Iarăși, de Crăciun, ne gândim – din ce în ce mai puțin, din ce în ce mai puțini – la zilele acelea stranii din 1989, când am trecut dintr-un ev într-altul.
Ca într-o fotografie veche, aruncată în apă, imaginile se diluează, se împuținează sub vălurile timpului.
Ceea ce era, pentru cei de-atunci, materie de viață și de moarte, este acum, pentru cei de azi, prăfuită istorie antică.
Câți își mai aduc aminte cine era Brucan? Dar temutul Dincă „te leagă”? Mai mult, câți dintre adolescenții de azi știu cine era Nicolae Ceaușescu?
De-atunci, multe amănunte s-au șters, multe trăiri s-au îndulcit, istoria galopează și sfărâmă sub copite frunzele uscate ale istoriilor de demult.
De aceea, pentru nostalgici, postez acest text, care păstrează intacte simțirile celor care-și riscau viața pe străzi, în acel decembrie pe care-l uităm încet.
Iubitori de istorii vesele, nu-l citiți!
Nu veți găsi nimic vesel în el. Doar ecourile îndepărtate ale unor clipe magnifice, unice, regeneratoare.
A fost Crăciunul cel mai sărbătoresc și mai important din viața mea. Dacă ar trebui să aleg cea mai mare sărbătoare pe care am trăit-o, aș alege două: acest Crăciun… și probabil reveionul anului 2000. Pentru că la acel reveion am visat încă de când eram copil. Mă întrebam mereu dacă voi trăi destul de mult ca să apuc schimbarea mileniului. Dar asta e altă poveste.
Să ne întoarcem la acel Crăciun.
Săptămâna dinaintea acelui Crăciun a început urât. O vreme nefirească, prea caldă, ca de martie. O apăsare nefirească, mai grea ca oricând. Prezentul, trecutul și viitorul erau înșiruiri de zile întunecate, amenințătoare.
Luni au început șoaptele.
Toată lumea asculta posturile interzise. Unii aveau rude sau prieteni la Timișoara.
Toți șopteam. Atât.
Marți am fost adunați la ședințe de partid deschise. Cine-și mai amintește astăzi ședințele de partid deschis-obligatorii? Politrucii de serviciu, cu mutre prelungi și cu expresii sibilinice, ne-au adresat amenințări cât se poate de clare, ascunse printre informații cât se poate de voalate.
Dacă n-am fi știut ce se întâmplă, n-am fi înțeles nimic.
Dar știam.
Totuși, sufletele noastre erau lipsite de speranță. Prea mulți ani grei ca plumbul striviseră orice mugure de nădejde.
Toți tăceam. Atât.
Miercuri m-am dus la o prietenă să-i spun la mulți ani de ziua ei. Eram împreună cu altă prietenă. Între prieteni, vorbeam. La Timișoara mureau oameni pe străzi.
Clocotul din capul meu a dat o clipă pe dinafară și-am spus: Uite, eu fac acum o placardă cu Jos Ceaușescu și ies cu ea pe stradă. Veniți cu mine?
Una dintre prietene a tăcut.
Cealaltă a zis: Să iasă cei care n-au copii. Eu am un băiat. Trebuie să trăiesc.
Am răbufnit: Pentru voi, ăștia care nu vreți să ieșiți în stradă pentru că aveți copii, o să iasă și o să moară copiii voștri.
Dar de fapt nu credeam că va fi așa. Am fost un bun profet, fără să știu.
Seara, la televizor au apărut Ceaușescu și femeia lui.
Și Dincă. Cel poreclit „Te leagă”. Stăteau acolo, în fața noastră, ca un memento mori.
Funebri. Țepeni.
Erau deja morți. Dar nici ei, nici noi nu știam. M-am uitat la ei cu luare-aminte și am simțit că mă scufund într-un întuneric fără sfârșit.
Nu mi-a trecut prin cap că nicicând întunericul nu e mai profund decât înaintea zorilor.
