„Cavaleri martiri”: aşa îi celebrează Daech pe actorii atacurilor teroriste din Liban şi de la Paris. „Allah ne acordă cel mai mare bine: martirajul” clamează jihadiştii.
Coranul cuprinde, e adevărat, tema „luptei pentru Dumnezeu” drept cale importantă de trăire a credinţei. Dar ea are diferite niveluri de înţeles, dintre care actul războinic, fizic e doar o variantă. Chiar în acest caz, combatantul nu urmăreşte în primul rînd înfrîngerea duşmanului, ci expunerea propriei vieţi sub ochiul Celui care este Domnul vieţii. El îşi pune viaţa la bătaie în faţa Celui care este sursa vieţii. O întoarce către El. Desigur, lupta urmăreşte şi victoria, dar o face în această perspectivă „polară”. De aceea, în cadru tradiţional, lupta nu exclude eleganţa faţă de adversar, admiraţia faţă de vitejia celuilalt, întrecerea cu adevărat cavalerească. În sfîrşit, războinicul musulman care moare în luptă e socotit „martir” fiindcă Dumnezeu confirmă astfel calitatea actului său, îl recunoaşte drept mărturie adecvată a credinţei.
Ce adversar de temut au avut de înfruntat teroriştii pe străzile Parisului şi ale Beirutului? Cu cine s-au întrecut ei acolo în luptă vitejească? Execuţia populaţiei civile e un act de bravură? A stîrni teroarea într-un mediu paşnic, neavertizat, neînarmat, a lichida la întîmplare bărbaţi, femei, adolescenţi prinşi în cursă: asta să fie mărturie spre gloria credinţei, a islamului? Faptă de cavaler? Nu, procedeu de măcelar. Pentru Daech, autointitulat „Statul islamic”, cei care nu li se alătură ori nu li se supun nu sînt doar „necredincioşi”, sînt socotiţi suboameni, animale. Pot fi decapitaţi, biciuiţi, reduşi la sclavie, executaţi în masă. Aşa tratează Daech populaţiile din zonele cucerite.
În bătălie, spune Coranul (8, 17), „Dumnezeu îi pune pe credincioşi la o frumoasă încercare venită de la El”. Îşi va recunoaşte El frumuseţea în sălbăticia pe care teroriştii o împroaşcă asupra lumii? Să fi ajuns barbaria idealul credinţei? Atacatorii de la Paris au declarat că le-o plătesc francezilor pentru intervenţia din Siria. Dar militarii francezi au intervenit într-o luptă adevărată, împotriva unor formaţiuni de combatanţi plini de violenţă şi arme. Democraţiile occidentale nu execută populaţia civilă. Primesc, dimpotrivă, valurile nesfîrşite de musulmani refugiaţi de primejdia „califatului”.
La Beirut, la Paris, au murit atacatorii în luptă, au fost ei ucişi într-o înfruntare? Nu, au detonat, într-o zonă foarte aglomerată, încărcătura de explozibil pe care o purtau asupra lor. „Frumoasă încercare” sau act de fanatism cu profit ucigaş cît mai ridicat?
*
Jihâd desemnează astăzi în mod comun războiul cu nuanţă religioasă şi e revendicat mai ales de organizaţiile extremiste. Dar termenul e departe de a avea în Coran şi în lumea musulmană doar o semnificaţie fizic violentă. Jihâd înseamnă efort pe calea lui Dumnezeu, rîvnă, zel al credinţei, tindere spre transcendent. „Străduiţi-vă (jâhidû) pentru Dumnezeu cu străduinţa ce i se cuvine Lui” sună pasajul coranic 22, 78 în traducerea lui George Grigore (Coranul, Ed. Kriterion, 2000). Or, strădania orientată vertical nu se mărgineşte nicidecum la lupta vizibilă, fie şi purtată cu cavalerism. Include efortul pe care omul condus de credinţă îl face în orice domeniu. Include mai ales lupta interioară, „marea luptă” cu propriile apucături limitative care împiedică fiinţa să se depăşească, să crească spiritual. Pe urmă, rădăcina JHD din care derivă jihâd, dă şi forma istajhada, care înseamnă a reflecta, a medita, a te dedica cercetării, o cercetare (ijtihâd) care priveşte mai ales pătrunderea sensurilor Coranului, interpretarea lui nu numai strict spirituală, ci şi aplicată în mod nuanţat, flexibil asupra unor noi situaţii de viaţă, de cultură. În primele secole ale islamului, cercetătorul, învăţatul, hermeneutul Coranului (mujtahid) era preţuit cel puţin la fel, dacă nu mai mult decît luptătorul (mujâhid).
