsabilitatii. Cine a stiut si putut sa profite a avut niste beneficii uriase intrucit actiunile, proprietatile imobiliare si alte mijloace detinute de acestia au cunoscut niste cresteri de preturi nemaiintilnite in istorie.

    • Averile astea in actiuni sunt si nu sunt virtuale. Adica daca vand acum actiunile si cumpar aur sau teren sau stiu eu ce valoare imobiliara certa respectiva avere nu mai este de loc virtuala. Desigur la vanzare-cumparare poate nu realizez in intregime valarea nominala a actiunilor dar nu-i plang pe respectivii dar nici nu-i invidiez.

  3. Tot felul de nenorociti care n-au experimentat comunismul inventeaza tot felul de brasoave si, evident, daca ne-am lua dupa ei, ar fi vai si amar de noi.

    Capitalismul e singura forma de organizare sociala in armonie cu natura omeneasca.

    Desigur, capitalismul speculativ trebuie ingradit cu legi, dar socialismul e distrugere garantata.

  4. J Stiglitz arată bazandu-se pe care statistice și nu pledoarii propagandistice ca in USA cea mai rapida creștere economică a fost in perioada pre-1980 cand in USA exista un impozit progresiv foarte agresiv, mai mare decat in Suedia, Danemarca sau Franța.
    Dupa renunțarea la impozitarea progresivă a scazut și ritmul de creștere s economiei.
    Autorul recenziei de mai sus se face ca nu stie ca scaderea competitivității unor tari precum Suedia nu se datorează altui fapt decât ca intr-o lume globalizată nu poti supravietui daca numai tu aplici impozitarea progresivă iar altii, mari campioni ai neoliberalismului și democratiei, aplica impozite mici și nu ofera aceleași servicii cetățenilor proprii.
    Ideea ca marii creatori de valoare si averi din ziua de azi sunt din domeniul inovației tehnologice trebuie supusă unei analize mai serioase decât o face autorul. Unele din aceste inovații tehnologice sunt reale (Apple, de exemplu) altele sunt creatoare de zero inovatie si valoare, cum este cazul Facebook.
    Ma amuza ideea ca daca încă un milion de fraieri sisi deschid un cont pe Facebook acțiunile companiei cresc și în consecință averea lui Zuckerman sau chiar GDP-ul.
    Repet de cate ori am ocazia ca economiștii cu aplecare spre ideologie urăsc datele statistice care vin ss le strice modelele pe care le promovează. Cele câteva aparente interpretări tendențioase ale lui Picketty semnalate de autorul aceste recenzii merita realizate, ele reflecta probabil interpretarea subiectivă a datelor de catre domnul Cerna.

    • @Cinicul – în realitate, lucrurile sunt mult mai simple, dar densitatea de intelectuali pe metrul pătrat e mult prea mare, pentru ca lucrurile simple să mai poată fi înțelese.

      Societatea funcționează pe bază de competență. Se poate spune chiar meritocrație, în unele cazuri. Problema e că principalul mijloc de schimb în societate sunt banii, astfel încât competența de a obține bani devine extrem de relevantă.

      Exemplul cu Facebook este foarte bine ales: faptul că ”încă un milion de fraieri” își deschid cont, combinat cu capacitatea Facebook de a monetiza asta, e firesc să crească valoarea acțiunilor companiei. Ce se poate face ține strict de impunerea unor prevederi legale: dacă anumite metode de a obține bani sunt inacceptabile, ele trebuie interzise prin lege, așa cum sunt interzise schemele Ponzi.

      Dar atât timp cât activitatea Facebook nu este declarată ilegală, este lipsit de sens să ne lamentăm că produce bani din asta.

      • Nu e vorba de nici o lamentare. Facebook a fost dat in acest articol ca exemplu de inovatie tehnologica. Tot ce am spus este ca nu vad nici un fel de inovatie tehnologica. Este aplicarea unor tehnologii existente. Microsoft sau Apple sunt companii inovatoare.

        • @Cinicul – n-o fi inovație tehnologică, dar o inovație este. Probabil psihologică. Faptul că oamenii stau toată ziua cu ochii în telefoane e modul lor de a se droga cu dopamină, dar nu din asta obține bani Facebook. Obține bani pentru că alți oameni plătesc publicitate, cumpărând de fapt baloane de săpun de la Facebook. Iar asta este o inovație, chiar dacă nu tehnologică.

