O dezamăgire

Dacă punem la o parte cele câteva volume ce îl au ca autor unic sau drept coordonator pe profesorul clujean Liviu Malița ori trilogia Mirunei Runcan Teatru în diorame, nu  am putea cita prea multe alte titluri de cărți care să se fi ocupat de raporturile mai mult decât complicate și pernicioase dintre cenzură și teatru în anii dictaturii comuniste. Aceasta în pofida faptului că atât spectacolele de teatru cât și creațiile cinematografice au fost atent controlate, cenzurate, epurate de lucrătorii partidului plătiți să apere puritatea ideologică a acestui gen de producții pe care liderii comuniști le doreau integrate așa-numitei culturi de masă. De unde și prețul relativ scăzut al biletelor ce permiteau accesul în instituțiile teatrale și în cinematografe.

Încă și mai puțin cercetată și făcută publică a fost și rămâne intruziunea organelor Securității în Teatre. O Securitate omniprezentă și omniscientă care, în mai sus-menționatele domenii, lucra mână în mână cu cenzura. Se știe, de altfel, că destule creații teatrale sau cinematografice au fost cenzurate, amputate sau pur și simplu interzise ca urmare a unor sesizări venite pe filiera celor care, cu carte de muncă sau numai pe baza unor angajamente voluntare ori silite, se aflau în serviciul Departamentului Securității Statului.

Tocmai de aceea am așteptat cu multă nerăbdare cercetarea Cristinei Modreanu Teatrul ca rezistență. Oamenii de teatru în arhivele Securității (Editura Polirom, Iași, 2022).  O carte ce ar fi avut șansa de a fi o adevărată deschizătoare de drumuri în domeniu. Din păcate, nu este sau este doar în parte. Și aceasta din mai multe motive. Dintre care două mi se par esențiale. Mai întâi deturnarea atenției cercetătoarei de la preocuparea anunțată a fi de bază, aceea a explorării intruziunii brațului înarmat al partidului în viața unor instituții de spectacole ori în existența unor oameni de teatru, către teme azi pe alocuri încă la modă, precum aceea a feminismului, a piedicilor reale sau imaginare puse în calea afirmării profesionale a femeii. Cea de-a doua ține de precaritatea documentării,  de refuzul de a aprofunda cu adevărat și pe baza unei bibliografii convingătoare o seamă de teme și probleme.

După o introducere (un Argument) scrisă destul de alambicat, cartea Teatrul ca rezistență. Oameni de teatru în arhivele Securității ne propune nouă capitole al căror rost ar fi acela de a aduce în luminile rampei tot atâtea cazuri socotite a fi  relevante pentru anii 60-70-80 ai secolului trecut. Ne sunt aduse în atenție episoade din viața unor instituții (Teatrul Național, Teatrul Maghiar și Teatrul German de Stat din Timișoara, Teatrul Mic și Teatrul Bulandra din București) și din aceea a unor creatori precum Ioan Ieremia, Emil Reus, Kiss Erzsébet, Ida Jarcsek-Gaza, Radu Penciulescu, Cătălina Buzoianu, Paul Barbăneagră (numai că acesta, un maestru al documentarului, nu a avut în România decât foarte puține lucruri în comun cu teatrul), Lucian Pintilie, Alexandru Tocilescu, Florian Pittiș.

Cartea începe bine, aș zice chiar foarte bine, primele două capitole – Teatru și politică în comunism. Câteva spectacole timișorene și Confuntarea “Vreau să fiu regizorul propriei mele vieți”- Cazul Emil Reus – fiind cele mai convingătoare și pentru că sunt cel mai consistent documentate și fidele intențiilor declarate ale cercetătoarei. Întâiul capitol menționat m-a interesat și fiindcă începe cu câteva pagini referitoare la tinerețea creatoare a regizorului Sergiu Savin (cu numele din buletin Silviu Leuciuc) care, după momentele critice de la început de carieră atent detaliate de Cristina Modreanu,  după ciocnirea fie chiar și indirectă cu “luminatul” Ion Iliescu a ajuns să lucreze la Teatrul din Oradea. Nici aici nefiind ocolit nici de cenzură și nici de securitate. Nu am acum răgazul de a detalia chestiunea.