Treptat însă prestigiul şi chiar îndreptăţirea cercetării personale, multiple, puse în dezbatere au scăzut sub presiunea unei autorităţi religioase care pretindea supunere faţă de interpretarea oficială. Prin secolul XIII s-a produs ceea ce s-a numit „închiderea porţilor cercetării”, care a impus de atunci înainte conformismul faţă de o învăţătură standardizată. Michel Dousse, specialist în studiul comparativ al tradiţiilor monoteiste spunea, în volumul Dieu en guerre. La violence au cœur des trois monothéismes (Albin Michel, 2002) că „această închidere, care a pus capăt unei cercetări vii nu e fără legătură cu o anumită restrîngere şi rigidizare a noţiunii de jihâd”, ajuns astăzi să indice în primul rînd islamismul extremist. O seamă de voci musulmane, din nefericire nu prea ascultate, arată cît e de necesară „redeschiderea porţilor cercetării” într-o lume tîrziu modernă, unde cadrele tradiţionale s-au fragilizat, unde tradiţia musulmană are a-şi verifica vitalitatea în forme noi de viaţă, dominate de pluralism, de vecinătatea, dacă nu de comunicarea diferitelor culturi.
Exacerbarea fundamentalismelor e, între altele, o reacţie violentă faţă de această reconfigurare a lumii. E încercarea brutală şi iluzorie de a reveni la un corp comunitar premodern. Dar, ca şi totalitarismele atee, extremismele religioase urmăresc să obţină nu o societate, ci o masă umană, o uniformitate impusă prin represiune. Combatanţii islamului terorist inventează un scenariu iluzoriu unde îşi dau roluri strălucitoare, eschatologice: cavaleri martiri, eroi ai lui Allah. Scenariu iluzoriu fiindcă vrea să aplice asupra prezentului, cu preţul oricărei barbarii, un model istoric depăşit. Scenariu criminal fiindcă „decorul” în care teroriştii îşi plasează „eroismul” e alcătuit din sîngele unor civili. Scenariu aflat în contradicţie cu religia de la care se revendică fiindcă, aşa cum spunea un emigrant: „Allah nu învaţă să omori oameni nevinovaţi”.
*
Mai e însă ceva. Autorii atentatelor de la Paris erau cetăţeni francezi, născuţi şi crescuţi în Franţa. Se ştie ce probleme pun aici grupurile musulmane care trăiesc în suburbii pline de şomaj, sărăcie, neaderenţă la viaţa socială generală. Sînt medii în care lipsa integrării duce adesea la refuzul integrării în societatea mare, la ura faţă de ea. Medii unde lipsa unei culturi religioase vii poate determina adeziunea uşoară la ideologia extremistă. Marginalii se transformă în duşmani ai societăţii şi ai valorilor occidentale, iar, la limită, îşi dau rolul de distrugători ai lor.
Or integrarea nu e doar problema islamului confruntat cu modernitatea tîrzie. E şi problema Franţei, a Europei. Şi nu priveşte doar grupurile musulmane, ci şi imaginea pe care Franţa, Europa o au despre ele însele. De cîteva decenii bune, ele sînt dominate de o ideologie plat libertară, plat multiculturală, relativistă. Instrumentele de integrare a indivizilor într-o cultură comună, într-un spaţiu de valori tari par să se anemieze. Istoricul Lucian Boia menţiona de curînd cît de puţin loc ocupă astăzi istoria în formarea, în imaginea de sine a europenilor. Se invocă adesea şi pe bună dreptate refuzul – datorat Franţei şi Belgiei – de a se menţiona în preambulul Constituţiei europene rădăcinile creştine ale Europei. Adîncimea culturii europene, dimensiunile intelectuale şi spirituale care au format civilizaţia occidentală rămîn din ce în ce mai străine tinerilor trecuţi prin învăţămîntul actual. Autoritatea modelatoare e respinsă ca autoritarism. Ierarhiile calitative, promovarea valorilor sînt descalificate sub acuza de elitism.
