Note şi consemnări de la Procesul lui Alexandru Vişinescu. Şedinţa din 5 iunie 2015

Şedinţa[1] din 5 iunie 2015 a Procesului lui Alexandru Vişinescu, care a ţinut aproximativ 30 de minute, a fost cea mai scurtă de până acum. Momentele cele mai importante, care merită semnalate şi reţinute, sunt următoarele: renunţarea la un martor al apărării, care ar fi putut oferi unele informaţii utile cauzei, şi amânarea procesului pentru un alt termen. Motivul acestei decizii l-a reprezentat faptul că unele documente solicitate de instanţă sunt considerate secrete de către Administraţia Naţională a Penitenciarelor (ANP), deşi duplicate ale acestora se găsesc cu siguranţă în custodia altor arhive. Acestea şi-au pierdut gradul de clasificare dat de comunişti, ca urmare a unei „declasificări globale” în 2002 (Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii) şi 2007 (Arhivele Naţionale).

Cronici judiciare ilustrate (live drawing). Un proiect work in progress, Miliția Spirituală & Ramon Sadîc. 5 iunie 2015.

De aceea, am ales să prezint, ca anexă la această cronică, o notă-raport din ianuarie 1959. Precizez că acest document nu este identic cu cele pentru care s-a cerut desecretizarea. Nota-raport indică responsabilitatea Direcţiei Generale a Penitenciarelor (DGP) pentru tratamentul aplicat deţinuţilor şi raportul ierarhic dintre structurile implicate în represiunea comunistă. În perioada comunistă, DGP a fost o structură a Ministerului Afacerilor Interne, a cărei activitate era coordonată de unul dintre adjuncţii ministrului.

Ultimele şedinţe au arătat o diminuare a interesului presei faţă de procesul lui Alexandru Vişinescu. Probabil, la originea dispariţiei interesului arătat de mass-media la începutul procesului se află refuzul constant al inculpatului de a da declaraţii, dar şi lipsa unor dezvăluiri senzaţionale despre crimele de la Râmnicu Sărat, penitenciar emblematic pentru detenţia de tip comunist de la sfârşitul anilor ’50 şi începutul celor ’60. Din perspectiva autorităţilor comuniste, la Râmnicu Sărat şi în alte penitenciare abuzurile şi crimele comise împotriva deţinuţilor politici reprezentau simple acte administrative săvârşite împotriva unor „duşmani ai poporului”, adică împotriva unor persoane ale căror drepturi nu erau respectate şi garantate de către Constituţia din acea perioadă.

Înfăţişarea de azi a urmat ritualul deja consacrat. Grefierul a citit ordinea de zi, menţionând noile documente şi adrese depuse la dosarul cauzei.

