Suntem indemnati sa dovedim lipsa de partizanat in analiza comunismului. Ni se cere sa renuntam la „fixatia” pe cosmarul totalitar. Ni se reproseaza ca uitam „meritele” sistemului. Ca suntem manicheisti. Fireste, cei care o fac n-ar spune acelasi lucru daca s-ar discuta nazismul ori, sa zicem, „revolutia nationala” a regimului de la Vichy. Ori Miscarea Legionara. Ori dictatura antonesciana. Ar cuteza cineva–ma refer la oameni cu impact in conversatia publica, nu la personaje din zona fringe–sa ceara retestarea „ipotezei national-socilaiste”? Dar in privinta „ipotezei comuniste” ni se cere sa fim indulgenti, sa-i gasim rationalitatea umanista, „tradata” de stalinisti, eventual de maoisti si de Khmerii Rosii. Otri de Enver Hoxha si Nicolae Ceausescu.
Aici, pe platforma „Contributors”, Radu Vancu a publicat un text cat se poate de pertinent, de lucid si de calm. Raspunde, cu maxima politete, unui indemn, pasamite, la distanta analitica, chiar la un fel de detasare emotionala, pe care il lanseaza criticul literar Paul Cernat. Rigoare stiintifica, da, indiferenta si lipsa de compasiune pentru victime mascate in obiectivitate, nu! Asa vad eu lucrurile si nu cred ca sunt singurul…
Dictaturile comuniste nu au fost regimuri autoritare banale, traditionale, ci ceea ce sociologul Daniel Chirot a numit tiranii ale certitudinii. Din prima clipa, au batjocorit statul de drept, persoana morala si persoana juridica. Totul era fals in regimurile de tip comunist si fascist, deci in totalitarism, pana si cuvantul lege. Legea exista acolo spre a camufla si justifica faradelegea. Reiau aici, pentru a raspunde acestei noi orbiri, mult mai putin „inocenta” decat aceea din anii 30, pentru ca azi stim ce este de stiut, un articol al meu direct legat de teroare ca fundament al ideocratiilor comuniste. Eu unul sunt plictisit de aceste eforturi, de-a dreptul penibile, de a arunca din nou praf in ochi in numele „idealurilor luminoase”. Cred ca nu sunt singurul care este agasat de tentativele de a visa din nou in compania lui Lenin…
Cum e posibil ca intelectuali cu lecturi redutabile sa se preteze la un asemenea joc iresponsabil? Spre a relua si a actualiza o idee formulata de Alain Besançon in anii 1970, intelectualii (evident nu toti) din vest, iar acum si din est, nu simpatizeaza comunismul in ciuda crimelor lui, ci pentru ca le-a comis. Mi-e tare teama ca nu s-a inselat…
https://www.contributors.ro/global-europa/despre-comunism-teroare-si-iluzia-salvarii/
http://www.humanitas.ro/humanitas/o-idee-care-ne-suce%C5%9Fte-min%C5%A3ile
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Apologia sau „lustruirea” comunismului are două cauze:
1. „Rosy retrospection” – acel efect psihologic care atenuează trăirile negative şi le păstrează pe cele pozitive, este până la urmă ceva natural. Am întâlnit oameni în vârstă care îşi aduc aminte cu melancolie de al doilea război mondial.
2. Modul omului obişnuit de a vedea lucrurile. Acesta nu e pasionat de dreptul la cultură, de a călători liber, de a avea libertatea cuvântului. Omul obişnuit vrea să vorbească despre fotbal, să bea o bere cu prietenii, să afle ce mai fac vecinii. Vrea să aibă ce pune familiei pe masă. Puţin le pasă lor în ce culoare politică e vopsită elita.
Eu cred ca pe unii intelectuali, comunismul ii „gadila” intr-un mod placut. E o doctrina clocita in laborator, care promite o lume ideala. Desigur, lumea ideala nu exista. Dar daca exista puterea intelectualitatii de a concepe, din turnuri de fildes, planuri pentru intreaga omenire? Asta inseamna putere. Si stim cu totii ca puterea corupe.