Poporul care a născocit acest dicton nu și-a pierdut niciodată ultima speranță.
Eu mi-o pierdusem.
Joi, dis de dimineață, am plecat să fac de gardă la școală.
Așa ne anunțaseră la ultima ședință de partid deschisă, că trebuie să fim vigilenți și să păzim bunurile poporului.
La bunul poporului nu era încălzire și nu aveam curent electric la priză. Din fericire, telefonul funcționa. Clănțăneam de frig, împreună cu o colegă, și șopteam.
Puțin după ora zece, a telefonat bărbatul meu. Era acasă, bolnav. E un om tare, dar atunci plângea. Mi-a spus: A apărut la televizor Ceaușescu, la miting, vorbea, s-a auzit deodată o pocnitură și emisiunea s-a întrerupt. Au mai dat doar câteva cadre cu mulțimea, dar am impresia că erau înregistrări.
Era 21 decembrie. Când zaci demult în fundul mormântului și cineva îți dă a înțelege că s-ar putea să scapi, nu crezi.
E omenesc.
Am rămas acolo, în școala goală și glacială, ciulind urechile și tresărind nervos la fiecare foșnet. De departe, din oraș, se auzea un zgomot stins, greu de interpretat.
A telefonat directorul, un om cumsecade: Deseară, când te duci acasă, să n-o iei prin centru.
De ce?
Uite-așa, s-o iei pe ocolite. Știa că am venit cu mașina. Dacia națională.
A telefonat din nou bărbatul meu: Deseară, când vii acasă, să o duci întâi pe colega ta acasă.
Bine.
Locuia în Pantelimon. Am dus-o acasă.
Pe drumul de întoarcere, am fost catapultată în viața următoare. Dinspre centru spre periferie veneau în marș grupuri de muncitori, scandând: Jos Ceaușescu, Jos Ceaușescu.
M-a lovit un soi de nebunie și am ieșit jumătate prin geamul mașinii, cu mâna înfiptă în claxon și zbierând: Bravo, băieți, jos cu el! Oamenii au strigat: Vino cu noi, vino cu noi!
Dar nu i-am ascultat, m-am dus acasă, mi-am luat jumătatea și am pornit pe străzi.
Am luat-o din Piața Romană în jos pe bulevard, printre TAB-uri și cordoane de soldați cu fețe inexpresive și cu armele pregătite.
De la Scala încolo, ne-au oprit, nu mai era voie.
Vuietul Pieței Universității se auzea distinct, chemător.
Am ocolit prin spate, ne-am furișat prin străduțe, ne-am cățărat pe postamentul din spatele Teatrului Național și am ajuns în piață.
Atunci a început Crăciunul.
Noi, toți cei din piață eram Iisuși și Maici sfinte și crai de la răsărit, și păstori, și oițe, iar deasupra pieței sclipea ca o stea libertatea.
Pe zidurile Universității strălucea inscripția Jos cizmarul, jos analfabeta, condamnare la fel de irevocabilă ca și Mane, Thekel, Phares.
Am scăpat cu viață de-acolo.
Am avut noroc. Mult mai mult decât alții.
După aceea, am avut bun-simț. Tot mult mai mult decât alții, care au petrecut revoluția ascunși sub pat și acum au carnet de revoluționar. Noi nu avem. Avem altceva, mult mai prețios.
Am ajuns acasă mult după miezul nopții, împreună cu doi prieteni pe care i-am luat pe drum. N-am dormit. Au plecat când s-a luminat de ziuă. Am ațipit iepurește.
Peste câteva ceasuri, prietenii s-au întors: Gata. S-a terminat.
Ceaușescu a fugit cu elicopterul de pe Comitetul Central, steaua roșie a fost dată jos de pe clădire.
S-a terminat.
Am pornit pe străzi. Strălucea un soare cald de primăvară, nu mai era Crăciun, era Paștele. Jumătate din locuitorii Bucureștilor erau pe străzile din centru, sărbătorindu-și învierea.
