joi, mai 6, 2021

Nu avem dreptul să nu ne mai temem de Rusia? (Reflecţii pe marginea interviului unui ambasador bine instruit)

Nu trebuie să fii analist de politică internaţională ca să observi trei asset-uri majore pe care le-a pierdut Moscova în ultimii 25 de ani, de la regimul Gorbaciov încoace: Uniunea Sovietică însăşi, Războiul Rece şi sfera de influenţă. Este vorba în esenţă de trei foste instrumente politice (injuste şi ilegitime) de presiune asupra altor naţiuni şi de promovare agresivă a intereselor Rusiei, instrumente pe care vedem bine că le regretă constant nucleul dur al strategilor şi decidenţilor de la Moscova. Putem doar spera că nu e valabil şi pentru majoritatea ruşilor de rând. Anularea acestor aranjamente ale ordinii mondiale postbelice legate de Rusia a generat în schimb, indiscutabil, transformări benefice, dorite şi salutate în ţările din regiunea noastră.

Spus franc, aceste regrete ale establishment-ului politic, militar, industrial, de intelligence sau clerical rusesc se referă la: dispariţia Uniunii Sovietice (actuala C.S.I. nu înseamnă mai nimic pentru Rusia în comparaţie cu avantajele enorme aduse statului rus de fosta U.R.S.S., în termeni de putere reală şi de control al naţiunilor şi resurselor în propriul imperiu), încheierea Războiului Rece (care conferea, prin paradigma „balance of power”, statutul de superputere mondială şi baze paritare de discuţie pe teme globale şi regionale cu Statele Unite, privilegii care mai sunt astăzi menţionate în dreptul Moscovei doar în cărţile de istorie) şi, respectiv, pierderea sferei de influenţă (cu tot cortegiul consecutiv de „emancipări” şi „obrăznicii” ale unor state mici considerate istoric în umbra Rusiei dacă nu chiar anexe ale imperiului, în prezent având pretenţia legitimă de a discuta de la egal la egal cu Moscova), în special în Europa Centrală şi de Est dar nu numai. Desigur, se poate spune şi că cetăţenii ruşi au câştigat la rândul lor, formal cel puţin, beneficiile unei societăţi pluraliste şi au trecut, ca toată lumea din fostul lagăr socialist, prin avatarurile tranziţiei postcomuniste (unii dintre ei făcând averi colosale din afaceri cu statul) însă nostalgia puterii pierdute „apasă” greu memoria generaţiei anilor ’50-60, aflată astăzi pe final de carieră dar încă influentă în sistem. Inventarea „politicii robinetului de gaz” a mai alinat ceva din orgoliul rănit al Kremlinului, dar parcă tot e prea puţin ca să pui în aplicare neconfirmatul testament al lui Petru cel Mare (sper ca afirmaţia să fie receptată la capătul celălalt al firului cu umorul necesar).

Chiar dacă oficialii ruşi nu pot scrie negru pe alb în doctrina strategică şi de securitate a ţării că regretă dizolvarea Uniunii Sovietice (deşi unii lideri au recunoscut-o deschis, cu titlu mai mult sau mai puţin personal, anii trecuţi), că păstrează nostalgia Războiului Rece şi implicit a sferei de influenţă (obţinută cu acordul americanilor şi britanicilor la Yalta, în februarie 1945, dar pierdută ulterior pe o navă militară din apele Maltei, în decembrie 1989, la o celebră întâlnire Bush–Gorbaciov), multe din declaraţiile şi pretenţiile de „securitate strategică” ale liderilor şi reprezentanţilor Rusiei contemporane trădează această gândire ancorată într-o ipotetică moştenire să spunem „ţaristă”, dacă „sovietică” sună prea strident. Conţinutul problemei este însă acelaşi, oricare ar fi termenii. Iată deci cadrul conceptual al discuţiei de astăzi, chiar dacă acest preambul trebuie spus că nu are nicio legătură nici cu ambasadorul Rusiei la Bucureşti, nici cu interesantul interviu acordat recent cotidianului România Liberă.