În Franţa, această criză a integrării şi a identităţii e cu deosebire gravă şi cu deosebire discutată. Alain Finkielkraut e una dintre vocile cele mai puternice care atrag atenţia asupra declinului Franţei în ce priveşte capacitatea de a construi o convivialitate consistentă, hrănită de dimensiunile pe care şi-a construit civilizaţia. Prin şcoală, prin mediul cultural public, Franţa modernă a avut un program reuşit de asimilare a cetăţenilor, orice etnie, religie şi provenienţă ar fi avut ei. De la asimilare, ea a trecut la un obiectiv de integrare, pentru ca acum politica dominantă să vizeze o simplă incluziune a grupurilor socio-culturale într-un spaţiu francez neutru. Franţa nu se mai asumă, spunea Alain Finkielkraut. Nu mai oferă ospitalitate consistentă celor care vin şi trăiesc în spaţiul ei atît de generos deschis. „Ospitalitate consistentă” înseamnă a le oferi tuturor tocmai valorile – vii, asumate, apărate, producătoare de solidaritate – pe care s-a constituit civilizaţia franceză, a le oferi cultura ei, capacitatea ei de a trăi universalul. E o temă pe care filozoful francez a reluat-o la Bucureşti, ca invitat al Editurii Humanitas. Dialogul lui Alain Finkielkraut cu Horia-Roman Patapievici, la Ateneul Român, în 2 noiembrie, s-a numit „Ce se întîmplă cu Europa?”
Curînd după aceea Franţa şi Europa au primit încă un semnal violent privind necesitatea de „a se asuma”, de a-şi trăi în mod activ, creator valorile, cultura, identitatea. Primele manifestări comunitare după atentatele de la Paris, ca şi uriaşele demonstraţii după episodul Charlie Hebdo sînt reacţii încurajatoare în acest sens. Pe Stade de France, spectatorii au intonat spontan Marseieza. Rămîne, desigur, un lucru dificil, care cere timp şi hotărîre: acela de a reconstrui mijloacele educative şi culturale prin care Franţa, Europa să-şi asume mai limpede, mai viu chipul propriu.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
D-l A. Cornea ii numea pe extremistii islamisti ,nazisti, , o forma exotica de ,nazism, , as zice , mai simplu , anarhoteroristi , pt. care distrugerea este un scop in sine , sint cei ce ,programeaza, aceste bombe vii , oameni tineri , fara educatie si fanatizati . Extremismul este acelasi , pretutindeni , este transnational si transreligios , religia , natiunea , fiind simple mijloace . Extremismul continua insa forme de radicalism mai ,culte, , ideologice , mecanismul psihologic este acelasi , conspirationismul , istoriozofiile gnostico-apocaliptice , exista deci un extremism ideologic , foarte gustat de ,elite, ; aceasta este o maladie occidentala . Si fascismul sau ur-fascismul avea radacini culte si ,oculte, si nu e nevoie sa amintim de personalitatile si ,geniile, care i-au cazut in mreje .Evident , anarhoterorismul serios nu se incurca in marunte aventuri sinucigase , pune la cale razboaie serioase . Apoi , am remarcat un transfer al vinovatiei de la agresori la victime : si victimele sint vinovate , civilizatia decadenta a Occidentului colonialist , etc. , ca si cum victimele ar fi fost ,colonialistii, , intra , ce-i drept , in categoria ,franceza, .Unii talibani autohtoni au gasit rapid conexiunile ,logice, : atacul a avut loc in timpul unui concert death metal , nu poate fi o intimplare , a fost un ,sacrificiu satanist, , pus la cale de Noua Ordine , de iluminati , masoni si reptilieni .Nu realizau ca isi exprimau astfel solidaritatea cu teroristii .Ce s-ar intimpla daca toti acesti obsedati ar detine arme si ar ,beneficia, de o instructie sectara adecvata , nu ar incepe si ei un razboi sfint impotriva satanistilor si reptilienilor ? Discursul antimodern si antioccidental , asa-zis ,conservator, , are frecvent aceste nuante de radicalism , este dealtfel foarte apropiat de extremismul politic propriu-zis , si la musulmani , ca si la noi , amestecul de religie si politica radicala este o adevarata dinamita .
Absolut toate regimurile totalitare controleaza armele cand ajung la putere pentru ca cetatenii onesti sa nu se mai poata apara.Evreii din Europa au cerut sa fie inarmati si au dreptate.
http://www.newsweek.com/top-rabbi-renews-call-arm-european-jews-307123
Dezaxatii gasesc oricum arme. Oamenii cinstit trebuie sa invete sa se apere. Asa a fost evitata catastrofa din Thalys, prin violenta, nu cantand Imagine la locul tragediei recente (si al celor care vor urma daca nu invatam sa ne aparam proportional cu amenintarea).
Ce rost are analiza lexicala a unor cuvinte, sau si mai mult semnificatia lor initiala cind e clar cu aceste cuvinte au evoluat pina in zilele noastre? Jihad de exemplu.
Are rost sa ne uitam de unde vine „martir” sau „cruce” de exemplu. Ce legatura exista intre martiri si martori, pornind de la semnificatia initiala a cuvintului? Sau crux (latin) / stauros (greceste) a avut 1 sau 2 bucati de lemn? Oricum pt. crestini e clara semnificatia cuvintului cruce (si forma ei) chiar daca inainte de Isus cu mult timp raufacatorii erau atirnati de un lemn dintr-o singura bucata.