Ca orice miracol, n-a durat. După prânz, a apărut pe micile ecrane eșalonul 2. Autointitulat Frontul Salvării Naționale. O voce, obișnuită să dea comenzi și să țină discursuri, ne-a informat că „ei numai au trădat idealurile comunismului”.
Spre seară, scenariul s-a dezlănțuit: muniție de război, morți, palatul regal incendiat, biblioteca universitară la fel. Mă uitam la palat și boceam după tablourile de preț, rămase moștenire de la „exploatatori”.
Mai există zâne. Am aflat mai târziu că o doamnă care lucra la muzeu le-a desprins de pe pereți și le-a pus la adăpost.
Sâmbătă s-a făcut iarnă
Din cerul mohorât au început să curgă fulgi.
Prin metrou, difuzoarele chemau populația la o manifestație împotriva comunismului.
Eșalonul 2 a scos-o din mânecă pe Doina Cornea, simbolul disidenței anticomuniste, și a păcălit-o să apară la televizor și să îndemne oamenii să nu mai facă nici o manifestație: să lase noile „autorități” să lucreze.
Ele lucrau. „Teroriștii” „trăgeau din toate pozițiile”.
Pe stradă nu era nici țipenie. Gloanțele zburau, mai dese decât fulgii.
Stăteam lipiți de televizor. Știrile contradictorii fulgerau pe ecran.
Armata e cu noi.
Ceaușescu a fost prins.
N-a fost prins.
A fost văzut.
Nu era el.
Teroriștii omoară din umbră.
Patru teroriști au fost prinși și uciși. Nu erau teroriști, erau soldați.
Armata e cu noi. Armata trage-n noi.
Veniți să salvați Televiziunea. Veniți să muriți la Televiziune.
Duminică, iarna și-a intrat de-a binelea în drepturi. În cartier se trăgea.
N-am putut ieși să luăm pâine. Poate că nici nu se adusese pâine, oricum.
Am dat iama în congelator, la ultimele provizii, și-am încropit o salată cu maioneză. Pe care am mâncat-o cu mămăligă.
Era Ajunul Crăciunului. N-aveam brad. Afară, snopi de gloanțe desenau podoabe de Crăciun pe cerul nopții.
Pe micul ecran, un spectacol de circ tragic. Am petrecut noaptea sfântă în fața televizorului. La fel și prima zi de Crăciun.
Ceaușescu a fost judecat.
Ceaușescu a fost executat.
Peste o oră vom difuza caseta.
Peste încă o oră vom difuza caseta. Peste mai multe ore vom difuza caseta.
Mâine vom difuza caseta.
Nu există caseta.
Uite caseta.
Crăciunul libertății noastre
Crăciunul libertății noastre a fost, în sfârșit, mânjit de sângele înveninat al cizmarului fanfaron. Și al ciracei lui analfabete.
Din cer ningea cu daruri de iarnă, fulgi.
Viața se anunța plină de promisiuni stropite cu picuri mărunți de sânge nevinovat și vinovat.
Un tovarăș șiret avea să ne mintă cu democrația peste 20 de ani.
Prietenii lui aveau să ne mintă cu mâncare și bani.
Mulți dintre noi aveau să-și vândă viitorul pe un pui ieftin și o lozincă și mai ieftină.
A fost cel mai important și mai sărbătoresc Crăciun din viața mea
Iarăși, de Crăciun, ne gândim – din ce în ce mai puțin, din ce în ce mai puțini – la zilele acelea stranii din 1989, când am trecut dintr-un ev într-altul.
Ca într-o fotografie veche, aruncată în apă, imaginile se diluează, se împuținează sub vălurile timpului.
Ceea ce era, pentru cei de-atunci, materie de viață și de moarte, este acum, pentru cei de azi, prăfuită istorie antică.
