duminică, aprilie 18, 2021

Nu cred ca sunt singurul: Despre modul cum ne raportam la comunism

Suntem indemnati sa dovedim lipsa de partizanat in analiza comunismului. Ni se cere sa renuntam la „fixatia” pe cosmarul totalitar. Ni se reproseaza ca uitam „meritele” sistemului. Ca suntem manicheisti. Fireste, cei care o fac n-ar spune acelasi lucru daca s-ar discuta nazismul ori, sa zicem, „revolutia nationala” a regimului de la Vichy. Ori Miscarea Legionara. Ori dictatura antonesciana. Ar cuteza cineva–ma refer la oameni cu impact in conversatia publica, nu la personaje din zona fringe–sa ceara retestarea „ipotezei national-socilaiste”? Dar in privinta „ipotezei comuniste” ni se cere sa fim indulgenti, sa-i gasim rationalitatea umanista, „tradata” de stalinisti, eventual de maoisti si de Khmerii Rosii. Otri de Enver Hoxha si Nicolae Ceausescu.

Aici, pe platforma „Contributors”, Radu Vancu a publicat un text cat se poate de pertinent, de lucid si de calm. Raspunde, cu maxima politete, unui indemn, pasamite, la distanta analitica, chiar la un fel de detasare emotionala, pe care il lanseaza criticul literar Paul Cernat. Rigoare stiintifica, da, indiferenta si lipsa de compasiune pentru victime mascate in obiectivitate, nu! Asa vad eu lucrurile si nu cred ca sunt singurul…

Dictaturile comuniste nu au fost regimuri autoritare banale, traditionale, ci ceea ce sociologul Daniel Chirot a numit tiranii ale certitudinii. Din prima clipa, au batjocorit statul de drept, persoana morala si persoana juridica. Totul era fals in regimurile de tip comunist si fascist, deci in totalitarism, pana si cuvantul lege. Legea exista acolo spre a camufla si justifica faradelegea. Reiau aici, pentru a raspunde acestei noi orbiri, mult mai putin „inocenta” decat aceea din anii 30, pentru ca azi stim ce este de stiut, un articol al meu direct legat de teroare ca fundament al ideocratiilor comuniste. Eu unul sunt plictisit de aceste eforturi, de-a dreptul penibile, de a arunca din nou praf in ochi in numele „idealurilor luminoase”. Cred ca nu sunt singurul care este agasat de tentativele de a visa din nou in compania lui Lenin…

Cum e posibil ca intelectuali cu lecturi redutabile sa se preteze la un asemenea joc iresponsabil? Spre a relua si a actualiza o idee formulata de Alain Besançon in anii 1970, intelectualii (evident nu toti) din vest, iar acum si din est, nu simpatizeaza comunismul in ciuda crimelor lui, ci pentru ca le-a comis. Mi-e tare teama ca nu s-a inselat…

https://www.contributors.ro/global-europa/despre-comunism-teroare-si-iluzia-salvarii/

http://www.humanitas.ro/humanitas/o-idee-care-ne-suce%C5%9Fte-min%C5%A3ile

http://www.humanitas.ro/humanitas/diavolul-în-istorie

https://www.contributors.ro/cultura/%E2%80%9Csunt-pentru-razboiul-rece%E2%80%9D-un-dialog-cu-alain-besanc%CC%A7on-realizat-de-marius-stan-%C8%99i-vladimir-tismaneanu-paris-28-iunie-2015/

Distribuie acest articol

11 COMENTARII

  1. Apologia sau „lustruirea” comunismului are două cauze:

    1. „Rosy retrospection” – acel efect psihologic care atenuează trăirile negative şi le păstrează pe cele pozitive, este până la urmă ceva natural. Am întâlnit oameni în vârstă care îşi aduc aminte cu melancolie de al doilea război mondial.
    2. Modul omului obişnuit de a vedea lucrurile. Acesta nu e pasionat de dreptul la cultură, de a călători liber, de a avea libertatea cuvântului. Omul obişnuit vrea să vorbească despre fotbal, să bea o bere cu prietenii, să afle ce mai fac vecinii. Vrea să aibă ce pune familiei pe masă. Puţin le pasă lor în ce culoare politică e vopsită elita.

    • Eu cred ca pe unii intelectuali, comunismul ii „gadila” intr-un mod placut. E o doctrina clocita in laborator, care promite o lume ideala. Desigur, lumea ideala nu exista. Dar daca exista puterea intelectualitatii de a concepe, din turnuri de fildes, planuri pentru intreaga omenire? Asta inseamna putere. Si stim cu totii ca puterea corupe.

