O cupă de acid sulfuric pentru presa de investigație

Cazul Oltchim, dezbătut cu fervoare de vreo două săptămâni, e abordat în mass-media pe ipoteze, presupuneri, ghicitori. Ziarul România liberă inventaria zilele trecute cele ”șase mistere” ale privatizării, iar audio-vizualul trăiește de pe urma spectacolului dat de Dan Diaconescu, vorba presei,”inculpat și adjudecatar” în urma licitației pentru privatizare. Presa nu are la îndemână informații certe care să explice ce se va întâmpla cu combinatul, cu angajații, cu salariile restante, cu funcțioonarea în viitor. Autoritățile presupun că Diaconescu-OTV nu are banii și profită de slăbiciunea statului pentru a face un circ mediatic major, analiștii economici avansează ipoteze deloc optimiste în legătură cu privatizarea (cu cât mai la vedere, cu atât mai cețoasă) și cu patronul potențial, iar presei îi rămâne să speculeze repetând întrebarea ”cine se află în spatele lui Dan Diaconescu?”, doar-doar va primi un răspuns.

Un caz cum este cel al privatizării Oltchim pune în evidență cât de mult a pierdut presa de investigație, pusă pe butuci în anii de criză și de sălbatică politizare. Jurnaliștii s-au găsit dezarmați în fața manipulărilor și a lipsei de transparență a unei privatizări ”la vedere”, fără surse de încredere, fără documente relevante, toate necesare unei anchete veridice. Pe acest gol se poate compune o cacealma de proporții, în deriziunea legii și a speranțelor pe care oamenii Oltchimului și le agață de venirea unui patron salvator. Jurnalismul de investigație costă. O anchetă înseamnă timp și bani. Patronii de presă nu investesc în așa ceva decât dacă ancheta e comandată pentru combaterea unui adversar politic sau a unui concurent. Avem exemple în acest sens, Trustul Intact își înființase la un moment dat un departament ”de șantaj”, cum dezvăluia un jurnalist. Mai sunt și alte exemple, în presa scrisă, în televiziunile locale etc. O anchetă de presă mai presupune, pe lângă fler, nas de detectiv, cunoașterea instituțiilor, a legislației, obligatoriu și independența jurnalistului capabil să își asume riscuri. Altminteri ancheta sa va fi oprită de la publicare și difuzare pentru a nu deranja, pentru a nu strica jocurile, pentru a nu afecta imaginea vreunui puternic al zilei. Nu s-ar putea spune că nu există azi în presa românească astfel de jurnaliști. Un exemplu strălucit este Adrian Mogoș, care a primit în 2010 Premiul de Excelență pentru investigație jurnalistică acordat de Inițiativa Central-Europeană și de Organizația Media Sud-Est Europene (SEEMO). Trebuie amintită și o veterană a presei de investigație, o natură de detectiv ieșită din comun, jurnalista Ondine Gherguț, acum redactor la România liberă.

În general, jurnaliștilor români le lipsesc nu calitățile, ci condițiile. Mai cu seamă autonomia. Ca în fiecare an, Raportul FreeEx semnalează în 2011, sub tristul generic ”Presa românească în cădere liberă”, pierderile: ”Calitatea actului jurnalistic a continuat să se degradeze. Informația relevantă din perspectiva interesului public a fost sufocată de dezbateri sterile pe televiziunile de știri. Jurnalismul de investigație s-a refugiat în online și a devenit preponderent o preocupare a jurnaliștilor freelance. Presa nu-și stabilește întotdeauna independent agenda zilnică, ci preia informația prioritizată de către grupuri de presiune, politice și financiare”, sunt doar câteva constatări. În 2001 se înființa Centrul Român pentru Jurnalism de Investigație-CRJI. Jurnaliștii care au fondat organizația – trebuie aminiți Ștefan Cândea, Sorin Ozon, Cătălin Prisecariu, Radu Paul, Mihai Vasile, dar și alți 20 – au găsit frecvent finanțare internațională pentru a sprijini investigații transfrontaliere pe subiecte periculoase de contrabandă, rețele de prostituție, trafic de cetățenie etc. Anchetele au fost puse gratuit la dispoziția presei din România. Foarte puțini s-au arătat interesați. Freedom House a instituit la rându-i un proiect de sprijin al jurnalismului de investigație, cu granturi și traininguri substanțiale. Totuși ziariștii se mulțumesc frecvent cu ”parteneriatele” prin care li se livrează subiecte de gata, dosare întregi sau documente compromițătoare provenite de la miniștri, demnitari de tot felul, oameni de afaceri, politicieni, cum deunăzi scria Liviu Avram. Prin intermediul falselor anchete au loc răfuieli, lovituri sub centură, dueluri politice. Numărul anchetelor adevărate, puse în slujba adevărului la care publicul are dreptul, se micșorează. Supraviețuitorii speciei de jurnalist-detectiv sunt incomozi și trebuie stârpiți. Vezi cazul recent al CV-ului contrafăcut al lui Șova, indignat la culme de îndrăzneala jurnalistului Cătălin Prisecariu de a-i scotoci biografia profesională pe site. Pentru cutezanța de a difuza în premieră documentele deja celebrului plagiat al lui Victor Ponta, a fost desființat un canal de televiziune, TVR Info. Totuși, până nu se va cenzura Internetul, presa online, specia inconfortabilă, chiar diminuată, va supraviețui.