          Obișnuiesc să-mi formez părerea despre oameni pe baza figurii lor, iar figura șefului cel mare e tipică pentru cineva care știe să prostească oamenii. Și nu, nu e vorba de cei care stau toată ziua cu ochii în telefoane :)

  5. „De exemplu, atunci când prezintă laudativ mecanismul cogestiunii aplicat în Germania, prin care reprezentanților angajaților li se atribuie o jumătate din numărul voturilor în consiliile de administrație ale întreprinderilor, el nu precizează că acest regim este valabil doar în întreprinderile cu mai mult de 2.000 de angajați”.

    Sa citim insa din cartea recenzata (editia engleza) la pagina 501:

    „compared with the German and Nordic systems (limited both in terms of both the number of worker reprezentatives and the scope of firms covered).

    sau pagina 508
    „One important limitation of the German system is that it applies only to large firms (with more than 500 employees) whereas the Nordic co-management applies much more broadly to firms with thirty, thirty-five or fifty salaries depending on the case.”

    • Sindicatele în RFG au pierdut foarte mulți membri. Sindicatele germane au apărat exclusiv interesele celor care sunt „în sistem”, deci în intreprinderi mari, pe cei care sunt de mai mult timp în job. Nu au făcut aproape nimic pentru cei în afara „sistemului”, pentru cei fără job, pentru cei cu Harz-4 (după un an numai 480 Euro pe lună- deci la 48 de ani fără job, sunt șomeri, … 25 de ani contribuții nu mai contează nimic… anii de muncă… duc la 480 Euro pe lună).
      În Suedia sindicatele sunt autonome (nu există salar minim), negociază salariile, au mulți membri. Sindicatele scandinave nu seamănă cu cele „comuniste” franceze.

      Indeologia comunistă (prosovietică, moscovită) are în Franța (colere- mânia) o tradiție lungă, a fost sprijinită din anii 1930 până azi de intelectualii la Paris. Sindicatul francez comunist CGT (feroviarii, angajatii la stat) e „anticapitalist”.
      Acum candidatul democrat Bernie Sanders (susținut de studenți, de tineri) în SUA se declară „anticapitalist”.

      • Sindicatele pierd membri peste tot. Atomizarea societatii este in plin mars.
        Tot ce am vrut sa arat in citatul pe care l-am dat este ca unele din criticile facute cartii lui Piketty nu au nici un fundament. In fapt sunt o traducere a unei recenzii al carui link l-am dat mai jos.

    • O recenzie cu observatii critice similare.
      https://theconversation.com/debat-les-limites-du-capital-et-ideologie-de-thomas-piketty-123535
      Iata doar un exemplu.
      Lorsqu’il vante le mécanisme de cogestion allemande qui donne la moitié des voix aux représentants des salariés, il ne précise pas que seules les entreprises de plus de 2 000 salariés peuvent le pratiquer et surtout que le dernier mot revient toujours à l’employeur en cas de désaccord.

  6. Excelenta recenzie!
    Piketty este, mai intai de toate, un ideolog putin interesat de adevar si preocupat sa-si promoveze, intocmai unui agent de vanzari, convingerile ideologice infantile si utopice.

    • Este bine sa citim cărțile lui Piketty înainte de a emite astfel de judecati. Umtims vsrte Re prdtr 1200 si asa cum am artst in comrntsroil medi de mai sus nu sint convins va a fost citita cu atentie.
      Toti economiști și ideologi +/- propagandisti. Diferenta dintre economiștii citati in Fortune sau pe Bloomberg și Picketty este ca ultimul își bazează toate analizele pe un volum imens de date reale.

      • Auto-corectul imi joaca feste din nou. Fraza „Umtims vsrte Re prdtr 1200 si asa cum am artst in comrntsroil medi de mai sus nu sint convins va a fost citita cu atentie.” trebuia sa apara ca: Ultima carte are peste 1200 pg si asa cum am aratat in comentariul meu de mai sus nu sint convins a fost citita cu atentie.”