Am citit şi recitit aşadar cu atenţie interviul ambasadorului Oleg S. Malginov din 18 aprilie 2013. Un diplomat ştiutor de carte, un profesionist experimentat (ca şi predecesorul său, Alexander Ciurilin), altminteri în buna tradiţie a reputatei şcoli diplomatice ruse. Suntem sau nu suntem de acord cu unele dintre opiniile formulate (vom vedea imediat) dar corect ar fi să recunoaştem consistenţa dialogului şi puterea omului de a spune ceva interesant, spre deosebire de multele interviuri plate, goale de orice substanţă politică şi pline de „eschive de lemn” ale temătorilor ambasadori români. Bun, nu săriţi, mai sunt şi la noi excepţii, cu atât mai lăudabile cu cât sunt licăriri răzleţe ale unei gândiri „out of the box”.

Deci, interviul. Lucrul bun pe care îl face ambasadorul chiar de la început este să se refere deschis la lipsa interesului tinerilor români pentru „Rusia modernă” şi la ce se poate face pentru o mai bună cunoaştere a realităţilor economice, ştiinţifice şi culturale ruseşti de astăzi. „Sunt unii (n.a: români), poate chiar grupuri, cărora nu le place Rusia”. E perfect adevărat, dar nu ştiu cât de uşor îi este unui ambasador să recunoască public această constatare despre ţara lui. Trebuie completat imediat că Rusia nu a avut practic un program de diplomaţie publică în România după 1990 şi asta se simte din plin. Lipsa de interes pentru relaţia Rusia-România în epoca postcomunistă a fost reciprocă. La nivel de stat şi la nivelul oamenilor obişnuiţi. Din acest motiv, colaborările academice, bursele şi programul de promovare a limbii ruse pe care le menţionează diplomatul printre intenţiile mandatului său sunt demne de apreciere. Rămâne de văzut ce se va alege din aceste bune intenţii. După cum rămâne de văzut ce impact va avea Institutul Cultural Român de la Moscova, proiectat încă din 2006-2007, atunci când va fi operaţional. Dar aceasta este o altă discuţie. Oricum, dimensiunea culturală, artistică şi academică a cooperării bilaterale ar putea fi un bun început pentru ameliorarea receptării publice a Rusiei în România şi în alte ţări din regiune şi totodată o resursă importantă de credibilitate (dacă nu cumva singura, deocamdată) a Federaţiei Ruse.

Cu un optimism mai degrabă rezervat aş privi laitmotivul legat de „necesitatea cooperării economice pragmatice” de care vorbeşte Oleg Malginov, nu pentru că ideea în sine nu ar fi corectă, ci pentru că din nefericire a devenit un clişeu, o formulare stereotipică a tuturor ambasadorilor şi miniştrilor de externe ai ambelor părţi la început de mandat. De douăzeci de ani auzim povestea asta, cel puţin la Bucureşti. Rusia este însă tipul de economie în care factorul politic joacă în continuare un rol major: nu poţi dezvolta o „colaborare economică pragmatică” dacă ai blocată relaţia politică. Pur şi simplu nu o să meargă, iar atunci când totuşi se întâmplă ceva pe linie investiţională sunt şanse mari să se termine prost. Mechel la Câmpia Turzii este oare un exemplu de „cooperare economică pragmatică”? În principiu, ai două posibilităţi când faci afaceri cu Rusia: să faci cu companii controlate de stat (mai sigure, dar depinzi de bunăvoinţa politică) sau să dai peste „mafioţi”, foşti agenţi KGB, speculatori ori impostori. Măcar când negociezi cu Gazprom (dacă ajungi să o faci) ştii că discuţi cu braţul economic al Kremlinului şi faci 50% business – 50% politică, pe când despre miliardarii de carton ai Rusiei nu ştii dacă mâine o să afli că au dispărut, au fost intoxicaţi cu plutoniu, s-au spânzurat sau au conturile blocate în Cipru. Deocamdată asta este situaţia, astea sunt opţiunile…Sperăm că reprezentantul Moscovei la Bucureşti s-a referit la partea frecventabilă a mediului de afaceri rusesc.