Marioara Ştefan – Martora care nu ştia nimic

La termenele precedente, apărarea a propus audierea Mărioarei Ştefan, indicată drept secretara lui Alexandru Vişinescu. Deşi citată de mai  multe ori, aceasta nu s-a prezentat pentru a fi audiată ca martor. La termenul din 5 iunie 2015, a transmis instanţei o adresă care atestă că din motive medicale este netransportabilă. Totodată, a depus la dosar şi o declaraţie. În cuprinsul documentului, a menţionat că a avut funcţia de angajat civil la Râmnicu Sărat, mai precis cea de dactilografă, şi că nu a intrat în celulele în care se aflau deţinuţii politici. În consecinţă, a susţinut că nu are informaţii despre tratamentul aplicat acestora de către Alexandru Vişinescu şi subordonaţii săi. Afirmaţiile ei sunt adevărate, însă doar până la un anumit punct. În mod sigur nu îi era permis să se aventureze de una singură în celulele în care se aflau deţinuţii politici de la Râmnicu Sărat. Documentele existente şi studiile publicate până acum arată că într-o celulă din acest penitenciar nu intra niciodată o singură persoană, ci în permanenţă două, care se supravegheau reciproc. Măsura era una de siguranţă, având scopul să împiedice orice tentativă a deţinuţilor de a comunica cu exteriorul[2]. Conspirativitatea era una dintre caracteristicile detenţiei de la Râmnicu Sărat. Totuşi, în calitate de dactilografă, doamna Mărioara Ştefan era unul dintre cei care tehnoredactau documentele transmise de conducerea penitenciarului structurilor superioare. Acestea se puteau referi la tratamentul aplicat deţinuţilor, problemele administrative ale penitenciarului, abaterile cadrelor de la Râmnicu Sărat ş.a. În acelaşi timp, nu este exclus că ea să fi participat la redactarea unor interogatorii luate deţinuţilor de la Râmnicu Sărat. O serie de documente, printre care şi cele depuse de partea civilă Anca-Maria Cernea, indică faptul că anchete ale Securităţii aveau loc chiar şi în incinta penitenciarului. Acestea erau conduse fie de către anchetatorii de Securitate, fie de către „securiştii” închisorii (angajaţii Serviciului Inspecţii, structura unde şi-a început cariera Alexandru Vişinescu). În consecinţă, prin natura atribuţiilor de serviciu, fosta colaboratoare a lui Alexandru Vişinescu era la curent cu principalele aspecte ale detenţiei de la Râmnicu Sărat şi, mai ales, cu cazurile speciale semnalate de conducerea penitenciarului, reprezentată de Alexandru Vişinescu, superiorilor ierarhici (Direcţia Generală a Penitenciarelor, Ministerul Afacerilor Interne, Securitate).

Instanţa a luat ca atare afirmaţiile fostei angajate a penitenciarului. Nu ştim însă dacă le-a crezut. Afirmaţiile ei din declaraţie reprezintă doar o strategie clasică de deresponsabilizare şi de deculpabilizare. O audiere temeinică şi în deplină cunoştinţă de cauză a unor foşti angajaţi ai penitenciarului ar fi relevat aspecte importante pentru proces.

Amânarea Procesului. Motiv: nedeclasificarea documentelor

Un al doilea moment ce merită prezentat, şi asupra căruia ne vom opri, este intervenţia consilierului juridic al ANP care, cel puţin iniţial, nu a fost înţeleasă de către auditoriu. Acest lucru a determinat-o pe judecătoare să-i solicite consilierului juridic reluarea intervenţiei. În timpul pledoariei sale, funcţionarul ANP a depus la dosarul cauzei alte documente emise de către instituţia în subordinea căreia funcţionează, care le completează pe cele de la şedinţa trecută, cea din 13 mai 2015[3]. Înscrisurile indică faptul că ANP a iniţiat demersurile legale pentru desecretizarea documentelor şi anexelor acestora solicitate de către instanţă. Consilierul juridic a menţionat că ele vor intra în curând în dezbatere publică şi că vor fi postate pentru o perioadă de zece zile pe site-ul Ministerului Justiţiei. După aceea, proiectul actului normativ va fi comunicat Guvernului, care va decide printr-o Hotărâre de Guvern declasificarea sau nu a documentelor.