  7. Societatea occidentala are ca trasatura ca iti permite sa traiesti bine merci in ea in timp ce propui distrugerea caracteristicilor ei fundamentale.
    Piketty cu a lui eliminare a proprietatii private si Farage pana mai ieri MEP la Bruxelles criticand UE.
    Daca un locuitor al Chinei ar scrie o carte despre eliminarea ideii de partid unic oare cartea respectiva ar fi publicata sau nu?
    In natura un organism cu un sistem imunitar compromis care nu este in stare sa combata tot soiuri de virusi si bacterii nu o duce prea bine…

  8. Înfricoşătoare perspectiva acestui autor marxist. Din fericire, viziunea lui este depăşită, în sensul că poate istoria Europei a fost cum zice el, dar viitorul va fi într-altfel de cum prooroceşte dl Piketty.
    Păi, într-adevăr, lumea s-a schimbat şi baza de pornire ar fi trebuit să înceapă, ca şi la Marx(…), cu analiza evoluţiei capitalului după a Treia Revoluţie Industrială. Iar concluzia ar fi că ESENŢA capitalului s-a modificat dramatic, capitalul din NAŢIONAL a devenit MULTINAŢIONAL. Iar asta a schimbat Lumea, dar şi ideologia şi bineînţeles politica. Urmarea imediată este criza statelor-naţiune, criza sistemelor democratice şi apariţia ideologiei de Putere a Progresismului. Asistăm uluiţi azi la bătălia IDEOLOGICĂ între „conservatorism”( apărător al statelor-naţiune şi al democraţiei clasice”) şi „progresism” ca ideologie de putere globală.
    Ştiţi care e nenorocirea? O spune indirect şi Piketty, dar eu o spun direct: progresismul nu pomeneşte nimic despre Libertate( care este totuşi baza sistemelor democratice clasice). Ca urmare nici de raporturile dintre putere şi individ. Nu mai intru în detalii, ceea ce vor unii să se întâmple prin Europa, respectiv Renaşterea progresist-globalistă de tip Macron, poate fi un exemplu.
    Dar lucrurile pot fi şi mai grave. Urmează( deja a început…) a PATRA REVOLUŢIE INDUSTRIALĂ, cea a Inteligenţei Artificiale+Genetică, care poate duce la schimbarea dramatică a însăşi identităţii umane. Atunci ce vom face? SF-ul nu este aşa de departe….

  9. Felicitari pentru recenzie!

    Multe idei utopice in carte. O buna baza pentru dezbateri economice, sociologice si ideologice.

    Viata ramane insa supremul judecator.

  10. Franța are azi două extreme stânga/dreapta naționaliste, suveraniste, izolaționiste. După victoria lui E. Macron la Prezidențiale 2017 stânga franceză s-a scindat. Socialiștii (F. Hollande, F. Mitterande, Jospin, etc) și comuniștii internaționaliști (prosovietici, promoscoviți, L”Humanite) au pierdut poziția deținută 1945- 2016 în Franța postbelică. Naționalcomuniștii de azi ai lui J.L Melenchon „France Insoumise” sunt naționaliști, suveraniști anti-UE. Extrema dreaptă Le Pen/Rassemblement Nationale sunt naționaliști, suveraniști anti-UE, xenofobi. Extrema stânga franceză de azi are o ideologie naționalcomunistă, prevede un stat puternic, cu influență mare în politică, economie, cultură. Economia de stat, economia politică, intreprinderi de stat (căile ferate, centralele atomoelectrice EDF, etc) sunt crezul naționalcomuniștilor din „France Insoumise”.
    Franța are azi un centru slăbit. Nu văd cum extrema stângă sau dreaptă franceză să mențină poziția Franței ca leader necontestat în UE.27. E. Macron face concesii pentru un al doilea mandat 2022-2027.

    Stânga din Suedia a preluat fără jenă teoria de dreapta „VOLKSHEIM” a lui Rudolf Kjellen. De o sută de ani socialiștii/socialdemocrații/ stânga suedeză are succes electoral fără să devină xenofobă (ca dreapta „Schwedendemokraten” azi). Suedia a găsit 100 de ani un compromis, o balanță între socialiști/socialdemocrați și economie, între „bogați” și cei din precariat.
    Landul Thüringen a scindat acum clasa politică în RFG prin alegerea premierului liberal Kemmerich/FDP cu votul neonaziștilor lui Höcke/AfD. Votul din dreapta nazistă e refuzat azi de cancelara CDU A. Merkel (în vizită în Africa de Sud). Landul Thüringen va primi acum probabil vechiul premier de stânga/procomunistă „Die Linke”, pe domnul Ramelow din nou pentru 4 ani cu ajutorul unor voturi CDU/Liberale (tinerii creștindemocrați din CDU refuză contacte și sprijin pentre Die Linke, stânga procomunistă).