    • Suportul pentru comunizm are cel puțin două surse:

      1. Subvenționarea masivă (inimaginabilă) ideologic-propagandistică de la Moscova
      2. idioții utili printre care și cei nostalgic-utili (care nu pot face diferența între tinerețe și comunizm).

  2. Ba sa nu riscati domnule profesor si sa-i denuntati mereu. Glasul dumneavoastra trebuie sa se auda mai neobosit ca oricand. Bineinteles ca preotii si nostalgicii comunismului va vor plictisit, agasat, obosit. Viclenia nu doarme si-si face datoria malefica zi de zi. Cam tot asa trebuie sa li se raspunda. Cu tenacitate, cu adevar si sentimentul datoriei implinite. E mare nevoie sa se auda vocea dumneavoastra lucida.

    • Subscriu 100%.

      Din cauza extraordinarei înghesuieli (on purpose) la comentarea articolului Dlui. Radu Vancu, îmi permit să reiau propria mea intervenție, abia introdusă, cu speranța unei vizibilități mai bune.

      „Înspăimîntător !

      O grămadă de comentarii confuze, cu un fir logic ce l-ar convinge pînă și pe Aristotel să renunțe la explicitarea… logicii. E și asta o metodă de a distruge un articol: nu-l combați direct și argumentat, îl macini prin detaliere pînă la spulberare completă.

      Pe de altă parte, în afară de trollii de serviciu, mulți chiar sînt sinceri, încît începi să-ți pui întrebări asupra oportunității scris-cititului obligatoriu.

      Încerc să clarific: cei ce îndeamnă la o evaluare ultra-obiectivă a comunismului sînt robii, sau ”promotorii” (perverși) a unei maniere de judecată fals-solomonice. Ca și cum ți s-ar cere să arbitrezi imparțial și rece un meci de box între un atlet oarecare (căruia îi mai scapă cîte un pumn sub centură) și un maimuțoi sinistru cu pietre în mănuși, brișcă în chiloți și scuipatul otrăvit, care nu ține cont de nici o regulă.

      De altfel actuala gașcă de la Moscova exact asta face.

      Oo, dar, desigur, ĂIA nu mai sînt comuniști, n-are rost să-i băgăm în discuție.

      Crede cine poate !”

  3. Excelent articol, multumiri!Tot timpul m-am intrebat de ce aceasta masura diferita in a trata regimurile totalitare!Articolul este un raspuns la aceasta intrebare;adaug, comunismul a dus la paroxism lezarea demnitatii umane!

  4. Asa este cum spuneti dvs foate exact dle Tismanranu si asa trebuie sa fie cand ne raportam nu la o teorie neaplicata ci la una aplicata efectiv in istorie cu rauri de sange si suferinta in subsol si la vedere, conducand la varianta moderna a „despotismului asiatic’, perfect definita in trei cuvinte „regim nelegitim si criminal”.

  5. Nu, nu sinteti singurul.
    Se sparie gindul cum ar fi actionat dnii (in tovarasie) A. Matei si P. Cernat.
    Asa ca trebuie lasati sa viseze la ce nu au ajuns sa faca.
    Vise, taica Matei si Cernat, vise de neputinciosi.

  6. nu va lasati „plictisit” de neo-crypto-….-alta-formulare-comunisti; daca dvs nu sunteti portavocea celor care lupta impotriva ciumei rosii, cu argumente istorice, NOI, ne-personalitatile, CE MAI PUTEM FACE?

    eu va dau intotdeauna ca sursa cand am de combatut un communist (sau, mai nou, guevarist); datorita dumneavoastra am inceput sa il caut/citesc pe Besancon :)

    (si sunt un fel de „decretel” de ’76, dar obsedat de idea de meritocratie :))

  7. Vocea elitei trebuie sa se auda in permanenta, 7 zile din 7, 24 de ore din 24. Comunismul tocmai prin asta a castigat, ca a inchis gura elitelor si a dat cuvântul omului „obisnuit” care nu pune pret pe dreptul la cultură, de a călători liber, de a avea libertatea cuvântului.

    Dle. Profesor Tismaneanu, nu cred ca realizati ce aport substantial ati avut la alegerile din noiembrie 2014, când prin articolele dvs. care au transmis mesajul elitei, ati reusit sa coagulati niste idei care au salvat tara de o mare nenorocire.