Modul în care ANP a ales să pună la dispoziţia instanţei aceste documente indică următoarele aspecte: 1. Reprezentanţii ANP au optat pentru calea birocratică de a face disponibile aceste documente pentru proces, deşi este posibil ca ele să-şi fi pierdut deja „nivelul de clasificare”, ca o consecinţă a faptului că documente identice au făcut deja obiectul unei „declasificări globale”. 2. Reprezentanţii ANP par să nu cunoască (sau să nu ia în considerare) o altă modalitate, care ar fi uşurat considerabil efortul lor de a pune la dispoziţia instanţei documentele solicitate. Este vorba de recomandările europene cu privire la accesul la documentele de interes public. Din punctul meu de vedere, ultima variantă ar fi fost justificată de câteva motive. După decembrie 1989, aceste documente şi-au pierdut „nivelul de clasificare/gradul de secretizate”, care le-a fost acordat în anii ’50, adică în plină „dictatură a proletariatului” de către creatorii lor. Scopul urmărit prin acordarea diferitelor grade de desecretizare l-a reprezentat instaurarea unei conspirativităţii asupra crimelor şi abuzurilor ce aveau loc în principalele centre de exterminare a deţinuţilor politici, printre care şi Râmnicu Sărat. Faptul că la aceste documente au avut acces mai mulţi cercetători, membri sau experţi ai Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România sau experţi din cadrul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România, este unul dintre motivele care mă determină să cred că aceste documente au devenit din „documente de arhivă nepublice”, adică nedestinate cercetătorilor şi celor interesaţi de studierea lor, „documente de arhivă publice”. Documentele identificate şi fotografiate au fost folosite de către cercetători în studiile publicate în ultimii ani şi, inclusiv, în Raportul final redactat de CPADCR. În baza acestui Raport, preşedintele Traian Băsescu a condamnat regimul comunist ca „ilegitim şi criminal”. În perioada în care a fost director al Arhivelor Naţionale, Dorin Dobrincu a declarat în repetate rânduri  că „un document de arhivă trebuie să-i fie pus la dispoziţie oricărui cercetător, dacă a fost văzut deja de către un altul”[4]. Afirmaţiile sale au la bază Recomandarea nr. R (2000) 13 a Comitetului Miniştrilor către statele membre privind o politică europeană asupra accesului la arhive[5]. Recomandarea consideră accesul la documentele publice un drept fundamental al cetăţenilor de a-şi cunoaşte propria istorie. Până când acest drept nu va fi asigurat tuturor celor interesaţi de propria istorie a ţării lor, inclusiv de cea traumatică din perioada comunistă, în recomandare se menţionează că nici un stat nu va putea fi considerat pe deplin democratic, din moment ce îngrădeşte acest drept fundament. De altfel, Guvernul a specificat în comunicatul transmis presei că declasificarea informaţiilor are următoarele scopuri: 1. Soluţionarea „unor eventuale cauze aflate pe rolul instanțelor de judecată”, 2. „Respectarea prevederilor Legii nr. 544 din 12 octombrie 2001, privind liberul acces la informațiile de interes public” şi 3. Eliminarea unor „restricții specifice statului comunist privind accesul la informații de interes pentru cetățenii statului român”[6]. Aceste restricţii, după am menţionat mai sus, aveau rolul de a instaura o deplină conspirativitate asupra crimelor şi abuzurilor ce aveau loc în penitenciarele comuniste.

De asemenea, Recomandarea nr. R (2002)2 a Comitetului Miniştrilor către statele membre privind accesul la documentele publice indică la punctul VII, „Formele de acces la documentele publice”, condiţiile de cercetare a unor documente de interes public, cum sunt cele solicitate în Procesul lui Alexandru Vişinescu:

„1. Când accesul la un document public a fost acordat, autoritatea publică va trebui să autorizeze consultarea originalului şi să furnizeze o copie, ţinând cont în măsura posibilului, de preferinţele exprimate de solicitant [subl. noastră – D. L.]”[7].

Totodată, este posibil ca aceste documente să fie deja în custodia Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii sau cea a Arhivelor Naţionale, unde pot fi cercetate de către cei care îndeplinesc condiţiile legale şi formalităţile cerute de aceste instituţii. În consecinţă, cei în drept ar fi trebuit să afle