Câți își mai aduc aminte cine era Brucan? Dar temutul Dincă „te leagă”? Mai mult, câți dintre adolescenții de azi știu cine era Nicolae Ceaușescu?
De-atunci, multe amănunte s-au șters, multe trăiri s-au îndulcit, istoria galopează și sfărâmă sub copite frunzele uscate ale istoriilor de demult.
De aceea, pentru nostalgici, postez acest text, care păstrează intacte simțirile celor care-și riscau viața pe străzi, în acel decembrie pe care-l uităm încet.
Iubitori de istorii vesele, nu-l citiți!
Nu veți găsi nimic vesel în el. Doar ecourile îndepărtate ale unor clipe magnifice, unice, regeneratoare.
A fost Crăciunul cel mai sărbătoresc și mai important din viața mea. Dacă ar trebui să aleg cea mai mare sărbătoare pe care am trăit-o, aș alege două: acest Crăciun… și probabil reveionul anului 2000. Pentru că la acel reveion am visat încă de când eram copil. Mă întrebam mereu dacă voi trăi destul de mult ca să apuc schimbarea mileniului. Dar asta e altă poveste.
Să ne întoarcem la acel Crăciun.
Săptămâna dinaintea acelui Crăciun a început urât. O vreme nefirească, prea caldă, ca de martie. O apăsare nefirească, mai grea ca oricând. Prezentul, trecutul și viitorul erau înșiruiri de zile întunecate, amenințătoare.
Luni au început șoaptele.
Toată lumea asculta posturile interzise. Unii aveau rude sau prieteni la Timișoara.
Toți șopteam. Atât.
Marți am fost adunați la ședințe de partid deschise. Cine-și mai amintește astăzi ședințele de partid deschis-obligatorii? Politrucii de serviciu, cu mutre prelungi și cu expresii sibilinice, ne-au adresat amenințări cât se poate de clare, ascunse printre informații cât se poate de voalate.
Dacă n-am fi știut ce se întâmplă, n-am fi înțeles nimic.
Dar știam.
Totuși, sufletele noastre erau lipsite de speranță. Prea mulți ani grei ca plumbul striviseră orice mugure de nădejde.
Toți tăceam. Atât.
Miercuri m-am dus la o prietenă să-i spun la mulți ani de ziua ei. Eram împreună cu altă prietenă. Între prieteni, vorbeam. La Timișoara mureau oameni pe străzi.
Clocotul din capul meu a dat o clipă pe dinafară și-am spus: Uite, eu fac acum o placardă cu Jos Ceaușescu și ies cu ea pe stradă. Veniți cu mine?
Una dintre prietene a tăcut.
Cealaltă a zis: Să iasă cei care n-au copii. Eu am un băiat. Trebuie să trăiesc.
Am răbufnit: Pentru voi, ăștia care nu vreți să ieșiți în stradă pentru că aveți copii, o să iasă și o să moară copiii voștri.
Dar de fapt nu credeam că va fi așa. Am fost un bun profet, fără să știu.
Seara, la televizor au apărut Ceaușescu și femeia lui.
Și Dincă. Cel poreclit „Te leagă”. Stăteau acolo, în fața noastră, ca un memento mori.
Funebri. Țepeni.
Erau deja morți. Dar nici ei, nici noi nu știam. M-am uitat la ei cu luare-aminte și am simțit că mă scufund într-un întuneric fără sfârșit.
Nu mi-a trecut prin cap că nicicând întunericul nu e mai profund decât înaintea zorilor.
Poporul care a născocit acest dicton nu și-a pierdut niciodată ultima speranță.
Eu mi-o pierdusem.
Joi, dis de dimineață, am plecat să fac de gardă la școală.
Așa ne anunțaseră la ultima ședință de partid deschisă, că trebuie să fim vigilenți și să păzim bunurile poporului.
La bunul poporului nu era încălzire și nu aveam curent electric la priză. Din fericire, telefonul funcționa. Clănțăneam de frig, împreună cu o colegă, și șopteam.