  8. Cum ne raportam la comunism? Nu cred ca mai este o intrebare de actualitate, istoria ne-a dat deja cel mai argumentat raspuns, in 1989-1991. Chiar daca politologul Silviu Brucan, o eminenta cenusie a celor doua regimuri, estima, la scurt timp dupa revolutie, ca problema comunismului ar fi urmat sa se puna cam peste 20 de ani, iata, a trecut peste un sfert de secol fara ca acest lucru sa se intample. Istoria, daca-mi este ingaduit sa o spun, joaca un joc al numerelor mari, prin urmare, un numar de generatii cel putin egal cu cel al celor care au trait in comunism ar trebui, dupa aceeasi probabilitate a numerelor mari, sa nu-l mai cunoasca.

    Re-raportarea, peste un numar de decenii, este o alta tema de discutie si, fireste, va fi o problema a generatiilor viitoare, dar, daca va fi sa fie, mi-e teama ca se va intemeia pe evenimente care vor urma, care nu vor mai tine, deci, de nemijlocirea comunista, ci de cea postcomunista, liberala sau neoliberala. Conceptualizarea sistemelor si regimurilor in desfasurare este inca fluida, presupun ca fixarea va fi pe ingrosarea uneia sau unora dintre diferentele specifice, in curs de evolutie. In orice caz, barbarismul politic de “oranduire”, in numele caruia a fost maltratata diversitatea, este ejectabil si a fost definitiv abandonat.

    Ceea ce cred insa ca ar merita atentia inteligentei politice rationale ar fi recursul la mijloace comuniste, care nu mai sunt inhamate la scopuri utopice, specifice stangii internationaliste, de tip sovietic, oriental, ci la scopuri distopice, proprii dreptei supranationaliste, de tip unional, occidental. Distopia, suntem martori cu totii, a confiscat unul dintre mijloacele utopiei, interdictia de exprimare, dar si emotionalizarea scopurilor, este motivul pentru care accentuez pe nevoia unor inteligente rationale, critice si publice, fara indoiala, dar rationale, in primul rand.

    Ideile lui Tony Judt, care ar fi avut, acum, 67 de ani, imprumut exemplul si pentru o rememorare, s-au bucurat tocmai de rationalitatea criticii comunismului. Opinia ca ideile sale ar fi fost un fel de emotii mi se pare neimpartasibila, emotia artistica este una, o data cu caderea cortinei sau inchiderea cartii revenim in viata reala, rationalitatea politica este alta, in special in ce priveste mijloacele si scopurile, care nu trebuie sa fie utopice sau distopice.

    Concluzia lui Judt despre revolutiile est-europene, din “1989: Sfarsitul carei epoci europene?”, potrivit careia “Europa este pe cale de a intra intr-o epoca de dezordine, intr-o perioada de tulburari” a fost la fel de rationala ca cea despre consecintele dezechilibrului puterilor la nivel mondial. Vladimir Putin a numit acest dezechilibru drept cea mai mare catastrofa geopolitica a secolului trecut, o idée de neacceptat, fie si pentru faptul ca ar fi absurd sa-l suspectam, intr-o istorie contrafactuala, de putinism pe Tony Judt.

    Rationalitatea concluziei judtiste are deja o confirmare istorica, sa fi insemnat ea, oare, o ponderare critica sau autocritica, un inceput de reversibilitate sau de nostalgie, dupa inefabilul echilibru al contrariilor, poate dupa zicala ca e rau cu rau dar e mai rau fara rau? De la Tony Judt nu vom afla niciodata, poate din dezbaterile de idei, chiar si in cele mai divergente se afla, intotdeauna, un sens. Important este sa avem curajul sa ne intrebam si sa credem in democratia critica,