Ajungem, în fine, la miezul fierbinte al interviului, scutul american de apărare anti-rachetă şi viitoarea bază de la Deveselu. Ceea ce spune în esenţă ambasadorul pe această temă, respectând neîndoielnic „punctajul” de la Moscova, este totuşi dincolo de logica acceptabilă a puterilor civilizate: „baza de la Deveselu poate deveni ţintă, dacă Rusia consideră că este ţinta scutului antirachetă”. Cum adică? Cum să fii „ţinta unui scut de apărare”? Bun, hai să admitem că nu rachetele din Coreea de Nord ar fi primele care ar putea ajunge pe aici, de la 8000 de km distanţă. Nimeni nu poate fi atât de naiv să creadă că, prin interceptorii de la Deveselu, ne protejăm de Kim Jong Un. Însă chiar contează faţă de rachetele cui vrem să fim protejaţi? Nu avem dreptul ca ţară NATO să fim incluşi într-un sistem de securitate performant? Sau e vorba de altceva? Ambasadorul nu neagă că proiectul american este într-adevăr un scut anti-rachetă (chiar foloseşte termenul în interviu), deci ceea ce nu convine Rusiei este tocmai diminuarea potenţialului strategic de intimidare politico-militară al Moscovei, cu alte cuvinte intrarea în faza finală a pierderii statutului de superputere mondială, proces început în 1989. Nu întâmplător diplomatul rus strecoară expresia „se ajunge la situaţia în care echilibrul să fie afectat, ceea ce ar fi contraproductiv”. Pentru cine sau pentru ce să fie contraproductiv? Ne spune chiar vicepremierul Rusiei, Dmitri Rogozin, dintr-o perspectivă complementară (nu e nicio contradicţie între cei doi oficiali, doar că mesajele pe care le livrează sunt pe trepte strategice diferite): „Rusia are tehnologia şi capacitatea militară de a penetra scutul american”, cu alte cuvinte puterea de intimidare a Rusiei în Europa nu este afectată. Iată chintesenţa problemei. Aici însă drumurile şi opţiunile noastre strategice se despart fundamental şi ireversibil. Nu înţelegem de ce Rusia are pretenţia să nu-i fie diminuată capacitatea de ameninţare balistică asupra Europei. Noi, est-europenii (cu polonezii şi românii în capul listei) nu vrem ca Rusia să fie în echilibru militar cu Statele Unite şi NATO în privinţa teritoriului naţional, este dorinţa noastră clară şi suverană să aparţinem sistemului de valori, instituţii, reglementări şi garanţii al Occidentului, nu sferei de influenţă a Rusiei. Nu avem prea multe puncte care ne unesc în politica ţării noastre, dar acesta este totuşi unul dintre ele.

Rusia anunţă că nu negociază subiectul scutului decât cu Statele Unite, ca în „vremurile bune”. De fapt, acesta este cuvântul–cheie al temei: negocierea. Negocierea în sine este un semn de putere. Dacă negociezi înseamnă că eşti băgat în seamă şi poţi folosi monede de schimb. Dacă negociezi la nesfârşit ai tot timpul ceva de oferit şi tot timpul ceva de obţinut. Când negocierea s-a terminat şi ai cedat nu mai eşti interesant pentru nimeni (vezi încheierea Războiului Rece). Nu pot să nu recunosc, ca simplu cetăţean atent la politica internaţională, că am unele emoţii în legătură cu aceste lungi negocieri strategice americano-ruse şi cu finalitatea întregului demers, dar am şi destulă încredere în capacitatea Statelor Unite de a duce proiectul la bun sfârşit.

Ceea ce cred cu toată convingerea este că în tot acest joc strategic nu se va trage nicio rachetă şi nu se va intercepta nicio rachetă, jocul vizează doar relaţiile de putere pe scena internaţională şi simbolistica puterii. Racheta sovietică era un bun simbol al puterii URSS. Dar scutul care face racheta inutilă e unul şi mai tare.

