Pe data de 9 decembrie, din 2003 incoace, se marcheaza – sub egida Organizatiei Natiunilor Unite – ziua internationala de lupta impotriva coruptiei! Exista o asemenea zi, in caz ca nu stiati. Nu stiu daca vreun corupt a primit vreo lovitura letala in aceasta zi, mai curand cred ca reactia celor vizati a fost ca intr-un banc de pe vremea comunismului:
“ – Octombrie a fost declarata luna prieteniei romano-sovietice !
– De-ar trece mai repede…”
Doua zile mai tarziu dupa “sarbatoarea” internationala a anti-coruptiei din acest an, in Romania au avut loc alegerile parlamentare, dupa o campanie electorala in care presa – si mai putin partidele – a mediatizat copios cazuri de candidati din diverse tabere, cu probleme penale sau chiar condamnati. Iar la alegerile locale din vara, a existat chiar un caz in care un candidat a castigat alegerile in timp ce era in puscarie si – culmea – le-a si castigat. A depus frumos juramantul si apoi s-a intors in locul de detentie. Romania – intr-adevar eterna si fascinanta, dar si unica !
In toate sondajele de opinie, coruptia apare in mod constant ca fiind principalul motiv de indignare si revolta a cetatenilor si chiar cauza majora a problemelor cu care ei se confrunta. Ultimul asemenea sondaj a fost publicat in noiembrie, iar la intrebarea “Care e principala problema cu care se confrunta romanii in relatia cu administratia publica?”, raspunsul a 30% dintre cei chestionati a fost – desigur – coruptia. Pe primul loc. Urmeaza birocratia, indiferenta si incompetenta functionarilor, etc. (sondaj IRES, comandat de Digi 24, publicat pe data de 21.11.2016). De amintit ca – printre institutiile percepute ca fiind cele mai corupte – in majoritatea sondajelor sunt mentionate Parlamentul si partidele politice.
Si totusi, de ce voteaza multi romani politicieni corupti, sau suspecti, sau partide conduse / dominate de asemenea personaje?
Analizand cauzele acestui fenomen perfect contradictoriu fata de opinia exprimata – adeseori foarte vocal – de majoritatea romanilor, descoperi un mecanism complicat care influenteaza decizia alegatorului. Am identificat 9 cauze (sau motive) pentru care un politician corupt sau suspect de coruptie primeste votul de incredere din partea unor cetateni; dar desigur cauzele pot fi mult mai multe, pentru ca fiecare om in parte are propriul sau sistem complex de gandire si de valori.
Teoria conspiratiei. Foarte raspandita si populara, explicatie facila si comoda pentru tot ce se intampla in lume – de la incalzirea globala pana la imigratia musulmana – nu putea sa ocoleasca tema sensibila a coruptiei in politica. Nu chiar toti cetatenii sunt convinsi ca exista coruptie. Oricat ar parea de straniu, unii considera ca asa-zisa coruptie pur si simplu nu exista, ca totul e o inscenare, o diversiune cu care media ne intoxica pentru a ne abate atentia de la…. problemele reale.
Mita electorala. Auzim destul de des opinii despre politiceni controversati, gen “a furat, dar ne-a dat si noua ceva”; de la un mic, o bere sau o galeata frumos inscriptionata pana la ajutoare sociale sau cresteri de venituri – iluzorii si nesustenabile – care umfla apoi deficitul bugetelor publice.
Corupti dar “competenti”. Este o varianta a mitei electorale, care s-ar traduce “a furat, dar macar a mai si facut cate ceva” – un stadion, o telegondola, un strand, 300 metri de asfalt in satul socrilor, un ciot de 10 km de autostrada, o panseluta plantata in centru, un brad de Craciun demn de Guinness Book, toate acestea de multe ori la preturi mult umflate, dar nimic nu e gratis pe lumea asta. Toate aceste epocale realizari sunt de obicei inaugurate cu multa pompa si cu o armata de taietori de panglici – prea multi merituosi la un merit atat de mic.