Puțin după ora zece, a telefonat bărbatul meu. Era acasă, bolnav. E un om tare, dar atunci plângea. Mi-a spus: A apărut la televizor Ceaușescu, la miting, vorbea, s-a auzit deodată o pocnitură și emisiunea s-a întrerupt. Au mai dat doar câteva cadre cu mulțimea, dar am impresia că erau înregistrări.
Era 21 decembrie. Când zaci demult în fundul mormântului și cineva îți dă a înțelege că s-ar putea să scapi, nu crezi.
E omenesc.
Am rămas acolo, în școala goală și glacială, ciulind urechile și tresărind nervos la fiecare foșnet. De departe, din oraș, se auzea un zgomot stins, greu de interpretat.
A telefonat directorul, un om cumsecade: Deseară, când te duci acasă, să n-o iei prin centru.
De ce?
Uite-așa, s-o iei pe ocolite. Știa că am venit cu mașina. Dacia națională.
A telefonat din nou bărbatul meu: Deseară, când vii acasă, să o duci întâi pe colega ta acasă.
Bine.
Locuia în Pantelimon. Am dus-o acasă.
Pe drumul de întoarcere, am fost catapultată în viața următoare. Dinspre centru spre periferie veneau în marș grupuri de muncitori, scandând: Jos Ceaușescu, Jos Ceaușescu.
M-a lovit un soi de nebunie și am ieșit jumătate prin geamul mașinii, cu mâna înfiptă în claxon și zbierând: Bravo, băieți, jos cu el! Oamenii au strigat: Vino cu noi, vino cu noi!
Dar nu i-am ascultat, m-am dus acasă, mi-am luat jumătatea și am pornit pe străzi.
Am luat-o din Piața Romană în jos pe bulevard, printre TAB-uri și cordoane de soldați cu fețe inexpresive și cu armele pregătite.
De la Scala încolo, ne-au oprit, nu mai era voie.
Vuietul Pieței Universității se auzea distinct, chemător.
Am ocolit prin spate, ne-am furișat prin străduțe, ne-am cățărat pe postamentul din spatele Teatrului Național și am ajuns în piață.
Atunci a început Crăciunul.
Noi, toți cei din piață eram Iisuși și Maici sfinte și crai de la răsărit, și păstori, și oițe, iar deasupra pieței sclipea ca o stea libertatea.
Pe zidurile Universității strălucea inscripția Jos cizmarul, jos analfabeta, condamnare la fel de irevocabilă ca și Mane, Thekel, Phares.
Am scăpat cu viață de-acolo.
Am avut noroc. Mult mai mult decât alții.
După aceea, am avut bun-simț. Tot mult mai mult decât alții, care au petrecut revoluția ascunși sub pat și acum au carnet de revoluționar. Noi nu avem. Avem altceva, mult mai prețios.
Am ajuns acasă mult după miezul nopții, împreună cu doi prieteni pe care i-am luat pe drum. N-am dormit. Au plecat când s-a luminat de ziuă. Am ațipit iepurește.
Peste câteva ceasuri, prietenii s-au întors: Gata. S-a terminat.
Ceaușescu a fugit cu elicopterul de pe Comitetul Central, steaua roșie a fost dată jos de pe clădire.
S-a terminat.
Am pornit pe străzi. Strălucea un soare cald de primăvară, nu mai era Crăciun, era Paștele. Jumătate din locuitorii Bucureștilor erau pe străzile din centru, sărbătorindu-și învierea.
Ca orice miracol, n-a durat. După prânz, a apărut pe micile ecrane eșalonul 2. Autointitulat Frontul Salvării Naționale. O voce, obișnuită să dea comenzi și să țină discursuri, ne-a informat că „ei numai au trădat idealurile comunismului”.
Spre seară, scenariul s-a dezlănțuit: muniție de război, morți, palatul regal incendiat, biblioteca universitară la fel. Mă uitam la palat și boceam după tablourile de preț, rămase moștenire de la „exploatatori”.