„dacă tipurile de documente indicate – insistăm: tipuri de documente – nu au fost cumva declasificate (pleonastic vorbind: global), începând cu anul 2005, prin Ordinele CSAT pronunțate în cazul Arhivelor Securității și/sau Ministerului de Interne (care începând din anul 2001 au ajuns la CNSAS), și în 2007 în cazul Arhivelor PCR (care începând din anul 1993 au ajuns la Arhivele Naționale). Explicabil, din aceste categorii de documente sunt exceptabile (și exceptate) acele informații care privesc chestiuni legate de securitatea unităților de detenție care funcționează și în prezent. Concret: începând din 2007, când Arhiva PCR a fost desecretizată global în urma activității Comisiei „Tismăneanu“, la Arhivele Naționale nici un document de acest tip nu (mai) este secret. La CNSAS, documentele de același tip au fost accesibile cercetătorilor, și chiar au fost publicate în volume, începând din 2001, ori sunt direct accesibile pe site-ul instituției. Mai mult, parte dintre ele au fost accesibile și la SRI, în perioada 1996-1999. În concluzie: sunt cu adevărat secrete aceste categorii de documente care privesc acțiunile represive ale statului comunist în închisori și lagăre? Și dacă da, pentru care motiv? [subl. mea – D. L.]”[8].

Din punctul meu personal de vedere, este greu de înţeles de ce ANP-ul transmite greu şi fracţionat documentele solicitate de către instanţă. Unul dintre motive ar fi că depunerea acestor documente la dosar ar grăbi încheierea procesului, în care ANP este parte civilmente responsabilă. În cazul condamnării lui Alexandru Vişinescu, instituţia ar fi obligată să suporte o parte dintre daunele morale şi materiale solicitate de părţile civile. În acelaşi timp, este puţin credibil că un proces similar deschis într-un alt stat excomunist s-ar fi lovit de aceste chichiţe birocratice care împiedică accesul la documentele utile desfăşurării procesului.

În încheierea pledoariei sale, consilierul juridic al ANP a solicitat amânarea cauzei până la primirea unui răspuns din partea Guvernului României cu privire la desecretizarea documentelor cerute de instanţă. Propunerea sa a fost susţinută şi de către procuror. Aceasta a menţionat că „aspectele comunicate” susţin amânarea cauzei, propunând trimiterea unei adrese către ANP şi Ministerul Justiţiei prin care să se ceară urgentarea procedurii de declasificare. După cum era de aşteptat, avocata din oficiu a fost de acord cu amânarea cauzei. Faţă de aceste pledoarii, părţile civile prezente la proces au avut alte poziţii. Doamna Nicoleta Eremia a cerut să se renunţe la aceste documente, motivând că tergiversează procesul. O poziţie similară a avut şi doamna Anca-Maria Cernea, care a oferit instanţei mai multe argumente care ar justifica renunţarea la aceste documente, opunându-se astfel amânării cauzei. A menţionat că discuţii despre aceste documente au avut loc încă de la începutul anului, dar şi că documentele care ar putea fi declasificate în următoarea perioadă nu ar schimba prea mult cursul procesului şi că nu se justifică invocarea legislaţiei unui „stat ilegitim şi criminal”. Judecătoarea i-a amintit că la un termen anterior chiar ea a cerut accesul la aceste documente. Răspunsul părţii civile a fost prompt şi fără echivoc, anume că renunţă la solicitarea ei anterioară.

Hotărârea cu privire la amânarea cauzei i-a aparţinut, cum era şi firesc, judecătoarei, ea fiind adoptată în baza afirmaţiilor consilierului juridic, a înscrisurilor depuse la dosar şi a opiniilor exprimate de către părţile implicate în proces. Astfel, judecătoarea a apreciat că „având în vedere afirmaţiile consilierului juridic”, înscrisurile depuse la dosar, dar şi faptul că documentele şi anexele solicitate sunt „utile pentru judecarea cauzei” şi „intervalul de timp în care va fi desecretizată [anexa], instanţa nu are motive să pună la îndoială aspectele învederate” şi că se impune amânarea procesului şi acordarea unui alt termen. Judecătoarea a mai dispus transmiterea unor alte adrese către ANP, în care să se ceară urgentarea declasificării documentelor, dar şi informarea instanţei despre modul în care decurge procedura de declasificare.