Raul cel mai mic. Desigur nu din vina alegatorilor, acestia au fost fortati de multe ori sa aleaga varianta cea mai putin proasta. Comparatia functioneaza si la capitolul coruptie. Sau la capitolul cinste, depinde cum privim problema. Multi romani voteaza un candidat despre care nu are indoieli ca face afaceri nu tocmai curate, deoarece are suspiciuni ca “ceilalti” (adversarii sai politici) “au furat si mai mult”.
Teama de schimbare. “Rau cu raul, dar mai rau fara”. Nu putini alegatori pun stampila pe un candidat corupt pentru ca – pur si simplu – se tem sa incerce si altceva. Nu e un neprihanit, dar macar stim la ce sa ne asteptam. Daca vine altul, va cauta si el “sa-si faca plinul.” Sau – si mai rau – cine stie cu ce idei mai vine, cu ce reforme, cu ce schimbari care ameninta sa ne dea peste cap viata, asa cum e ea.
Anti-coruptia e politizata. Conform acestui stereotip, fireste, exista coruptie, dar nu e chiar atat de grav cum se spune. DNA exagereaza si este influentata politic. Institutiile anti-coruptie – pe langa faptul ca fac din tantar armasar – lucreaza la comanda politica si vizeaza doar pe unii dintre politicienii corupti, in timp ce altii sunt protejati. Pe de alta parte, nu putini analisti au observat – cu ocazia ultimelor alegeri – ca mesajul anti-coruptiei si-a pierdut din forta, s-a “tocit” si nu poate tine loc de solutii pentru dezvoltarea economca si cresterea standardului de viata.
Manipularea spaimelor. Foarte frecvent, tocmai politicienii vizati de demersurile anti-coruptie sunt si cei mai dibaci manipulatori ai opiniei publice. Ei fac apel la “responsabilitatea” cetatenilor : nu va lasati pacaliti, adevaratele motive pentru care suntem acuzati de coruptie sunt altele, oculte : se doreste diabolizarea noastra si promovarea “celorlalti” – straini de Neam, platiti de Soros, vanzatori de Tara, asa-zisi “democrati” care sunt de fapt slugile Bruxelles-ului, ba nu – ale lui Putin, etc. Concluzia: votati-ne tot pe noi, ceilalti sunt periculosi.
Complicitatea. Cu durere in suflet, dar cu realism, nu putem sa ignoram si o anumita coniventa a cetateanului (din Romania si din multe alte tari) cu mecanismul micii coruptii. Siliti de sistem, ca sa parcurga mai repede si mai usor jungla birocratica, cetatenii sunt uneori siliti sa “unga” angrenajul administrativ, contribuind fara voia lor la perpetuarea unui fenomen toxic. Problema devine cu atat mai grava pe masura ce aceasta practica devine obicei si regula. Mita, plagiatul, afacerile ilicite cu bani publici incep sa fie tolerate ca ceva natural de catre cetateanul-alegator, de vreme ce el insusi le practica frecvent, la o scara mult mai mica.
Fatalismul. Intalnim frecvent mentalitati de genul “toti fura, toti sunt la fel, asa e la noi, asa a fost mereu si nimic nu se va schimba”. Deci, nu e nimic de facut. Din pacate, dupa 1990 aceasta teza fatalista a fost confirmata de atat de multe ori, incat – chiar daca apare o alternativa credibila – aceasta este privita cu suspiciune si neincredere.
Tin sa subliniez ca modul de gandire ilustrat de cele 9 puncte dezvoltate mai sus nu este propriu doar romanilor. Nici pe departe. Dar trebuie sa recunoastem ca sunt tari pe care le invidiem pentru faptul ca reactia institutiilor anti-coruptie este rapida si eficienta, modeland astfel in buna masura si atitudinea cetatenilor fata de practicile ne-ortodoxe. Si astfel ajungem poate la ceea ce e mai important legat de acest subiect. Cum poate fi combatuta eficient toleranta fata de coruptie?
– este important sa se constientizeze faptul ca fenomenul coruptiei nu este un rau abstract, ci unul cat se poate de material, exprimabil in bani si in nivel de trai. Periodic ar trebui facut public un “bilant” al pierderilor pe care statulroman si cetatenii sai le-au suferit ca urmare a actelor de coruptie dovedite. Cetateanul trebuie sa aiba clar in minte faptul ca furtul din bani publici inseamna furt din propriul sau buzunar.