Suportul pentru comunizm are cel puțin două surse:
1. Subvenționarea masivă (inimaginabilă) ideologic-propagandistică de la Moscova
2. idioții utili printre care și cei nostalgic-utili (care nu pot face diferența între tinerețe și comunizm).
Ba sa nu riscati domnule profesor si sa-i denuntati mereu. Glasul dumneavoastra trebuie sa se auda mai neobosit ca oricand. Bineinteles ca preotii si nostalgicii comunismului va vor plictisit, agasat, obosit. Viclenia nu doarme si-si face datoria malefica zi de zi. Cam tot asa trebuie sa li se raspunda. Cu tenacitate, cu adevar si sentimentul datoriei implinite. E mare nevoie sa se auda vocea dumneavoastra lucida.
Subscriu 100%.
Din cauza extraordinarei înghesuieli (on purpose) la comentarea articolului Dlui. Radu Vancu, îmi permit să reiau propria mea intervenție, abia introdusă, cu speranța unei vizibilități mai bune.
„Înspăimîntător !
O grămadă de comentarii confuze, cu un fir logic ce l-ar convinge pînă și pe Aristotel să renunțe la explicitarea… logicii. E și asta o metodă de a distruge un articol: nu-l combați direct și argumentat, îl macini prin detaliere pînă la spulberare completă.
Pe de altă parte, în afară de trollii de serviciu, mulți chiar sînt sinceri, încît începi să-ți pui întrebări asupra oportunității scris-cititului obligatoriu.
Încerc să clarific: cei ce îndeamnă la o evaluare ultra-obiectivă a comunismului sînt robii, sau ”promotorii” (perverși) a unei maniere de judecată fals-solomonice. Ca și cum ți s-ar cere să arbitrezi imparțial și rece un meci de box între un atlet oarecare (căruia îi mai scapă cîte un pumn sub centură) și un maimuțoi sinistru cu pietre în mănuși, brișcă în chiloți și scuipatul otrăvit, care nu ține cont de nici o regulă.
De altfel actuala gașcă de la Moscova exact asta face.
Oo, dar, desigur, ĂIA nu mai sînt comuniști, n-are rost să-i băgăm în discuție.
Crede cine poate !”
Excelent articol, multumiri!Tot timpul m-am intrebat de ce aceasta masura diferita in a trata regimurile totalitare!Articolul este un raspuns la aceasta intrebare;adaug, comunismul a dus la paroxism lezarea demnitatii umane!
Asa este cum spuneti dvs foate exact dle Tismanranu si asa trebuie sa fie cand ne raportam nu la o teorie neaplicata ci la una aplicata efectiv in istorie cu rauri de sange si suferinta in subsol si la vedere, conducand la varianta moderna a „despotismului asiatic’, perfect definita in trei cuvinte „regim nelegitim si criminal”.
Nu, nu sinteti singurul.
Se sparie gindul cum ar fi actionat dnii (in tovarasie) A. Matei si P. Cernat.
Asa ca trebuie lasati sa viseze la ce nu au ajuns sa faca.
Vise, taica Matei si Cernat, vise de neputinciosi.
nu va lasati „plictisit” de neo-crypto-….-alta-formulare-comunisti; daca dvs nu sunteti portavocea celor care lupta impotriva ciumei rosii, cu argumente istorice, NOI, ne-personalitatile, CE MAI PUTEM FACE?
eu va dau intotdeauna ca sursa cand am de combatut un communist (sau, mai nou, guevarist); datorita dumneavoastra am inceput sa il caut/citesc pe Besancon :)
(si sunt un fel de „decretel” de ’76, dar obsedat de idea de meritocratie :))
Vocea elitei trebuie sa se auda in permanenta, 7 zile din 7, 24 de ore din 24. Comunismul tocmai prin asta a castigat, ca a inchis gura elitelor si a dat cuvântul omului „obisnuit” care nu pune pret pe dreptul la cultură, de a călători liber, de a avea libertatea cuvântului.