“Ciocnirile” dintre regizorul Radu Penciulescu și Securitate, despre care Cristina Modreanu scrie mai departe, au fost totuși relativ puține. Marele artist și șef de școală de regie a devenit suspect în 1963, când a fost zărit intrând în sediul Ambasadei Marii Britanii la București, i s-a deschis DUI (dosar de urmărire informativă în 1965 în cuprinsul căreia se regăsește și nota informativă din 1963, însă având reputația unui creator devotat idealurilor stângii nu a avut, pesemne, mari probleme cu organele represive nici măcar în 1970, atunci când a șocat lumea teatrală cu celebrul și controversatul său Rege Lear. Sau, cel puțin, aceste probleme nu sunt detaliate în carte. Radu Penciulescu devine o preocupare acută pentru Securitate doar după ce a rămas, pe neașteptate, în Occident. Atunci când a produs niscaiva agitații în clipa în care mamei sale, Coralia Penciulescu, nu i s-a acordat o viză de ieșire temporară din țară.

Capitolul Femeile din teatru și dimensiunea de gen în arhivele Securității  mi se pare o ratare. Un tribut prea mare plătit obsesiilor feministe ale cercetătoarei. Un capitol gen musca-n lapte. În anii 70-80, regimul nu persecuta programatic femeia, nu se opunea idealurilor sale de emancipare. Desigur, în limitele ideologice ale vremii. Din contră. Aparent îi încuraja ascensiunea. E drept că totul era mai ales de ochii lumii și pentru a justifica agresivitatea impunerii politice și guvernamentale a Elenei Ceaușescu. Relevantă în acest sens e cartea cu adevărat serioasă a istoricului Cosmin Popa Elena Ceaușescu sau Anatomia unei dictaturi de familie  (Editura Litera, București, 2021), complet ignorată de Cristina Modreanu, și nicidecum însăilarea pe alocuri chiar vulgară a Laviniei Betea Tovarășa. Biografia Elenei Ceaușescu (Editura Corint, București, 2021).

Cum spuneam, nu idealurile sau elanurile feministe le dădeau bătăi de cap agenților Securității, ci fapte socotite a fi contrare moralei, eticii și echității socialiste și împrumutate din putreziciunea și dezmățul Occidentului de care erau acuzate cel mai adesea complet aiurea unele actrițe sau regizoare.

Trec acum peste paginile absolut deplasate în care într-un mod mai degrabă specific Constanței Crăciun, Tamarei Dobrin sau Margaretei Bărbuță este pusă la zid inocenta comedie a lui Mircea Ștefănescu Micul Infern și cei ce au pus-o în scenă (cum să te aștepți ca, de pildă, Marietta Sadova de abia ieșită din închisoare să o reformuleze în acord cu idealurile revoluției sexuale din a a doua jumătate a anilor 60?) și observ că nici capitolul dedicat Cătălinei Buzoianu nu aduce cine știe ce mari revelații. După ce a depășit, să zicem, cu bine momentul critic al faptului că era fiica unui om cu trecut legionar, după ce a absolvit I.A.T.C-ul, Cătălina Buzoianu a avut parte de o carieră strălucită. Nu însă și lină. Cătălina Buzoianu fiind un om și un creator de și cu atitudine. A montat în stagiunea 1984- 1985 la Teatrul Mic piesa acuzat feministă Cerul înstelat deasupra noastră a și mai abitir feministei Ecaterina Oproiu, a avut parte atunci de cronici laudative. Ruptura de instituția din strada Constantin Mille și de directorul Dinu Săraru intervenind după ce acesta a obligat-o să pună în scenă Doamna cu camelii. Atenție! Spectacolul, și el cât se poate de feminist, s-a numit Doamna, nu Dama cu camelii cum este greșit citat titlul în carte. De altfel, regizoarea s-a îndepărtat vizibil de romanul lui Dumas, a construit un scenariu și un spectacol intelectualicește superioare, totul fiind centrat pe relația dintre personajul din viață și cel din carte.