– dosarele de coruptie trebuie mediatizate in detaliu, pentru constientizarea dimensiunii si complexitatii fenomenului.
– combaterea populismului. Limitarea dreptului parlamentului de a legifera masuri populiste mai ales in ani electorali si fara identificarea clara a surselor de finantare. Care e legatura cu coruptia? Faptul ca masurile populiste sunt folosite adeseori ca parghii menite sa “cumpere” ingaduinta electoratului fata de coruptia politica (mita electorala).
– recuperarea prejudiciilor ar trebui sa fie finalitatea demersurilor anti-coruptie, la fel ca si sanctionarea in sine a faptuitorilor. Este un aspect de natura sa dea cea mai mare credibilitate actiunii institutiilor statului, sa alimenteze bugetul public cu sume suplimentare si sa ofere cetatenilor sentimentul ca se face dreptate, ca fenomenul coruptiei nu este o fatalitate si ca nu ramane nepedepsit.
– eliminarea totala a oricaror suspiciuni de politizare a institutiilor anti-coruptie. Din acest punct de vedere, DNA mi se pare ca se afla pe drumul corect. Persoane din practic toate partidele au fost vizate de asemenea demersuri si aceasta abordare trebuie sa continue.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
„Anti-coruptia e politizata”
Imi aminteste de un banc: pe o strada plina de masini parcate ilegal un politist se indreapta spre una din ele sa aplice prima sanctiune. Soferul indignat protesteaza ca de ce este doar el sanctionat, iar ceilalti din jurul lui nu. Politistul ii raspunde scurt: trebuie inceput de undeva.
In opinia mea daca este politizata sau nu, este un aspect secundar, important este sa actioneze, deoarece chiar admitand ca ia in vizor doar coruptii „celorlalti”, prin jocul politic, in timp le vine randul tuturor coruptilor sa fie „vedetele” vizorului. La urma urmei „trebuie inceput de undeva”, chiar daca este mai comod sa incepi cu „ceilalti”.
Si mai este un mod interesant de a pune problema: „este corupt DAR ESTE PERSECUTAT POLITIC”, si nu „este persecutat politic DAR ESTE CORUPT”, mai ales ca nici macar nu este negate coruptia, fiind probata prin condamnari. pe cand persecutia politica este doar afirmata.
Astazi chiar nu mi se pare ca sunt luati in vizor doar „coruptii celorlalti”. Demersurile anti-coruptie au ajuns pana la varful partidelor politice, de stanga sau de dreapta, cu deosebirea ca unii dintre cei vizati au facut un pas in spate, altii un pas in fata. Ramane de vazut cati vor fi intr-adevar gasiti vinovati si condamnati.
electoratul sarac cu discernamantul alege mai degraba dupa un criteriu mai simplu si usor de perceput din propria perspectiva, care ii imparte pe politicieni in deja imbuibati si respectiv avizi de imbuibare, preferandu-i, in mod rational, pe cei dintai
Ce mai poti comenta la asa ceva? Nu avea si inca are dreptate Orwell „Un popor care alege politicieni corupti, impostori, hoti si tradatori nu este victima, ci complice”
Apropo, ce e aia coruptie ca eu n-am prea inteles. Pe bune.
Dansam de marginea fenomenului de „capturare a statulu”.
De fapt , asta e miza, nu corupta. Coruptie exista, va exista in veci, si la noi si la altii.
Capturarea statului este altceva: subordonarea mecanismului legislative unor forte dedicate lor si numai lor, ce folosesc aceasta forta pentru interese strict personale.
Corupta inseamna incalcarea legii. Capturarea statului inseamna ca faptele respective nu vor mai fi prevaute in lege. E simplist spus, fenomenul e mai complicat, dar pentru claritate.
===
Votul nu se pune intotdeauba in cunostinta de cauza. As risca sa spun ca adesea se pune in cvasinecunostinta de cauza.