Rusia nu poate intra în lumea multipolară a secolului XXI cu nostalgiile, pretenţiile şi inadecvările secolelor trecute, fără riscul de a deveni tot mai antipatică. Nici pe deplin europeană dar nici cu profil asiatic, Rusia pare prinsă între două modele culturale, între două lumi distincte pe care a avut ambiţia nerealistă să le controleze şi cărora le-a căzut finalmente „prizonieră”. Moscova este astăzi ostatica propriilor ei obsesii de măreţie şi putere, care îi blochează necesara modernizare socială şi culturală internă. Ceea ce la un moment dat vor trebui să înţeleagă liderii de la Moscova (probabil, generaţia viitoare) pentru a-i ajuta cu adevărat pe ruşi să trăiască mai bine şi să-şi facă imensa lor ţară mai atractivă (nu numai pentru comicul evazionist Depardieu) este să deblocheze modernizarea profundă a Rusiei şi să-şi schimbe discursul strategic caduc, bazat pe intimidare. Potenţial există.   

Distribuie acest articol

13 COMENTARII

  1. „Putem doar spera că nu e valabil şi pentru majoritatea ruşilor de rând.”
    aici gresiti. rusul de rand simte ca o pierdere personala faptul ca Rusia nu e URSS.
    multi dintre ei au impresia ca statele din fosta zona de influenta a URSS erau de fapt parte integranta a URSS.
    parerea asta si regretul pot si gasite de la soferi de la taxi care au fost in excursie cu tancul pana la Berlin, Praga sau Budapesta, la profesori universitari.

  2. Rusii nu tin neaparat sa influenteze, pentru ei si sa saboteze sau sa strice e de ajuns. De aceea trebuie sa temen de rusi fiindca pentru ei o zi in care au sabotat sau au stricat ceva e o reusita in sine, un vecin slab e un vecin bun.

    • Mda! Si rusii spun despre romani ca sunt hoti si lenesi. Pe cale de consecinta, se tem de noi caci o zi in care sa fi furat sau lenevit e pentru noi o reusita in sine.

  3. „Ceea ce cred cu toată convingerea este că în tot acest joc strategic nu se va trage nicio rachetă şi nu se va intercepta nicio rachetă, jocul vizează doar relaţiile de putere pe scena internaţională şi simbolistica puterii. Racheta sovietică era un bun simbol al puterii URSS. Dar scutul care face racheta inutilă e unul şi mai tare”….

    „dimensiunea culturală, artistică şi academică a cooperării bilaterale ar putea fi un bun început pentru ameliorarea receptării publice a Rusiei în România şi în alte ţări din regiune şi totodată o resursă importantă de credibilitate”….

    bine zis…….
    Rusia inseamna mult mai mult decat Stalin, inseamna Dostoievski, Ceaikovski, Pavlov, Soljenitin, etc…si sa nu uitam de Dimitrie Cantemir

    oricum incercarea de a colabora e mult mai benefica decat cultivarea resentimentelor, in special daca se bazeaza pe valori universal recunoscute

  4. E de discutat aici. Dacă de exemplu scutul ajunge la capacitatea să distrugă ICBM, are mai multă logică pentru Rusia să atace înainte să devină funcțional. Pentru că mai târziu, o să fie în situația în care poate fi distrusă, și cu nici o metodă de a riposta. Dacă nu dezvoltă și ea la rândul ei un sistem de protecție asemănător. Este exact motivul pentru care sistemele de protecție au fost limitate la cel ce protejează Moscova și unul sau două în US.

    Iar faptul că baza din România e țintă e logic. Doar n-or să atace ferma de porci.

  5. VN: „Racheta sovietică era un bun simbol al puterii URSS. Dar scutul care face racheta inutilă e unul şi mai tare.”

    Hm! Seamana a intrecere, a cursa cu obstacole. DE obicei, sistemele ofensive sunt ceva mai dezvoltate, mai performante, iar cele defensive incearca doar sa le anihileze pe cele deja existente. Astfel, speraclul cel mai nou deschide lacatul ce devine astfel perimat, virusul cel mai nou strapunge ultimul update al soft-ului antivirus, lancea ultima gaureste scutul cavalerului samd.