Cuvintele ca si religia, societatea si oamenii in general evolueaza, pozitiv sau negativ. Semnificatia cuvintelor se schimba peste timp capatind alte incarcaturi.
Daca ar citi si extremistii articole ca aceastea sa afle si ei ca se arunca in aer degeaba sau din interpretari gresite ale cartilor religioase…
Don’t worry, şi în limba revelaţiei coranice, cele două concepte, de „martor” şi „martir”, se definesc prin acelaşi cuvânt, „shahid”.
Trebuia să apară şi treaba cu jihad = luptă sprituală! :) Din păcate Coran-ul spune însă ceva foarte fizic:
„And when the sacred months have passed, then kill the polytheists wherever you find them and capture them and besiege them and sit in wait for them at every place of ambush. But if they should repent, establish prayer, and give zakah, let them [go] on their way.”
Iar toţi criminalii care urlă ’Alahu akbar’ înţeleg tot partea fizică. N-am văzut unul să dezbată filozofic şi civilizat laturile jihadului non-fizic.
Doamna Manolescu, dvs faceţi de fapt un serviciu Islam-ului. Acordarea de explicaţii justificatoare şi corect-politice, încurajează şi ajută exact pe cei care promovează Islam-ul în Vest.
Era un timp cind BBC ii numea pe palestinienii bum-bum din Israel „luptatori pentru independenta”. Si nu erau cu nimic diferiti de cei din Franta ori din alte parti.
Unora li se intorc formularile pe nas, dar nu lor direct, ci nevinovatilor.
Stimata Doamna, Sunt impresionat. Arareori mi a fost dat sa citesc o analiza mai lucida, mai exacta, mai succinta si totusi nu lipsita de valente emotionale a Islamului dar si a societatii vestice. Imi face impresia ca doctoratul dumneavoastra este de-adevaratelea. Un avis rara in doctoratele autohtone. Pacat ca cei in a caror inima ar trebui sa ajunga cuvintele dvs nu au nici cea mai mica sansa de a intelege ceva, nici islamistii cu veste de expozibil si nici noi, societatea vestica/moderna de vulturi consumersiti astepand Black Friday. E ca si cum ai ati atarna un Monet intr un staul. Probabil vreo 2 vaci impresionate de imagine ar produce cate un litru lapte in plus. Dar restul vor linge doar vopseaua pentru ca e sarata.
Am un coleg musulman, algerian de origine, un familist la vreo 50 ani. Discutam deseori despre islam si l-am intrebat azi ce parere are despre atentatul de la Paris. ” Este un act de razboi! Inaceptabil! ” Bun, zic eu… Ce ai face daca ai fi presedintele Frantei? Vizibil incurcat recunoaste ca nu stie, ca e complicata rau situatia si ca se simte depasit. I-am propus cateva scenarii: de la musamalizarea incidentului pana la o interventia militara brutala (atomica) pe teritoriul SI. In toate raspunsurile lui am remarcat incapacitatea de a argumenta dincolo de „E vina Occidentului, nu trebuia sa intervina in Orientul Mijlociu…” Singura solutie rezonabila din punctul lui de vedere era sa le fie facilitata conditiile de trai pentru musulmani din Europa incat sa nu mai fie atrasi de fundamentalisti.
Evident ca nu putem spera solutii de bun simt din partea musulmanilor. Indiferent ce propui nu e bine, daca nu intervii – ca de ce nu se implica Occidentul?! Daca te bagi peste ei, tipa in gura mare ca n-ai dreptul sa te amesteci in cultura lor! Si tot asa de sute de ani…
Propun pentru inceput o reforma in Constitutie si in Carta Drepturilor Omului: reintroducerea pedepsei capitale pentru crimele religioase.
Evident, lista propunerilor ramane deschisa…
Acelaşi lucru se întâmplă când încerci să discuţi cu oricare din talibanii conservatorismului (de la redneck american la dughinist rus, trecând prin pupătorii de moaşte de la noi): nu au argumente politice sau teologice, de fapt dau de înţeles că nu au citit Biblia, nu manifestă niciun fel de interes faţă de o dezbatere civilizată.
Singurul lucru pe care îl repetă obsesiv, până la manie, e faptul că occidentalii / capitaliştii / reptilienii / iudeo-masonii / Eurovision / rockerii / clubberii sunt nişte „homosexuali destrăbălaţi” în timp cei ei sunt nişte „credincioşi respectabili”. Ei sunt clasa aristocratică, deasupra legii civile şi fără vreo răspundere în faţa ei.