Cam grăbite, cam pe repede înainte mi s-au părut a fi întocmite capitolele dedicate lui Lucian Pintilie, lui Alexandru Tocilescu (axat mai curând pe întâmplări de după 1989) și lui Florian Pittiș. Bun, despre scandalul Revizorului și despre ceea ce a urmat în viața și cariera lui Lucian Pintilie s-au scris atâtea. Din păcate, bibliografia, nici măcar cea esențială, nu a fost însă nici pe departe consultată, așa cum s-ar fi cuvenit de autoarea volumului. Nu  există o minimă consecvență în citarea surselor, botezate și rebotezate după bunul plac al autoarei, nu se face apel la prima sursă . De pildă, în cazul a ceea ce a spus despre soarta lui Pintilie Virgil Ogășanu sunt citate doar comentariile regizorului din Bricabrac, nu și interviul original al actorului, apărut de abia în nr. 1/1990 al revistei Teatrul azi, în cuprinsul unei anchete realizată de Ileana Popovici. Prima după 1989 care încerca să pătrundă în păienjenișul cazului. Anchetă pesemne complet necunoscută Cristinei Modreanu. Complet ignorat este și numărul  cu schepsis al României literare în care au semnat cronici laudative intelectuali de marcă precum Lucian Raicu, Ana Blandiana, Matei Călinescu. Totul fiind pregătit la inițiativa lui Valentin Silvestru. A urmat  furia autorităților, decizia ca aceste colaborări să nu fie plătite, dar a urmat și un fel de contramanifestație a durilor din critica teatrală românească în frunte cu Radu Popescu în România liberă.Unele fapte azi aproape complet știute (semnalez că, între timp, la editura Mega a apărut dosarul de securitate al lui Pintilie) sunt prezentate drept încă nelămurite de autoarea cărții. Despre soarta post-Revizorul a lui  Liviu Ciulei se fac doar aproximații . Azi se știe că regizorului i s-a impus să monteze Puterea și adevărul, însă având, de la un moment dat încolo,  și o codiță în persoana mult mai ștersului, dar verificatului ideologic Petre Popescu (fratele lui Radu Popescu) și da, Liviu Ciulei e cel ce a terminat  A XII a noapte după ce spectacolul a fost abandonat din motive de sănătate de Aureliu Manea și pe urmă temporar preluat de Petre Gheorghiu. Pe afiș a apărut Regie colectivă. Aceasta la dorința expresă a lui Ciulei care, după mărturia lui Ion Caramitru, a asistat la repetiții și a fost fidel desenului inițial al montării.  Cu toate acestea, cu toate că nu mai era director, până în 1980, anul plecării în SUA, Liviu Ciulei a însemnat pe mai departe un punct de reper pentru Teatrul Bulandra. Recunoscut ca atare și de George Dem Loghin, și de Emil Riman, și de Ion Besoiu. Și de mai toți actorii Teatrului. Florian Pittiș (sau Pitiș) a avut probleme încă din anii 70, cam simultan cu interzicerea spectacolelor Gluga pe ochi și Revizorul, din cauza unor recitaluri de muzică și poezie făcute chiar înainte de apariția pe firmament a Cenaclului Flacăra  al lui Adrian Păunescu, împreună, între alții, cu Ion Caramitru.

Unele nume sunt transcrise greșit. Se face în capitolul despre Lucian Pintilie vorbire despre un anume Constantin Milea. E însă vorba despre Constantin Mitea, politruc, stâlp ideologic al regimului și, o vreme , redactor șef al Scânteii. E drept, numele acestui activist de partid de cursă lungă (l-a însoțit pe Ceaușescu până la căderea lui din decembrie !989) este citat eronat de Pintilie însuși în Bricabrac. Greșit sunt denumite și anumite instituții. De pildă, Comitetele județene pentru cultură și educație socialistă, succesoare ale filialelor Comitetului de Stat pentru Cultură și Artă, sunt numite arbitrar Direcții de cultură. Numele sub care funcționează astăzi. Or, astfel de libertăți nu prea sunt îngăduite cuiva care lucrează pe un post de cercetător științific la una una dintre marile Universități din țară și la o facultate ce se auto-recomandă drept bastion al excelenței.

Bref. Teatrul ca rezistență. Oamenii de teatru în arhivele Securității este o carte ce s-ar cere mult, radical îmbunătățită. De data asta cu mai multă trudă, mai multă atenție acordată rigorii documentării.

Pentru mine, în actuala ei formă cartea reprezintă o dezamăgire.

Cristina Modreanu- TEATRUL CA REZISTENȚĂ. OAMENII DE TEATRU ÎN ARHIVELE SECURITĂȚII, Editura Polirom, Iași, 2022

P.S. Semnatara volumului recenzat mai sus a întocmit în DICȚIONARUL MULTIMEDIA AL TEATRULUI ROMÂNESC, o lucrare și necesară, și mult-așteptată, articolul consacrat marelui om de teatru care a fost și rămâne Ion Caramitru. Din păcate, textul din DMTR e și lacunar documentat, și rău voitor, și resentimentar. Cu interpretări și judecăți nedrepte care distorsionează în chip inadmisibil adevărul.