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Vladimir Tismaneanu
Vladimir Tismaneanuhttp://tismaneanu.wordpress.com/
Vladimir Tismaneanu locuieste la Washington, este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland. Este autorul a numeroase carti intre care "The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century" (University of California Press, 2012), "Lumea secreta a nomenclaturii" (Humanitas, 2012), "Despre comunism. Destinul unei religii politice", "Arheologia terorii", "Irepetabilul trecut", "Naufragiul Utopiei", "Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc", "Fantasmele salvarii", "Fantoma lui Gheorghiu-Dej", "Democratie si memorie" si "Reinventarea politicului. Europa de Est de la Stalin la Havel". Este editor a numeroase volume intre care "Stalinism Revisited", "The Promises of 1968", "Revolutiile din 1989" si "Anatomia resentimentului". Coordonator al colectiilor "Zeitgeist" (Humanitas) si "Constelatii" (Curtea Veche). Co-editor, impreuna cu Dorin Dobrincu si Cristian Vasile, al "Raportului Final al Comisiei Prezidentiale pentru analiza dictaturiii comuniste din Romania" (Humanitas, 2007). Co-editor, impreuna cu Bogdan Cristian Iacob, al volumului "The End and the Beginning: The Revolutions of 1989 and the Resurgence of History" (Central European University Press, 2012). Co-autor, impreuna cu Mircea Mihaies, al volumelor "Vecinii lui Franz Kafka", "Balul mascat", "Incet, spre Europa", "Schelete in dulap", "Cortina de ceata" si "O tranzitie mai lunga decat veacul. Romania dupa Ceausescu". Editor, intre 1998 si 2004, al trimestrialului "East European Politics and Societies" (in prezent membru al Comitetului Editorial). Articolele si studiile sale au aparut in "International Affairs" (Chatham House), "Wall Street Journal", "Wolrld Affairs", "Society", "Orbis", "Telos", "Partisan Review", "Agora", "East European Reporter", "Kontinent", "The New Republic", "New York Times", "Times Literary Supplement", "Philadelphia Inquirer", "Gazeta Wyborcza", "Rzeczpospolita", "Contemporary European History", "Dilema Veche", "Orizont", "Apostrof", "Idei in Dialog" , "22", "Washington Post", "Verso", "Journal of Democracy", "Human Rights Review", "Kritika", "Village Literary Supplement" etc. Din 2006, detine o rubrica saptamanala in cadrul Senatului "Evenimentului Zilei". Colaborator permanent, incepand din 1983, al postului de radio "Europa Libera" si al altor radiouri occidentale. Director al Centrului pentru Studierea Societatilor Post-comuniste la Universitatea Maryland. In 2006 a fost presedintele Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania. Intre februarie 2010 si mai 2012, Presedinte al Consiliului Stiintific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER). Doctor Honoris Causa al Universitatii de Vest din Timisoara si al SNSPA. Comentariile si opiniile publicate aici sunt ale mele si nu reprezinta o opinie a Universitatii Maryland.

Contributors.ro propune autorilor săi, acum, la sfârșit de an, trei întrebări despre anul 2020 si perspectivele României în viitorul apropiat. Cele trei întrebari sunt:

1. Care este evenimentul anului 2020 cel mai pe nedrept trecut cu vederea de media și de opinia publică? 

2. Care este cea mai interesantă idee a anului 2020?

3. Care e cea mai mare temere pe care o aveți pentru viitorul României si care e cea mai mare speranță? 

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Top articole

Egalitatea de șanse și egalitatea de rezultat – problema Tigru și Dragon

În filmul „Tigru și Dragon” un luptător Wudang ajunsese să fie considerat de mulți invincibil. Pe lângă stăpânirea artelor marțiale la perfecție,...

Mult așteptatul declin al pandemiei în țările europene s-a declanșat. Locul României

1.Introducere  2. Experiența a trei țări cu declin ferm și durabil  al pandemiei 3. Țările europene 4. Locul României 5. Perspective și...

Cum produce scoala tampiti

I.  Învăţământul preuniversitar Pentru a nu pune la încercare răbdarea potenţialilor cititori, o spun de la început: şcoala românească produce tâmpiţi industrial şi cu metodă....

Cine pierde în urma actualei crize de orgolii?

Alianța USR-PLUS a comis greșeala ca de-a lungul celor aproape 5 luni de când e parte la o așa-numită coaliție de guvernare,...

Fostul deţinut politic Petre Pandrea îi scrie premierului Ion Gheorghe Maurer (august 1965)

Primul gând care ne-a trecut prin minte, după ce am descoperit şi citit scrisoarea inedită de mai jos, a fost despre „sindromul...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.

Carti recomandate de Contributors.ro

 

„Pierre Hadot aduce filosofia antica in zilele noastre. Ce s-a spus candva redevine actual, urmand modelul exercitiului spiritual, mai exact al intelepciunii care este, inainte de orice, o optiune de a fi.” – Pascal Bruckner

 

„Demersul lui Hadot parcurge elegant traseul de la inceputurile filosofiei printre greci, apoi transformarea ei in timpul romanilor si intalnirea cu crestinismul, precum si relatia emotionanta dintre filosofia orientala si occidentala.” – Global and Mail

 

Pierre Hadot (1922–2010) a fost un filosof, istoric si filolog francez, bun cunoscator al perioadei elenistice si in special al neoplatonismului si al lui Plotin. Este autorul unei opere dezvoltate in special in jurul notiunii de exercitiu spiritual si al filosofiei ca mod de viata.

 

Cumpara cartea de pe GiftBooks.ro