Este „randul” islamismului sa faca ceea ce facea crestinismul, in perioada cruciadelor. Tot sangele varsat in numele unei religii (oricare ar fi ea) se afla pe mainile celor ce interpreteaza (dupa bunul lor plac, de cele mai multe ori) spusele „timisilor lui Dumnezeu” (fii, profeti, unsi etc.). Tot acel sange varsat se afla pe mainile celor care, cu buna stiinta, speculeaza ignoranta unor oameni pe care-i trimit sa omoare si sa se omoare.
Toti acei „lideri spirituali” care sustin ca „Allah ne acordă cel mai mare bine: martirajul” ar trebui sa arate ca-si doresc acest martiraj si sa se imbrace ei insisi in trotil. In loc sa faca asta, aleg lasitatea si-i indocrineaza intru lasitate si pe altii. Niciun individ care omoara oameni neinarmati si non-violenti nu poate fi numit soldat. Poate fi, cel mult, un asasin las.
Spunea cineva, odata, ca totul se plateste aici, pe Pamant, nu in cer. Toate marile puteri care au avut dominioane, primesc astazi straini pe care i-au invatat „limba imperiului”, iar printre acesti straini se numara si teroristi. Toti islamistii teroristi, care ucid oameni nevinovati, atrag oprobriul public asupra islamismului, in general. Asa ca, de fapt, „martirii jihadisti” fac un imens deserviciu, islamismului. Doar ca cei care-i indoctrineaza si-i trimit la o moarte urata nu le spun asta.
Cu tot respectul, pentru efortul depus in conceperea acestui text, permiteti-mi sa deplang abordarea temei din acelasi unghi, al interpretari literale! care, chiar daca formulate doct si in conformitate cu logica noastra, ramane irelevant pentru cei carora, presupun ca, le este adresat!
Va asigur ca un imam extremist nu se preocupa de definitia pe care o dam noi martirajului, pentru simplul motiv ca nu conteaza!
Tanarul maghrebin din Occident, ca si afganul, palestinianul sau yemenitul, are nevoie de un tel in viata…Daca societatea, incepand cu familia, ii dau de inteles ca nu-i bun de nimic, el se va dedica trup si suflet celor care-i spun contrariul, este firesc!
Atunci cand, doar la moschee se simte respectat, cand i se acorda incredere si i se dau „responsabilitati”, va asigur ca va refuza sa creada ca este manipulat, va crede profund in gloria actului sau de martiraj, chiar daca va ucide un copil nevinovat!
„Razboiul sfant” are exact, si exclusiv!, semnificatia pe care i-o dau adeptii, martirajul este un act de bravura extrema, si martirii mandria familiilor !
Asa interpreteaza integristii musulmani Coranul, simplu si eficace!
@Ela: reluati aceeasi placa a politicilor corecti: e vina „societatii”. E vina „omului alb”, care se simte vinovat pentru pacatele inaintasilor sai. Este o prostie stangista relativista care este cancerul actual al occidentului. Este ipocrizia elitelor relativiste actuale.
Oare este pur intamplator ca toti acesti teroristi au ca numitor comun o religie (caci si jihadul sau islamismul sau cum vreti sa o numiti este tot o religie) ? Eu cred ca nu.
S-a mai spus de nenumarate ori ca nu saracia este de vina. Dovada sunt toti romanii, polonezii si asiaticii care traiesc in occident si care nu mitraliaza oameni pasnici. De ce toti acestia nu au nicio problema, de ce nu se simt si ei exclusi etc?
se vorbeste in text de suburbiile pline de şomaj, sărăcie, neaderenţă la viaţa socială generală, ca si cum ar fi un dat inexorabil. somajul exista pentru ca oamenii aia nu vor sa munceasca cu adevarat. adica milioane de est-europeni, de alta cultura, emigreaza in vest ca sa-si gaseasca un loc de munca si muncesc pe rupte iar musulmanii, francofoni, mult mai integrati, cel putin la nivel de limba nu se descurca. nu e caraghios?
si de ce-ar munci din moment ce statul le asigura o gramada de ajutoare si beneficii sociale, la care est-europenii nici nu au cum sa viseze. sau le permite traficul de droguri sau tigari ce le asigura venituri mult este cele obtinute din munca cinstita.
toate aceste probleme: saracie, somaj, enclavizare sunt rezultatul propriei vointe si mod de viata. mai mult decat a facut statul pentru aceste comunitati chiar nu cred ca se poate. si rezultatele sunt nu nule ci negative. adica si mai multa ura si resentimente.