    În revista „pentru gândire europeană” MERKUR 849/ 02-2020/ Wolfgang Müller (Lesen wir die deutsche Geschichte richtig?// citim istoria germană corect?) prezintă scurt și precis istoria germană din ultimile 3 secole, de la războaiele cu Napoleon Bonaparte până azi. Tradiția în cultură și gândire (Kultur, Denken, Geist) al fraților Humboldt, J.W. Goethe, H. Heine era orientată înspre libertatea de gândire și libertate individuală. A venit altfel prin militarismul Prusiei și WW1 + WW2.

    Azi din cele trei direcții în „structura trilaterală socială” progresistă germană (Rudolf Steiner):
    1:un stat de drept temperat (kühler Rechtsstaat)
    2:Libertate de gândire radicală (radikale Geistesfreiheit)
    3:o economie încadrată într-un spațiu spiritual, cu drepturi cetățenești (eine geistig- rechtlich eingehegte Ökomonie).
    partea a treia a devenit azi mai vizibilă (Soziale Marktwirtschaft/ Ludwig Erhardt CDU, Grundgesetz/ Eigentum verpflichtet).

    Azi vedem în RFG cearta între stânga (rot – rot grün, rosu- rosu- verde) și centrul (CDU, FDP) în Landul Berlin unde lipsa de locuinte și creșterea chiriilor a dus la intervenții ale statului /landului Berlin la prețul chiriilor (Mietpreisdeckel, plafonarea chiriilor) pentru apartamente vechi (nu și pentru locuinte noi construite acum). Timp de cinci ani nu se pot mări prețurile chiriilor care există de mai mult timp. Investorii sunt alarmați?

    Problemele excelent prezentate de autor sunt valabile azi în est și vest.