Mai există zâne. Am aflat mai târziu că o doamnă care lucra la muzeu le-a desprins de pe pereți și le-a pus la adăpost.
Sâmbătă s-a făcut iarnă
Din cerul mohorât au început să curgă fulgi.
Prin metrou, difuzoarele chemau populația la o manifestație împotriva comunismului.
Eșalonul 2 a scos-o din mânecă pe Doina Cornea, simbolul disidenței anticomuniste, și a păcălit-o să apară la televizor și să îndemne oamenii să nu mai facă nici o manifestație: să lase noile „autorități” să lucreze.
Ele lucrau. „Teroriștii” „trăgeau din toate pozițiile”.
Pe stradă nu era nici țipenie. Gloanțele zburau, mai dese decât fulgii.
Stăteam lipiți de televizor. Știrile contradictorii fulgerau pe ecran.
Armata e cu noi.
Ceaușescu a fost prins.
N-a fost prins.
A fost văzut.
Nu era el.
Teroriștii omoară din umbră.
Patru teroriști au fost prinși și uciși. Nu erau teroriști, erau soldați.
Armata e cu noi. Armata trage-n noi.
Veniți să salvați Televiziunea. Veniți să muriți la Televiziune.
Duminică, iarna și-a intrat de-a binelea în drepturi. În cartier se trăgea.
N-am putut ieși să luăm pâine. Poate că nici nu se adusese pâine, oricum.
Am dat iama în congelator, la ultimele provizii, și-am încropit o salată cu maioneză. Pe care am mâncat-o cu mămăligă.
Era Ajunul Crăciunului. N-aveam brad. Afară, snopi de gloanțe desenau podoabe de Crăciun pe cerul nopții.
Pe micul ecran, un spectacol de circ tragic. Am petrecut noaptea sfântă în fața televizorului. La fel și prima zi de Crăciun.
Ceaușescu a fost judecat.
Ceaușescu a fost executat.
Peste o oră vom difuza caseta.
Peste încă o oră vom difuza caseta. Peste mai multe ore vom difuza caseta.
Mâine vom difuza caseta.
Nu există caseta.
Uite caseta.
Crăciunul libertății noastre
Crăciunul libertății noastre a fost, în sfârșit, mânjit de sângele înveninat al cizmarului fanfaron. Și al ciracei lui analfabete.
Din cer ningea cu daruri de iarnă, fulgi.
Viața se anunța plină de promisiuni stropite cu picuri mărunți de sânge nevinovat și vinovat.
Un tovarăș șiret avea să ne mintă cu democrația peste 20 de ani.
Prietenii lui aveau să ne mintă cu mâncare și bani.
Mulți dintre noi aveau să-și vândă viitorul pe un pui ieftin și o lozincă și mai ieftină.
A fost cel mai important și mai sărbătoresc Crăciun din viața mea
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Foarte impresionantă amintire, redă perfect atmosfera acelor zile. Felicitări!
Am scris şi eu ceva în amintirea acelui Crăciun, urmînd s-o postez pe Facebook, dar o pun şi aici că se potriveşte:
Cel mai memorabil Crăciun din viaţa mea a fost cel din 1989, în Bucureşti.
Încă din mijlocul lui decembrie, după cele întîmplate la Timişoara, eram cuprinşi cu toţii de o tensiune crescîndă, presimţind că de data asta se vor întîmpla lucruri mari. Pe la 20 decembrie, parcă şi aerul făcea deja scîntei şi în Bucureşti, iar pe 21 a explodat şi acolo, cu protestatari, focuri de arme, oameni căzuţi victime. Pe 22, Ceauşescu şi-a luat zborul, dar tensiunea n-a scăzut, dimpotrivă, a crescut, fiindcă „teroriştii” trăgeau zi şi noapte, acolo unde nici nu te aşteptai. Unii s-au pomenit cu glonţul în peretele bucătăriei, intrat prin geam. Nicăieri nu te mai puteai simţi în siguranţă. Stăteam toată ziua lipiţi cu urechea de radio să auzim ultimele ştiri, să dormim n-am mai putut nici noaptea, în loc de asta am încercat să ghicim din ce parte se aude ropotul armelor automate, şi cît de aproape ar putea fi de noi.