Alexandru Vişinescu

După pronunţarea acestei hotărâri, judecătoarea l-a întrebat pe Alexandru Vişinescu dacă doreşte să dea declaraţie. Cu o voce stinsă, dar sigură, acesta a răspuns sec: „Nu”.  Totuşi, ultimele şedinţe arată că Alexandru Vişinescu şi-a recăpătat cumva încrederea în sine. Dacă pentru o perioadă, a apărut singur la proces, la ultimele două a fost însoţit de către un fost subordonat de-al său, Gheorghe Busner (Buzner), care a fost audiat ca martor în circumstanţiere, iar la cea din 5 iunie 2015 a fost însoţit de către o altă persoană. Despre aceasta se presupune că ar fi un alt fost colaborator sau un vecin de bloc, după cum au indicat o parte dintre cei prezenţi în sala de judecată. De asemenea, Vişinescu arată că este încă preocupat de modul cum este perceput, el apărând la proces proaspăt tuns. Interesul său faţă de percepția publică este indicat şi de faptul că a ales să nu se mai antreneze în discuţii cu reprezentații presei, ci să urmeze, cel mai probabil, sfaturile şi îndemnurile la calm ale apărătorului din oficiu. În acelaşi timp, pare să fie o persoană interesată de modul în care decurge judecarea sa. La încheierea şedinţei, el a participat la o discuţie cu avocata din oficiu, consilierul juridic al ANP şi prietenul său necunoscut. Este de aşteptat că o parte dintre gândurile care îl macină, şi pe care nu le împărtășește instanţei şi auditoriului, să fie expuse în timpul dezbaterilor ce vor avea loc la următoarea şedinţă, fixată de judecătoare pentru data de 29 iunie 2015, ora 12, în sala P. 55. O astfel de presupunere are la bază comportamentul său de la şedinţele anterioare, când confruntat cu mărturiile victimelor sale, a avut unele intervenţii care l-au scos din calmul său afişat la proces[9].

Normele de hrană ale deţinuţilor

Lectura cu atenţie a documentelor create de fostele structuri ale statului comunist indică responsabilitatea Direcţiei Generale a Penitenciarelor faţă de regimul aplicat deţinuţilor şi raportul ierarhic dintre instituţiile şi structurile implicate în represiunea comunistă. Un astfel de document este Nota raport cu nr. 02315 din 09.01.1959 adresată de colonelul Lixandru Vasile, director general al DGP, ministrului Afacerilor Interne Alexandru Drăghici. Conform notei, colonelul Vasile Lixandru a propus reducerea raţiilor alimentare ale deţinuţilor, aducând următorul argument: realizarea „unor economii importante la bugetul statului în cursul anului 1959, în sumă totală de 11.831.877”. Documentul nu spune însă dacă aceste restricţii s-au permanentizat sau au fost aplicate doar în anul 1959. Având în vedere contextul în care s-a cerut introducerea acestor restricţii, declanşarea unui nou val al represiunii comuniste după retragerea trupelor sovietice, este probabil ca acestea să fi fost aplicate şi în următorii ani.