    Eu cu cine votez
    I. L. Caragiale, 2020

    (Suedia:
    Der Begriff „Volksheim“ als Metapher für eine politische Vision taucht zuerst in nationalistischen und rechtskonservativen Kreisen auf. Der Staatswissenschaftler und Politiker Rudolf Kjellén entwickelte in seiner Schrift Der Staat als Lebensform (1916) einen autoritären und mystischen Staatsbegriff, der den Staat als Organismus definierte, und sprach auch von einem zukünftigen Volksheim. Auch Manfred Björkquist, der Führer einer der wichtigsten Erweckungsbewegungen innerhalb der Schwedischen Kirche, Ungkyrkorörelsen, und Bauernpolitiker übernahmen den Begriff.
    1928 griff der Parteivorsitzende der Sozialdemokratischen Arbeiterpartei Per Albin Hansson den Begriff des „Volksheims“ in einer Debatte in der (damaligen) zweiten Kammer des Reichstags auf, um die Ziele der sozialdemokratischen Politik zu beschreiben. In seiner (in Schweden) berühmten Rede sagte er unter anderem:
    „Das Fundament des Heims ist Gemeinsamkeit und Einverständnis. Im guten Heim gibt es keine Privilegierten oder Benachteiligte, keine Hätschelkinder und keine Stiefkinder. Dort sieht nicht der eine auf den anderen herab, dort versucht keiner, sich auf Kosten des anderen Vorteile zu verschaffen und der Starke unterdrückt nicht den Schwachen und plündert ihn aus. Im guten Heim herrschen Gleichheit, Fürsorglichkeit, Zusammenarbeit und Hilfsbereitschaft. Auf das Volks- und Mitbürgerheim angewandt würde das den Abbau aller sozialen und ökonomischen Schranken bedeuten, die nun die Bürger in Privilegierte und Benachteiligte, in Herrschende und Abhängige, in Reiche und Arme, in Begüterte und Verarmte, in Ausplünderer und Ausgeplünderte teilen.“[1]
    Die Wahlen 1932 brachten die Sozialdemokraten an die Regierung. Mit Beschäftigungsprogrammen und Strukturprogrammen bekämpfte die neue Regierung erfolgreich die Folgen der Weltwirtschaftskrise von 1929. 1938 legte man mit dem Abkommen von Saltsjöbaden den Grundstein für die dauerhafte schwedische Sozialpartnerschaft: Schweden begann den Aufbau seines „Volksheims“ – des Wohlfahrtsstaates, der das Land bis heute prägt.
    Der Begriff „Volksheim“ entwickelte sich schnell zu einer der wichtigsten politischen Metaphern für die sozialdemokratische Politik und Vision der kommenden zwei Jahrzehnte.
    Die Rede vom Volksheim bedeutete auch eine Abwendung vom Marxismus und gleichzeitig die Aufnahme nationaler Gefühle – das Volksheim war ursprünglich ein nationalistischer Begriff. Auch in vielen anderen Ländern gab es solche Querverbindungen, beispielsweise vereinnahmten und instrumentalisierten in Deutschland die Nationalsozialisten den alten Begriff „Volksgemeinschaft“.
    Obwohl führende Sozialdemokraten den Begriff oft in ihren politischen Reden verwendeten, wurde der Gedanke vom schwedischen Volksheim nie formell ins Parteiprogramm aufgenommen. Das Volksheim war eher eine Metapher für eine Ideologie als Ausdruck konkreter politischer Zielsetzung. Der Begriff wird heute vor allem mit Per Albin Hansson und seiner Zeit als Parteivorsitzender (1925 bis 1946) verbunden. Sein Nachfolger Tage Erlander sprach eher von der „starken Gesellschaft“, wenn er über die Zielsetzungen der Sozialdemokratie sprach; später wurde der Begriff durch das Wort Wohlfahrtsstaat ersetzt.
    Ein konkretes Projekt, das die Utopie des modernen Zusammenlebens wie in einem Volksheim verwirklichen sollte, war das 1935 in Stockholm eröffnete Kollektivhaus.
    Der schwedische Wohlfahrtsstaat (auch als „Folkhemmet“ bezeichnet) wurde als politisches Projekt ab den 1930er Jahren aufgebaut. In dieser Zeit ist der Begriff eng mit Ministerpräsident Per Albin Hansson verbunden, der den Begriff folkhemmet in einer Reichstagsdebatte im Jahre 1928 aufgriff und zu einem konkreten politischen Programm machte[. Seinen Höhepunkt erreichte er in den 1970er Jahren, als er alle Bürger vom Kleinkind (über die kommunale Kinderfürsorge) bis zum Rentner (über die kommunale Altenfürsorge) erfasste. Die Schattenseite dieses Systems war, dass es zu Grenzsteuersätzen über 100 % führte. Astrid Lindgren, die auf ihre Einkommen 100,1 % Einkommensteuern bezahlen sollte, beschrieb dies in dem Zeitungsartikel „Pomperipossa in Monismanien“. Die auf den Artikel folgende politische Diskussion soll eine beitragende Ursache für den Wahlverlust der Sozialdemokraten in den Reichstagswahlen 1976 nach 44 Jahren sozialdemokratischer Herrschaft gewesen sein. Die hinter dem schwedischen Wohlfahrtsstaat stehenden gesellschaftspolitischen Grundannahmen werden auch als „schwedisches Modell“, „Dritter Weg“, oder Rehn-Meidner-Modell bezeichnet.
    Infolge der Bankenrettungen der schwedischen Bankenkrise von 1990 bis 1992 kam es zu einschneidenden Veränderungen, insbesondere zu einer Kürzung vieler Sozialleistungen. Die erwartete demographische Entwicklung führte zu einem radikalen Umbau des Rentensystems, das an die wirtschaftliche Entwicklung gekoppelt ist.
    Die Finanzierung des Wohlfahrtsstaates erfolgt teils durch die Einkommensteuern, die von den Gemeinden und Provinziallandtagen erhoben werden, teils durch Arbeitgeberabgaben von derzeit (2018) 31,42 % des Bruttolohnes.
    Die Arbeitslosenversicherung ist freiwillig und gehört nicht zum staatlichen Pflichtversicherungssystem. Die Arbeitslosenversicherung wird von Mitgliedskassen verwaltet und in der Regel von den Gewerkschaften geleitet (das Genter System). 75 % der Arbeitnehmer sind in einer freiwilligen Arbeitslosenkasse versichert. Wer nicht Mitglied ist, aber zeitlich die Anwartschaft erfüllt, hat bei Arbeitslosigkeit Anspruch auf einen Grundbetrag aus der sogenannten Alphakasse,; der versteuert wird. Es gibt kein bedarfsabhängiges ALG (wie z. B. Hartz IV). Wer die Anwartschaft nicht erfüllt hat oder mit dem Geld der Alphakasse nicht auskommt, außerdem kein Erspartes hat (Freibeträge gibt es nicht), sowie Auto und Haus verkauft hat, kann zusätzlich Sozialhilfe (bedarfsabhängig) beantragen.
    Per „Arbeitslosigkeitsperiode“ gibt es fünf Karenztage ohne jeglichen Anspruch auf ALG. Der Beitrag zur A-Kasse richtet sich nach dem Risiko der Arbeitslosigkeit, nicht nach dem Einkommen. So zahlt eine Putzfrau viermal so viel Beitrag wie ein Facharzt zur jeweiligen A-Kasse. Da Niedrigverdiener das höchste Risiko haben, aber am wenigsten in der Lage sind, Beiträge zur A-Kasse zu bezahlen, beziehen nur die Hälfte aller Arbeitslosen A-kassan. Das Geld ist zudem sehr oft nicht existenzsichernd. Das Niveau des ALG liegt zurzeit (2017) bei 80 % des letztes Einkommens, jedoch höchstens 910 Kronen (etwa 95 €) pro Arbeitstag, d. h. ca. 1.900 € im Monat, und wird höchstens 300 Tage lang ausgezahlt (450 Tage, wenn Kinder unter 18 Jahren im Haushalt mitleben). Durch die Deckelung bezieht nur etwa jeder Zehnte die angestrebten 80 %. Das Arbeitslosengeld ist einkommensteuerpflichtig.
    Die offizielle Arbeitslosigkeit lag in Schweden in den letzten Jahren oft höher als in anderen europäischen Ländern (so etwa im Mai 2015 bei 8,0 % – weitere 2,6 % waren zu diesem Zeitpunkt in staatlichen Arbeitsbeschaffungsmaßnahmen beschäftigt). Im Mai 2018 war die Arbeitslosenquote auf 6,2 % gesunken.).