  6. Rusii trebuie sa stie ca noi, majoritatea romanilor, avem un dispret profund fata de conducatorii lor din trecut si prezent si fata de politica acestora fata de romani si alte natiuni din zona. In ceea ce ma priveste nu poate exista nici un fel de „relatie pragmatica” atata timp cat rusia continua sa agreseze si sa ocupe spatiul romanesc. Rusia a fost si este pentru Romania un stat agresor, un ocupant, un spoliator, un colonizator si asta nu le poate aduce decat lipsa de popularitate.

    • Sunt absolut de acord. Rusia nu a folosit niciodata relatia de prietenie cu alt stat. Ea a folosit intotdeauna relatia stapan-sclav. Atunci cand Rusia va invata ce inseamna sa fi un prieten adevarat cu alt stat (indiferent de marimea lui sau de apropierea lui geografica de Moscova) va fi sfarsitul pamantului.

  7. Un articol interesant. Poate prea mult patriotism si prea putin pragmatism. Sa fim seriosi, noi nu sintem in stare sa ne aparam spatiul aerian si pretindem sa fim luati in seama? Aluzia ambasadorului este o mutare de sah – ce aperi cu 8 poate 16 rachete de interceptare cind ei pot trimite citeva sute deodata?
    Rusii stiu ca au gresit si nu vom fi prieteni, dar ei cauta o relatie in care trecutul sa nu mai conteze, cea ce este dificil. Ei s-au obisnuit sa faca asta numai din pozitie de forta. Romania trebuie sa caute neutralitatea. Ca in 1914 -1916. Nu avem nevoie de dusmani si nu trebuie sa provocam. Japonia care este o putere economica nu a obtinut insulele Kurile, nu face declaratii interpretabile ce dau satisfactia unei secunde. Si apoi la marginea imperiului la o negociere te poti trezi usor in cealalta parte, cum s-a mai intimplat.

  8. Excelentă analiză, excelent articol !

    Însă în privinţa rusului de rând, mă grăbesc mai puţin să sper că nu oftează din greu după măreaţa şi krasivaia Uniune Sovietică (citeşte Maica Rusie) de altădată. Cu excepţia oligarhiei bine şi fără menajamente controlată de către puterea politică de tip autocrat (veche cunoştinţă rusească de la Ivan al IV-lea încoace) şi cu excepţia masei importante de celoveci din fundul Rusiei înecaţi în vodcă şi indiferenţă, cred că toată suflarea rusească suspină, cu fudulia rănită, în aşteptarea revanşei asupra Străinătăţii (Occidentul trufaş, Vecinătatea Apropiată obraznică, Lumea a treia nerecunoscătoare ş.a.m.d.). La scara istoriei, o societate-rebut (cum a fost URSS) căreia Dumnezeu le-a dăruit din belşug resurse şi vodcă iese mai greu din scenă; două, trei generaţii, patru, până când, luată de valul actualităţii, uită de măreţia de la naftalină…

  9. Domnului ambasador ii recomand lectura unui site unde poate studia in ce masura economia Rusiei e libera:

    http://www.heritage.org/index/ranking

    Aici e motivul principal pentru care Rusia nu prezinta nici un interes pentru tarile care aspira la democratie.

    Las la o parte discutiile cu privire la tezaur sau Moldova. Cind tara ta e prezenta in presa mai mult prin procese politice facute adversarilor puterii, prin asasinate politice in terte tari, prin utilizarea factorilor economici ca mijloace de influenta politica, nu e de mirare ca faci o impresie proasta in occident.

    Aliantele cu Belarus sau cu dictaturile central-asiatice sint singurele pe care Rusia le poate face in momentul de fata fiindca modelul politic rus e inacceptabil pentru cineva care a cunoscut deja macar un mugur de democratie.