Aşa am ajuns la prima zi de Crăciun. Dis-de-dimineaţă, ieşind cu soţia în bucătărie, primul lucru a fost să dăm drumul la Radio Bucureşti, să auzim ce mai e. Şi atunci, deodată, am auzit ceva de necrezut de ni s-a tăiat răsuflarea: Corul Madrigal cînta „O, ce veste minunată”. Colinda de Crăciun poate cea mai la sufletul românilor! Repet deci, pentru a-i sublinia incredibilitatea: „O, ce veste minunată”, la Radio Bucureşti! Ceva de neînchipuit de cînd ne ştiam! Abia atunci am putut simţi pentru prima oară în toată profunzimea că acum, iată, într-adevăr s-a schimbat totul, şi, în sfîrşit, după atîta încordare, ne-a apucat plînsul de acea frumuseţe, pogorîtă parcă dintr-o altă lume.
Am purtat-o în suflet toată ziua. Iar spre seară, la televizor s-a dat ştirea că soţii Ceauşescu au fost executaţi. Am simţit cum se destramă totul în mine. Mi-am zis aşa: dacă nici noua putere nu-şi dă seama şi nu simte că sfînta zi de Crăciun nu e pentru a omorî pe cineva, fie el chiar Ceauşescu, fiindcă această zi e despre cu totul altceva, atunci ne putem aştepta la orice. Nici din colindă nu mi-au mai rămas decît ultimele versuri, care veneau parcă din adîncul sufletului, ca o rugăciune: Să se nască, cu adevărat, şi să crească, să ne mîntuiască odată cumva şi pe noi…
De atunci încoace, timp de 30 de ani, aceasta mi-a rămas ca o rugăciune de Crăciun.
Doresc tuturor un Crăciun adevărat şi fericit!
(Dacă cineva ar dori să asculte cum sună această colindă în ungureşte, o poate asculta aici: http://bit.ly/2Z547Pn.)
A tinut cont Ceausescu de toate craciunurile dinainte de 89 ? si ne-a respectat obiceurile ? in cel mai fericit caz le-a tolerat, o data ca executia sa in ziua de craciun dreptatea a fost infaptuita.
Daca nu ar fi fost impuscat imediat si tarat prin tot felul de procese fiti sigur, ajungea iar in fruntea statului, cei care au ordonat impuscarea sa au fost constitineti, tot comunisti de ai lui, de acest fapt. O data pe drumul pronit nu mai era cale de intoarcere.
Personal nu am nici o remuscare si nici un sentiment pt niste jigodii care si-au primt pedeapsa pt anii furati din vietile a miloane de romani.
„S-a terminat. Am pornit pe străzi. Strălucea un soare cald de primăvară, nu mai era Crăciun, era Paștele. Jumătate din locuitorii Bucureștilor erau pe străzile din centru, sărbătorindu-și învierea.” Fiecare roman era in acele clipe un mic Iisus care a înviat dupa 50 de ani de chinuri. Poate ca, numai un popor ca al nostru a putut trai un astfel de sentiment de libertate, de extaz. Nimeni nu va putea vreodata sa simtă asa ceva si nimeni nu va putea sa uite acele zile.
Un tovarăș șiret avea să ne mintă cu democrația peste 20 de ani.
Prietenii lui aveau să ne mintă cu mâncare și bani.
Mulți dintre noi aveau să-și vândă viitorul pe un pui ieftin și o lozincă și mai ieftină.
Brucan știa foarte bine ceea ce cei mai mulți români nu au înțeles nici până în ziua de azi: că democrația – așa cum s-a implementat în vremurile de după război în toată Europa – e o formă soft de comunism care are nevoie de vreo două-trei decenii (o generație) de îndoctrinare și spălare de creiere până când un grup elitist ocult reușește să controleze total un stat.