  11. ‘:un stat de drept temperat (kühler Rechtsstaat)
    2:Libertate de gândire radicală (radikale Geistesfreiheit)
    3:o economie încadrată într-un spațiu spiritual, cu drepturi cetățenești (eine geistig- rechtlich eingehegte Ökomonie).’

    Fascinant! Ce inseamna de fapt, 1, 2 si mai ales 3? ‘Economie incadrata intr-un spatiu spiritual’ – la ce se refera?
    De ce este nevoie de inventii politico-sociale? Germania nu functiona bine inainte?

    • citiți pagina 70 – 78
      În revista „pentru gândire europeană” MERKUR 849/ 02-2020/ Wolfgang Müller (Lesen wir die deutsche Geschichte richtig?// citim istoria germană corect?) prezintă scurt și precis istoria germană din ultimile 3 secole,

      • Nu, multumesc. Nici chiar atat de curioasa.
        Ce bine ar fi daca gandirea europeana ( germana, in cazul acesta) nu ar lua-o periodic razna…

        • O secunda…, hold on, este posibil ca 1, 2 si 3 vorbesc de fapt de o intoarcere acasa de la globalizatie( ism) si libertarianism?

          • …”… Ce bine ar fi daca gandirea europeana ( germana, in cazul acesta) nu ar lua-o periodic razna……”

            Acest lucru e subiectul eseului din „revista pentru gândire europeană” Merkur 849 NR 2-2020.
            „Von der Humanität über die Nationalität zur Bestialität”- scria Grillparzer al anului 1900 la Viena.
            De la umanitate prin naționalism la bestialitate. S-a întâmplat în Germania în prima parte a secolului 20 cu WW1+WW2. Să sperăm cu nu se va repeta de prea multe ori (vezi ororile și masacrele comuniste).
            „Soviel Welt als möglich in die eigene Person zu verwandeln, ist im höheren Sinn des Wortes Leben.“” Wilhelm von Humboldt
            Cât mai mult din lume transformat în personalitatea individului este în sens spiritual „viața”.