    Pacat de poporul rus cald si prietenos si de profunda cultura rusa … Cu o guvernare democratica Rusia ar putea fi un aliat natural al Europei dar sperantele sint slabe …

  10. Este o diminuare a fortei Rusiei cu siguranta dar deloc de neglijat inca, mai ales pentru noi. Oare am uitat cat de usor a fost invadata Georgia in 2008? Sau uitam ca MIG-urile romanesti abia mai zboara cu chiu cu vai (daca nu cumva pica unul cate unul)?

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Valentin Naumescu
Valentin Naumescu
Valentin Naumescu este profesor de relaţii internaţionale la Facultatea de Studii Europene a Universităţii Babeş-Bolyai Cluj şi preşedintele think tankului Iniţiativa pentru Cultură Democratică Europeană (ICDE). Din 2015, expert independent al Comisiei Europene în domeniul relaţii internaţionale. A fost secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe (2005-2007) şi consul general al României la Toronto (2008-2012). Printre cele 17 cărţi publicate: The New European Union and Its Global Strategy: From Brexit to PESCO (Cambridge Scholars Publishing, 2020), Politica marilor puteri în Europa Centrală şi de Est: 30 de ani de la sfârşitul războiului rece (Humanitas, 2019), România, marile puteri şi ordinea europeană: 1918-2018 (Polirom, 2018), Criza Uniunii Europene şi ordinea globală în Era Trump (Trei, 2017), Democracy and Security in the 21st Century: Perspectives on a Changing World (Cambridge Scholars Publishing, 2014).

Contributors.ro propune autorilor săi, acum, la sfârșit de an, trei întrebări despre anul 2020 si perspectivele României în viitorul apropiat. Cele trei întrebari sunt:

1. Care este evenimentul anului 2020 cel mai pe nedrept trecut cu vederea de media și de opinia publică? 

2. Care este cea mai interesantă idee a anului 2020?

3. Care e cea mai mare temere pe care o aveți pentru viitorul României si care e cea mai mare speranță? 

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Top articole

Cum produce scoala tampiti

I.  Învăţământul preuniversitar Pentru a nu pune la încercare răbdarea potenţialilor cititori, o spun de la început: şcoala românească produce tâmpiţi industrial şi cu metodă....

Bursa din America – gazda unicornilor

Listarea UiPath a încântat publicul avizat din România, unde s-a comentat în termeni de ”o listare de succes”, ”finanțare de miliarde”, ”avalanșă...

PNRR: Eșecul din spatele unui succes cosmetizat

Pe măsură ce se devoalează noi informații din Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR), se poate observa că acest plan este...

Și în România este confirmat începutul declinului pandemiei Covid-19 (Actualizat)

După o așteptare nu agreabilă, evoluțiile de după 20 aprilie au început să devină pozitive și la nivelul ratelor de mortalitate iar cele două curbe și-au armonizat mișcările descendente. Armonizarea nu a survenit după două săptămâni, cum era de așteptat din evoluțiile anterioare şi din alte ţări, ci după trei săptămâni, cea de a treia consemnând o surprinzătoare recrudescență a mortalității.

Voi, treziți-vă!

Cezar Victor Năstase este convins că: ”Dacă s-ar reintroduce pedeapsa capitală aceasta ar trebui aplicată în primul rând cozilor de topor și...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.

Carti recomandate de Contributors.ro

 

„Pierre Hadot aduce filosofia antica in zilele noastre. Ce s-a spus candva redevine actual, urmand modelul exercitiului spiritual, mai exact al intelepciunii care este, inainte de orice, o optiune de a fi.” – Pascal Bruckner

 

„Demersul lui Hadot parcurge elegant traseul de la inceputurile filosofiei printre greci, apoi transformarea ei in timpul romanilor si intalnirea cu crestinismul, precum si relatia emotionanta dintre filosofia orientala si occidentala.” – Global and Mail

 

Pierre Hadot (1922–2010) a fost un filosof, istoric si filolog francez, bun cunoscator al perioadei elenistice si in special al neoplatonismului si al lui Plotin. Este autorul unei opere dezvoltate in special in jurul notiunii de exercitiu spiritual si al filosofiei ca mod de viata.

 

Cumpara cartea de pe GiftBooks.ro