Imediat după executarea ceaușeștilor nu mai exista constituție, nu se mai ținea seama de legi, miliția și securitatea se reorganizau în subterane și lipseau de pe străzi, iar românii puteau, în sfârșit, să se exprime și să respire liber. Pentru prima oară de la trădarea regelui Mihai (23 august 1944), din 22 decembrie 1989 și până în 12 iunie 1990 populația fostei pușcării bolșevice numite R. S. Romania a fost cu adevărat liberă să spună ce crede în gura mare. Atât a durat libertatea românilor. Nici măcar 6 luni. După care, STATUL a devenit încet-încet o democrație tot mai ticăloasă, exact așa cum planificaseră organizatorii loviturii de stat (Brucan și „elita” din care făcea parte). Cât despre ceea ce a mai rămas în ziua de azi din libertatea de exprimare a românului și din articolul din Constituție care o „consfințește”… nu-i serios să vorbim. Iar când ți-ai pierdut libertatea de exprimare, nu poți nici măcar să numești problemele cu care te confrunți. Darmite să le discuți și rezolvi.
Și cu asta, basta! Noapte bună năciune și mai multă atenție la următoarea loviluție!
***
Hans-Hermann Hoppe: “Democracy has nothing to do with freedom. Democracy is a soft variant of communism, and rarely in the history of ideas has it been taken for anything else.”
Ai lacune serioase, nu stiu daca la mansarda sau in biblioteca.
Scrii din Tiraspol cumva ? Pe cine a tradat regele Mihai I ?
Cit timp procesele din dosarele Revolutiei si Mineriadelor nu sint finalizate, amintirile la gura sobei sint nerelevante.
Si eu am amintiri, notate in jurnal pentru 3 zile – 20 , 21 si 22 decembrie. Cu gloante suerind si luaind viata unor participanti.
Si cu cit trece mai mult timp si dosarele amintite se inchid si redeschid, amintirile devin tot mai irelevante. Au proliferat rentierii-revolutionari. Ei sint cu adevarat beneficiarii, pentru ei nu e nevoie de dosarele Revolutiei si Mineriadelor.
An peste an amintirile noastre devin tot mai ipocrite, caci le preferam unei solutii a dosarelor.
Sa ne traiasca Justitia. S-o lasam sa lucreze.
Cel mai fericit craciun a fost cel din 1989 pt ca Ceausecu a fost impuscat, un cadou mai mare si important nu putea exista.
Domnul Alin Fumurescu scrie insinuant dar corect in al sau articol ca tre’ sa renuntam la incrancenari si dvs va bucurati de uciderea unui criminal. Nu stiu daca exista o cale mai buna decat executarea grabita (desi ar fi trebuit sa existe) dar crima nu e motiv de bucurie chiar daca ar fi fost necesara. A fost bucurie ca am scapat de el nu ca a fost omorat. Crăciunul e despre bucuria Vieții.
Siti care este cel mai bun comunist ? cel mort si chiar nu ma intereseaza cat de morala este impuscarea unui criminal.
Jocuri de putere, a fost omorat pt ca a fost tradat, nu pt ca era comunist, ca dovada ca au ramas alti comunisti neafectati de legi.
Ce e LASITATEA?
De ce exista unii mai Lasi decat altii?
certitudinea e cel mai bun somnifer
Imaginați-vă, domnilor ,că sunteți în anul de grație 2089, decembrie … Și că veți citi frânturi din cele petrecute in 1989,decembrie. Mulți din cei care scriu aici – autori și comentatori – veți ajunge ,cu siguranță, să vă retrăiți amintirile. De fapt, VIAȚA . Ce să mai zic…? AR MAI FI DE ZIS CEVA… Așa că, retrancriu o urare ; FERICIUN CRECIT !