            2: Wilhelm Humboldt, ministru la începutul secolului 19 la Berlin (a fost la Paris un timp, anii 1800) a cerut în universitate libertatea individului, autonomia individului și independența universității față de stat. Weltbürger, cetățeanul universal era idealul lui în educație și învățământ.
            „Soviel Welt als möglich in die eigene Person zu verwandeln, ist im höheren Sinn des Wortes Leben.“” Wilhelm von Humboldt

            „Das humboldtsche Bildungsideal entwickelte sich um die beiden Zentralbegriffe der bürgerlichen Aufklärung: den Begriff des autonomen Individuums und den Begriff des Weltbürgertums”.

            Unter dem humboldtschen Bildungsideal versteht man die ganzheitliche Ausbildung in den Künsten und Wissenschaften in Verbindung mit der jeweiligen Studienfachrichtung. Dieses Ideal geht zurück auf Wilhelm von Humboldt , der in der Zeit der preußischen Rekonvaleszenz auf ein erstarkendes Bürgertum setzen konnte und dadurch den Anspruch auf Allgemeinbildung förderte. Heute bezeichnet der Begriff die zentrale Idee der Einheit von Forschung und Lehre an Universitäten und ihnen gleichgestellten Hochschulen, im Unterschied zu reinen Lehrprofessuren ohne Forschungsaufgaben. ….. Das humboldtsche Bildungsideal entwickelte sich um die beiden Zentralbegriffe der bürgerlichen Aufklärung: den Begriff des autonomen Individuums und den Begriff des Weltbürgertums. Die Universität sollte ein Ort sein, an dem autonome Individuen und Weltbürger hervorgebracht werden bzw. sich selbst hervorbringen.
            · Ein autonomes Individuum soll ein Individuum sein, das Selbstbestimmung (Autonomie) undMündigkeit durch seinen Vernunft -gebrauch erlangt.
            · „Das Weltbürgertum ist jenes kollektive Band, das die autonomen Individuen, unabhängig von ihrer sozialen und kulturellen Sozialisation verbindet: Bei Humboldt heißt es: „Soviel Welt als möglich in die eigene Person zu verwandeln, ist im höheren Sinn des Wortes Leben.“ Das Bemühen soll darauf zielen, sich möglichst umfassend an der Welt abzuarbeiten und sich dadurch als Subjekt zu entfalten. Zum Weltbürger werden heißt, sich mit den großen Menschheitsfragen auseinanderzusetzen: sich um Frieden, Gerechtigkeit, um den Austausch der Kulturen, andere Geschlechterverhältnisse oder eine andere Beziehung zur Natur zu bemühen.“[1] Die universitäre Bildung soll keine berufsbezogene, sondern eine von wirtschaftlichen Interessen unabhängige Ausbildung sein.
            Akademische Freiheit heißt zunächst äußere Unabhängigkeit der Universität. Die Universität soll sich staatlichen Einflüssen entziehen. Humboldt fordert, dass sich die wissenschaftliche Hochschule „von allen Formen im Staate losmachen“ sollte. Daher sah seine Universitätskonzeption vor, dass beispielsweise die Berliner Universität eigene Güter haben sollte, um sich selbst zu finanzieren und dadurch ihre wirtschaftliche Unabhängigkeit zu sichern. Akademische Freiheit verlangt neben der äußeren Unabhängigkeit der Universität von staatlichen und wirtschaftlichen Zwängen auch die innere Autonomie, d. h. die freie Studienwahl, die freie Studienorganisation und das freie Vertreten von Lehrmeinungen und Lehrmethoden. Die Universität soll deshalb ein Ort des permanenten öffentlichen Austausches zwischen allen am Wissenschaftsprozess Beteiligten sein. Die Integration ihres Wissens soll mit Hilfe der Philosophie zustandekommen. Diese soll eine Art Grundwissenschaft darstellen, die es den Angehörigen verschiedener wissenschaftlicher Disziplinen erlaubt, einen Austausch ihrer Erkenntnisse zustande zu bringen und sie miteinander zu verknüpfen. Das humboldtsche Bildungsideal bestimmte lange Zeit die deutsche Universitätsgeschichte entscheidend mit, auch wenn es praktisch niemals zur Gänze realisiert wurde oder realisierbar ist. Große intellektuelle Leistungen der deutschen Wissenschaft sind damit verbunden……..
            „.. Kritiker sehen in den zahlreichen Reformen, wie z. B. Dem Bologna- Prozess, eine Abweichung vom humboldtschen Ideal hin zu einer stärkeren Berufsbezogenheit des Studiums unter Beachtung wirtschaftlicher Interessen. Des Weiteren wird kritisiert, dass die Freiheit der Lehre durch den Bologna-Prozess eingeschränkt werde. Infolge der so genannten Ökonomisierung des Bildungswesens erlebt das humboldtsche Bildungsideal heute jedoch insofern eine semantisch verschobene Renaissance, als dass etwa das „autonome Individuum“ zum Wirtschaftssubjekt umgedeutet und unter der „Unabhängigkeit der Universität“ die Tatsache verstanden wird, dass diese sich als Marktakteur im Wettbewerb mit anderen Hochschulen behaupten muss… „…).