Dle. Profesor Tismaneanu, nu cred ca realizati ce aport substantial ati avut la alegerile din noiembrie 2014, când prin articolele dvs. care au transmis mesajul elitei, ati reusit sa coagulati niste idei care au salvat tara de o mare nenorocire.
Cum ne raportam la comunism? Nu cred ca mai este o intrebare de actualitate, istoria ne-a dat deja cel mai argumentat raspuns, in 1989-1991. Chiar daca politologul Silviu Brucan, o eminenta cenusie a celor doua regimuri, estima, la scurt timp dupa revolutie, ca problema comunismului ar fi urmat sa se puna cam peste 20 de ani, iata, a trecut peste un sfert de secol fara ca acest lucru sa se intample. Istoria, daca-mi este ingaduit sa o spun, joaca un joc al numerelor mari, prin urmare, un numar de generatii cel putin egal cu cel al celor care au trait in comunism ar trebui, dupa aceeasi probabilitate a numerelor mari, sa nu-l mai cunoasca.
Re-raportarea, peste un numar de decenii, este o alta tema de discutie si, fireste, va fi o problema a generatiilor viitoare, dar, daca va fi sa fie, mi-e teama ca se va intemeia pe evenimente care vor urma, care nu vor mai tine, deci, de nemijlocirea comunista, ci de cea postcomunista, liberala sau neoliberala. Conceptualizarea sistemelor si regimurilor in desfasurare este inca fluida, presupun ca fixarea va fi pe ingrosarea uneia sau unora dintre diferentele specifice, in curs de evolutie. In orice caz, barbarismul politic de “oranduire”, in numele caruia a fost maltratata diversitatea, este ejectabil si a fost definitiv abandonat.
Ceea ce cred insa ca ar merita atentia inteligentei politice rationale ar fi recursul la mijloace comuniste, care nu mai sunt inhamate la scopuri utopice, specifice stangii internationaliste, de tip sovietic, oriental, ci la scopuri distopice, proprii dreptei supranationaliste, de tip unional, occidental. Distopia, suntem martori cu totii, a confiscat unul dintre mijloacele utopiei, interdictia de exprimare, dar si emotionalizarea scopurilor, este motivul pentru care accentuez pe nevoia unor inteligente rationale, critice si publice, fara indoiala, dar rationale, in primul rand.
Ideile lui Tony Judt, care ar fi avut, acum, 67 de ani, imprumut exemplul si pentru o rememorare, s-au bucurat tocmai de rationalitatea criticii comunismului. Opinia ca ideile sale ar fi fost un fel de emotii mi se pare neimpartasibila, emotia artistica este una, o data cu caderea cortinei sau inchiderea cartii revenim in viata reala, rationalitatea politica este alta, in special in ce priveste mijloacele si scopurile, care nu trebuie sa fie utopice sau distopice.
Concluzia lui Judt despre revolutiile est-europene, din “1989: Sfarsitul carei epoci europene?”, potrivit careia “Europa este pe cale de a intra intr-o epoca de dezordine, intr-o perioada de tulburari” a fost la fel de rationala ca cea despre consecintele dezechilibrului puterilor la nivel mondial. Vladimir Putin a numit acest dezechilibru drept cea mai mare catastrofa geopolitica a secolului trecut, o idée de neacceptat, fie si pentru faptul ca ar fi absurd sa-l suspectam, intr-o istorie contrafactuala, de putinism pe Tony Judt.
Rationalitatea concluziei judtiste are deja o confirmare istorica, sa fi insemnat ea, oare, o ponderare critica sau autocritica, un inceput de reversibilitate sau de nostalgie, dupa inefabilul echilibru al contrariilor, poate dupa zicala ca e rau cu rau dar e mai rau fara rau? De la Tony Judt nu vom afla niciodata, poate din dezbaterile de idei, chiar si in cele mai divergente se afla, intotdeauna, un sens. Important este sa avem curajul sa ne intrebam si sa credem in democratia critica,