Colonelul Vasile Lixandru a menţionat şi un alt beneficiu al acestor reduceri drastice de hrană destinate deţinuţilor: obţinerea unor surplusuri de „alimente de larg consum”, care ar primi o altă destinaţie. Anexa nr. 1 a documentului conţine o recapitulare a economiilor care ce se realizau, precum şi a raţiilor alimentare zilnice care li se acordau deţinuţilor. Voi oferi aici doar un singur exemplu.  Astfel, dacă până în ianuarie 1959, un deţinut primea o bucată de pâine de 300 grame, colonelul Vasile Lixandru a propus ca, de la data documentului, aceasta raţie să fie redusă la 250 de grame. Citirea documentului necesită o familiarizare cu regimul de detenţie aplicat deţinuţilor, deoarece un neavizat ar putea crede că deţinuţii primeau toate acele alimente specificate în anexă şi în proporţia menţionată. Or, numeroasele documentele ale perioadei indică recurenţa unor practici în majoritatea penitenciarelor comuniste: obişnuinţa gardienilor de a „împrumuta”, adică de a fura, din raţiile destinate deţinuţilor şi trecerea acestora în scriptele unităţilor penitenciare ca distribuite deţinuţilor (cazul lui Vasile Ciolpan, comandant al penitenciarului Sighet Principal) sau aruncarea acestor raţii la porcii unităţilor (cazul lui Nicolae Maromet, comandant al penitenciarelor Jilava, Galaţi şi al coloniei de muncă Chilia Veche). Anexa nr. 2 a documentului indică că, pe lângă reducerea raţiilor alimentare ale deţinuţilor, s-a propus şi reducerea efectelor personale, pe care Direcţia Generală a Penitenciarelor era obligată să le asigure deţinuţilor. În document, se menţionează că acestea s-ar fi aplicat doar „deţinuţilor cu condamnări mici”, ceea ce nu înseamnă că astfel de restricţii nu au fost aplicate şi altor categorii de deţinuţi.

Astfel, regimul comunist a transformat anumite acţiuni represive, precum înfometarea sistematică a deţinuţilor şi detenţia în condiţii de frig, în simple acte administrative. Frigul este considerat de către cei mai mulţi dintre supravieţuitorii închisorilor comuniste drept unul dintre cele mai mari chinuri prin care au trecut în perioada încarcerării, iar la Râmnicu Sărat a fost o caracteristică a regimului de detenţie[10]. Documentul publicat indică o posibilă cauză a acestui frig.

Sursa: AANP, fond Secretariat, dosar 1/1959, inventar nr. 3,  ff. 91-97.

NOTE________________

[2] Pentru mai multe informaţii despre cei care aveau drept să intre în incinta penitenciarului Râmnicu Sărat, vezi Declaraţia lui Alexandru Vişinescu din 4 noiembrie 1967, în ACNSAS, fond Documentar, dosar 19, vol. 5, ff. 205-207, şi Dumitru Lăcătuşu, Istoricul penitenciarului Râmnicu Sărat, în A. Muraru (coord.), Dicţionarul penitenciarelor din România comunistă. 1947-1977, Iaşi, Polirom, 2008, pp. 437-451.

[3] Pentru detalii vezi Mircea Stănescu, PROCESUL VIȘINESCU: „CREMATORIUL“, „NEAGRA“-CEA-MAI-NEAGRĂ ȘI SECRETELE, accesibil la adresa  http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2015/05/procesul-visinescu-crematoriul-neagra.html [5.06.2015].

[4] „Arhivele Statului sunt un serviciu public” Despre cum schimbă tânărul istoric Dorin Dobrincu, noul director al Arhivelor Naţionale, vechile obiceiuri, în Deutsche Allgemeine Zeitung, 27 august 2007; traducere de Hannelore Baier – pentru D.D.)

[5] http://www.archives.gov.ua/Eng/Law-base/Recommendations.php#01

[6] http://www.agerpres.ro/comunicate/2015/04/29/comunicat-de-presa-guvern-14-37-51

[7] http://www.cncd.org.ro/new/files/file/CM_2002_2.pdf

[8] Mircea Stănescu, PROCESUL VIȘINESCU: „CREMATORIUL“….

[9] Pentru mai multe informaţii, vezi Mircea Stănescu, Alexandru Vişinescu vorbeşte, accesibil la adresa

http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2015/02/alexandru-visinescu-vorbeste.html [5.06.2015].

[10] vezi Mihai GODÓ, Iezuit. Nu cîinele comuniştilor. Surîsul nedeţinutului¸ traducere din maghiară de Claudia Budău, prefaţă de Iulian Budău, Oradea, Editura Ratio et Revelatio, 2014, 192 p.