            1: Nu a existat un stat „național” german până 1871 (Bismarck, Prusia).

            3: Modelul Westgermany 1949-1989-2020 e „soziale Marktwirtschaft”, economie de piață cu regelmentări sociale (unele întroduse de Bismarck, anii 1890, asigurare de accident-boală, pensii). Proprietatea obligă (interesul obstesc). Nu e modelul „socialist” francez de „economie politică”, nu e liberalismul anglosaxon. E mai aproape de anglosaxoni, UK. Exportul e strategia RFG 1949-1989-2020 (Nordstream2, gaz pentru termocentrale, se închid centralele atomoelectrice 2022 și cele cu cărbune 2038. E o concesie spre ecologiști- Grüne).

            4: Nu știm cum se va restructura UE.27. Modelul francez cu protecționism și „economie politică”, deci intervenția puternică a statului în economie nu e accceptat de „Grupul Hanseatic (Olanda, Balticii, Austria și ev. RFG)”.

  12. O recenzie mult mai scurta a cartii respective a fost publicata si de Dan Alexa (nu sunt un mare admirator al lui DA, ma scoate din fire cu unele eseuri in care-si bate joc de tot ce este romanesc, dar ii citesc din cand in cand blogul, are si articole originale). https://cabalinkabul.wordpress.com/2019/10/05/piketty-redistribuirea-iluzia-filantropica-si-sacralizarea-miliardarilor/

    Are acolo un link la alt blog despre gafa lui Satya Nadell, CEO la Microsoft, gafa care reflecta cam cum gandesc marii corifei ai neoliberalismului. Da, femeile o vor duce mai bine intr-o viata viitoare, cand se vor reincarna. Pana atunci trebuie sa aiba incredere in „the process”.

  13. Ideologii utopice se pot construi cu duiumul, dar ce folos? Egalitarismul nu e o solutie, s-a vazut asta la ideologia comunista. Competitia libera e motorul economiei. Dar e adevarat ca orice politica inteligenta trebuie sa aibe si o componeneta sociala. Aceasta componenta sociala nu trebuie sa urmareasca egalizarea societatii, ci doar ridicarea paturii defavorizate, a celei sarace, la un nivel cat de cat rezonabil si decent de trai. Asta face liberalismul clasic, ce prevede si masuri sociale adecvate. Acesta s-a dovedit ca functioneaza si trebuie pastrat. E verificat si merge. Utopiile nu sunt verificate, sau au dat rezultate dezastruoase.

  14. Asteptam sa inteleaga si economistii mai exact problemele proprietatii in contextul posibilitatii si necesitatii celei de a treia cai de dezvoltare a omenirii, nici socialista dar nici pur capitalista. In ultima vreme odata cu UBI s-au apropiat destul de mult.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Silviu Cerna
Silviu Cerna
Silviu Cerna este profesor emerit de ‘’Economie monetară’’ la Facultatea de Economie şi de Adminstrare a Afacerilor a Universităţii de Vest din Timişoara. Este autor a numeroase lucrări în care tratează rolul băncilor centrale în economiile contemporane, obiectivele şi instrumentele politicii monetare, factorii determinanţi ai cursurilor valutare, uniunile monetare etc. Cartea Teoria zonelor monetare optime a primit premiul Academiei Române „Victor Slăvescu” (2006), iar, mai recent (2015), cartea Politica monetară a fost distinsă cu premiul ’’Eugeniu Carada’’ al Academiei Române şi Marii Loje Naţionale a României. În perioada 1992-2009, a fost membru al Consiliului de Administraţie al Băncii Naţionale a României.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro