Nu avem dreptul să nu ne mai temem de Rusia? (Reflecţii pe marginea interviului unui ambasador bine instruit)

Nu trebuie să fii analist de politică internaţională ca să observi trei asset-uri majore pe care le-a pierdut Moscova în ultimii 25 de ani, de la regimul Gorbaciov încoace: Uniunea Sovietică însăşi, Războiul Rece şi sfera de influenţă. Este vorba în esenţă de trei foste instrumente politice (injuste şi ilegitime) de presiune asupra altor naţiuni şi de promovare agresivă a intereselor Rusiei, instrumente pe care vedem bine că le regretă constant nucleul dur al strategilor şi decidenţilor de la Moscova. Putem doar spera că nu e valabil şi pentru majoritatea ruşilor de rând. Anularea acestor aranjamente ale ordinii mondiale postbelice legate de Rusia a generat în schimb, indiscutabil, transformări benefice, dorite şi salutate în ţările din regiunea noastră.

Spus franc, aceste regrete ale establishment-ului politic, militar, industrial, de intelligence sau clerical rusesc se referă la: dispariţia Uniunii Sovietice (actuala C.S.I. nu înseamnă mai nimic pentru Rusia în comparaţie cu avantajele enorme aduse statului rus de fosta U.R.S.S., în termeni de putere reală şi de control al naţiunilor şi resurselor în propriul imperiu), încheierea Războiului Rece (care conferea, prin paradigma „balance of power”, statutul de superputere mondială şi baze paritare de discuţie pe teme globale şi regionale cu Statele Unite, privilegii care mai sunt astăzi menţionate în dreptul Moscovei doar în cărţile de istorie) şi, respectiv, pierderea sferei de influenţă (cu tot cortegiul consecutiv de „emancipări” şi „obrăznicii” ale unor state mici considerate istoric în umbra Rusiei dacă nu chiar anexe ale imperiului, în prezent având pretenţia legitimă de a discuta de la egal la egal cu Moscova), în special în Europa Centrală şi de Est dar nu numai. Desigur, se poate spune şi că cetăţenii ruşi au câştigat la rândul lor, formal cel puţin, beneficiile unei societăţi pluraliste şi au trecut, ca toată lumea din fostul lagăr socialist, prin avatarurile tranziţiei postcomuniste (unii dintre ei făcând averi colosale din afaceri cu statul) însă nostalgia puterii pierdute „apasă” greu memoria generaţiei anilor ’50-60, aflată astăzi pe final de carieră dar încă influentă în sistem. Inventarea „politicii robinetului de gaz” a mai alinat ceva din orgoliul rănit al Kremlinului, dar parcă tot e prea puţin ca să pui în aplicare neconfirmatul testament al lui Petru cel Mare (sper ca afirmaţia să fie receptată la capătul celălalt al firului cu umorul necesar).

Chiar dacă oficialii ruşi nu pot scrie negru pe alb în doctrina strategică şi de securitate a ţării că regretă dizolvarea Uniunii Sovietice (deşi unii lideri au recunoscut-o deschis, cu titlu mai mult sau mai puţin personal, anii trecuţi), că păstrează nostalgia Războiului Rece şi implicit a sferei de influenţă (obţinută cu acordul americanilor şi britanicilor la Yalta, în februarie 1945, dar pierdută ulterior pe o navă militară din apele Maltei, în decembrie 1989, la o celebră întâlnire Bush–Gorbaciov), multe din declaraţiile şi pretenţiile de „securitate strategică” ale liderilor şi reprezentanţilor Rusiei contemporane trădează această gândire ancorată într-o ipotetică moştenire să spunem „ţaristă”, dacă „sovietică” sună prea strident. Conţinutul problemei este însă acelaşi, oricare ar fi termenii. Iată deci cadrul conceptual al discuţiei de astăzi, chiar dacă acest preambul trebuie spus că nu are nicio legătură nici cu ambasadorul Rusiei la Bucureşti, nici cu interesantul interviu acordat recent cotidianului România Liberă.

Am citit şi recitit aşadar cu atenţie interviul ambasadorului Oleg S. Malginov din 18 aprilie 2013. Un diplomat ştiutor de carte, un profesionist experimentat (ca şi predecesorul său, Alexander Ciurilin), altminteri în buna tradiţie a reputatei şcoli diplomatice ruse. Suntem sau nu suntem de acord cu unele dintre opiniile formulate (vom vedea imediat) dar corect ar fi să recunoaştem consistenţa dialogului şi puterea omului de a spune ceva interesant, spre deosebire de multele interviuri plate, goale de orice substanţă politică şi pline de „eschive de lemn” ale temătorilor ambasadori români. Bun, nu săriţi, mai sunt şi la noi excepţii, cu atât mai lăudabile cu cât sunt licăriri răzleţe ale unei gândiri „out of the box”.

Deci, interviul. Lucrul bun pe care îl face ambasadorul chiar de la început este să se refere deschis la lipsa interesului tinerilor români pentru „Rusia modernă” şi la ce se poate face pentru o mai bună cunoaştere a realităţilor economice, ştiinţifice şi culturale ruseşti de astăzi. „Sunt unii (n.a: români), poate chiar grupuri, cărora nu le place Rusia”. E perfect adevărat, dar nu ştiu cât de uşor îi este unui ambasador să recunoască public această constatare despre ţara lui. Trebuie completat imediat că Rusia nu a avut practic un program de diplomaţie publică în România după 1990 şi asta se simte din plin. Lipsa de interes pentru relaţia Rusia-România în epoca postcomunistă a fost reciprocă. La nivel de stat şi la nivelul oamenilor obişnuiţi. Din acest motiv, colaborările academice, bursele şi programul de promovare a limbii ruse pe care le menţionează diplomatul printre intenţiile mandatului său sunt demne de apreciere. Rămâne de văzut ce se va alege din aceste bune intenţii. După cum rămâne de văzut ce impact va avea Institutul Cultural Român de la Moscova, proiectat încă din 2006-2007, atunci când va fi operaţional. Dar aceasta este o altă discuţie. Oricum, dimensiunea culturală, artistică şi academică a cooperării bilaterale ar putea fi un bun început pentru ameliorarea receptării publice a Rusiei în România şi în alte ţări din regiune şi totodată o resursă importantă de credibilitate (dacă nu cumva singura, deocamdată) a Federaţiei Ruse.

Cu un optimism mai degrabă rezervat aş privi laitmotivul legat de „necesitatea cooperării economice pragmatice” de care vorbeşte Oleg Malginov, nu pentru că ideea în sine nu ar fi corectă, ci pentru că din nefericire a devenit un clişeu, o formulare stereotipică a tuturor ambasadorilor şi miniştrilor de externe ai ambelor părţi la început de mandat. De douăzeci de ani auzim povestea asta, cel puţin la Bucureşti. Rusia este însă tipul de economie în care factorul politic joacă în continuare un rol major: nu poţi dezvolta o „colaborare economică pragmatică” dacă ai blocată relaţia politică. Pur şi simplu nu o să meargă, iar atunci când totuşi se întâmplă ceva pe linie investiţională sunt şanse mari să se termine prost. Mechel la Câmpia Turzii este oare un exemplu de „cooperare economică pragmatică”? În principiu, ai două posibilităţi când faci afaceri cu Rusia: să faci cu companii controlate de stat (mai sigure, dar depinzi de bunăvoinţa politică) sau să dai peste „mafioţi”, foşti agenţi KGB, speculatori ori impostori. Măcar când negociezi cu Gazprom (dacă ajungi să o faci) ştii că discuţi cu braţul economic al Kremlinului şi faci 50% business – 50% politică, pe când despre miliardarii de carton ai Rusiei nu ştii dacă mâine o să afli că au dispărut, au fost intoxicaţi cu plutoniu, s-au spânzurat sau au conturile blocate în Cipru. Deocamdată asta este situaţia, astea sunt opţiunile…Sperăm că reprezentantul Moscovei la Bucureşti s-a referit la partea frecventabilă a mediului de afaceri rusesc.

Ajungem, în fine, la miezul fierbinte al interviului, scutul american de apărare anti-rachetă şi viitoarea bază de la Deveselu. Ceea ce spune în esenţă ambasadorul pe această temă, respectând neîndoielnic „punctajul” de la Moscova, este totuşi dincolo de logica acceptabilă a puterilor civilizate: „baza de la Deveselu poate deveni ţintă, dacă Rusia consideră că este ţinta scutului antirachetă”. Cum adică? Cum să fii „ţinta unui scut de apărare”? Bun, hai să admitem că nu rachetele din Coreea de Nord ar fi primele care ar putea ajunge pe aici, de la 8000 de km distanţă. Nimeni nu poate fi atât de naiv să creadă că, prin interceptorii de la Deveselu, ne protejăm de Kim Jong Un. Însă chiar contează faţă de rachetele cui vrem să fim protejaţi? Nu avem dreptul ca ţară NATO să fim incluşi într-un sistem de securitate performant? Sau e vorba de altceva? Ambasadorul nu neagă că proiectul american este într-adevăr un scut anti-rachetă (chiar foloseşte termenul în interviu), deci ceea ce nu convine Rusiei este tocmai diminuarea potenţialului strategic de intimidare politico-militară al Moscovei, cu alte cuvinte intrarea în faza finală a pierderii statutului de superputere mondială, proces început în 1989. Nu întâmplător diplomatul rus strecoară expresia „se ajunge la situaţia în care echilibrul să fie afectat, ceea ce ar fi contraproductiv”. Pentru cine sau pentru ce să fie contraproductiv? Ne spune chiar vicepremierul Rusiei, Dmitri Rogozin, dintr-o perspectivă complementară (nu e nicio contradicţie între cei doi oficiali, doar că mesajele pe care le livrează sunt pe trepte strategice diferite): „Rusia are tehnologia şi capacitatea militară de a penetra scutul american”, cu alte cuvinte puterea de intimidare a Rusiei în Europa nu este afectată. Iată chintesenţa problemei. Aici însă drumurile şi opţiunile noastre strategice se despart fundamental şi ireversibil. Nu înţelegem de ce Rusia are pretenţia să nu-i fie diminuată capacitatea de ameninţare balistică asupra Europei. Noi, est-europenii (cu polonezii şi românii în capul listei) nu vrem ca Rusia să fie în echilibru militar cu Statele Unite şi NATO în privinţa teritoriului naţional, este dorinţa noastră clară şi suverană să aparţinem sistemului de valori, instituţii, reglementări şi garanţii al Occidentului, nu sferei de influenţă a Rusiei. Nu avem prea multe puncte care ne unesc în politica ţării noastre, dar acesta este totuşi unul dintre ele.

Rusia anunţă că nu negociază subiectul scutului decât cu Statele Unite, ca în „vremurile bune”. De fapt, acesta este cuvântul–cheie al temei: negocierea. Negocierea în sine este un semn de putere. Dacă negociezi înseamnă că eşti băgat în seamă şi poţi folosi monede de schimb. Dacă negociezi la nesfârşit ai tot timpul ceva de oferit şi tot timpul ceva de obţinut. Când negocierea s-a terminat şi ai cedat nu mai eşti interesant pentru nimeni (vezi încheierea Războiului Rece). Nu pot să nu recunosc, ca simplu cetăţean atent la politica internaţională, că am unele emoţii în legătură cu aceste lungi negocieri strategice americano-ruse şi cu finalitatea întregului demers, dar am şi destulă încredere în capacitatea Statelor Unite de a duce proiectul la bun sfârşit.

Ceea ce cred cu toată convingerea este că în tot acest joc strategic nu se va trage nicio rachetă şi nu se va intercepta nicio rachetă, jocul vizează doar relaţiile de putere pe scena internaţională şi simbolistica puterii. Racheta sovietică era un bun simbol al puterii URSS. Dar scutul care face racheta inutilă e unul şi mai tare.

Rusia nu poate intra în lumea multipolară a secolului XXI cu nostalgiile, pretenţiile şi inadecvările secolelor trecute, fără riscul de a deveni tot mai antipatică. Nici pe deplin europeană dar nici cu profil asiatic, Rusia pare prinsă între două modele culturale, între două lumi distincte pe care a avut ambiţia nerealistă să le controleze şi cărora le-a căzut finalmente „prizonieră”. Moscova este astăzi ostatica propriilor ei obsesii de măreţie şi putere, care îi blochează necesara modernizare socială şi culturală internă. Ceea ce la un moment dat vor trebui să înţeleagă liderii de la Moscova (probabil, generaţia viitoare) pentru a-i ajuta cu adevărat pe ruşi să trăiască mai bine şi să-şi facă imensa lor ţară mai atractivă (nu numai pentru comicul evazionist Depardieu) este să deblocheze modernizarea profundă a Rusiei şi să-şi schimbe discursul strategic caduc, bazat pe intimidare. Potenţial există.