Aceasta ne-cunoastre cred ca exploatata la inducerea votului (sau non-participarii, asta fiind de fapt o forma perversa de a vota majoritatea).
==
Cred ca e mult mai periculos decat pare – capturarea statului poate fi reversibila. Sau putem spera. Dar istoria ne arata ca poate fi si altceva, mult mai grav.
Acel „ceva” apare cand in cunostinta publica apare idea ca numai o forta non-democratica mai poate „salva” situatia.
Eu v-aș da al zecelea motiv: Românul zice, nemulțumit, îmbufnat și înciudat: „Toți fură, dom’le!” Și, apoi (în gând!): „Numai eu nu pot să fur!”… Cum schimbăm „poporul”, domnule Filipescu? Ați lăsa, măcar 1 minut, propria casă, mașină, nesupravegheată, neîncuiată??? Man(iv)eliștii au speculat excelent nemulțumirea (în sens psihologic, psiho-social) a celor mai mulți dintre românii frustrați (nu-i laud pe evazioniștii care-și exhibă miorlăielile pe note, ba dimpotrivă!)! Cum îl poți „combate” pe „aligatorul imparțial” care admiră un mitoman plagiator, fost „doctor” pentru că „s-a descurcat”? Cum îl convingi pe același „aligator” de faptul că Dracnea este un infractor, condamnat (fie și „cu suspendare”)? Dacă un student copiază, în ROMÂNIA, câți dintre colegi vor spune profesorului????? Vă las să „ghiciți” răspunsul! Eu îl am, cu dovezi clare… Și triste, din păcate, atât pentru cei morți (degeaba, se pare) în 1989, cât și pentru noi, cei ce constatăm azi, că, avem două soluții: 1) metoda politrucului comunist din anii 1945-1950 de a discuta, „din om în om” cu votanții PCR/FSN/FSN/FDSN/PDSR/PSD, ca să-i convingem că latrinele, guitza și halucinațiile tv n-au dreptate; 2) metoda emigrantului în Canada, Statele Unite, Australia… Altfel, fraier cu studii și cu loc de muncă (urăsc ronglezismul „job”!), în R(rrrrrrrrrrrrrrrrr)omânia, care să „întrețină” paraziți „mândriii” că „sunt r(rrrrrrr)omâni să găsiți dumneavoastră, că eu și copilul meu nu vrem să fim așa ceva!
P.S. V-aș mai da un „argument”, dar nu acum: (ne)încrederea rpmânului în… român (cu probe, cu link-uri, etc), însă, deja, „funcționează” un alt „argument”: neîncrederea în „celălalt”! Aveam mai multă încredere în „cel de lângă mine” acum 27 de ani, decât azi!
Vorbiti, in mare, de complicitate – un motiv pe care l-am mentionat totusi in articol. Eu cred ca cea mai eficienta „munca de lamurire” este cea bazata pe constientizarea de catre cetateanul roman a celui mai palpabil element – banii, nivelul de trai. Coruptul care fura din banii publici fura din buzunarul cetateanului X si al familiei sale. Asa cum nu ar multumi unui pungas care ii fura portofelul pe strada, acest cetatean nu ar trebui nici sa voteze un candidat care fura din „portofelul” statului, pe care il alimentam cu totii. Delapidatorul este vinovat direct pentru ca pensia e mica, spitalele dotate precar, infrastructura proasta, etc.Asta ar trebui explicat mai apasat in opinia mea.
Coruptia nu poate fi combatuta, in partea benefica ea face parte din mecanismul schimbarii legilor proaste pe care le drege punctual. E drept ca trebuie combatuta merea majoritate a cazurilor in care legile bune sunt escamotate, dar asta se face cu educatie si aplicatie prin aprecierea de la caz la caz. A nu se ataca biciul, ci manuitorul lui, cateodata biciul e bun, cateodata nu. De combatut prostia si lenea celor care abdica de la lege si se prefera pe sine peste lege, riscand pedeapsa si pentru ca nu au frica de a le fi descoperita malversatiunea. Locul fiecaruia in lume trebuie asezat prin mecanismele transparente ale democratiei, care sa devoaleze cazurile de depasire incorecta de cazurile de urgenta.