O discuție cu scriitorii Augustin Cupșa și Iulian Popa despre orașele adolescenței și alte teme. De ce scriitorii români nu scriu despre politică

           In 2021 editura Humanitas publica un volum colectiv de proza scurtă, Cartea orașelor, coordonat de Andreea Răsuceanu. Fiecare proză din acel volum este remarcabilă, deși registrele textelor sunt foarte diferite. Nu există o unitate, altfel decât una foarte generală, a temei anunțate în titlu, dar poate tocmai datorită diversității este o carte surprinzătoare, care se citește cu plăcere. În plus, este o ocazie foarte bună de a descoperi scriitori români relativ tineri si foarte interesanți.
Cu câteva zile înainte de începrea războiului din Ucraina am invitat doi scriitori reprezentativi pentru acest volum, Iulian Popa și Augustin Cupșa, la o discuție relaxată despre orașe și literatură. Din cauza războiului am tot amânat publicarea acestei discuții. O publicăm acum, în întampinare a târgului de carte Bookfest 2022.

             În scrierile fiecăruia dintre voi, orașul copilăriei, al adolescenței este un reper constant, playground-ul predilect al închipuirii și al discursului narativ. Și nu vorbesc doar de prozele incluse în acest volum despre care vorbim astăzi. E ceva adevăr în această constatare a mea?

Iulian Popa: În cazul meu, orașul natal e Brăila și, din acest punct de vedere este un oraș special. Practic, cam în toate orașele prin care am trecut simt că a rămas câte ceva din mine în locul respectiv, însă în Brăila, petrecându-mi practic copilăria si adolescența – acestea fiind niște perioade importante din viața oricui – simt că a rămas ceva mai mult. Practic, am stat acolo până la 18 ani și e locul în care am crescut…

            Ai spus cândva că nu se poate scoate Brăila din tine…

Iulian Popa: Da, da, poți scoate brăileanul din Brăila, dar nu Brăila din brăilean. Nu percepeam griul acelor ani așa cum l-aș percepe astăzi, de pildă. Eram copii. Aveam câteva repere clare în tot orașul. Chiar și când am crescut se rezumau la școală, respectiv, liceu, terenul de fotbal, biblioteca județeană, aia era foarte importantă pentru mine, mergeam des acolo vara. În vacanțele de vară, că nu prea plecam din oraș, mergeam la bibliotecă și la fotbal. A, și la munci agricole, că și acolo ne scoteau vara, pe care îi prindeau prin oraș, aveam parte de așa ceva.

            Ai avut vreodată senzația că te duci în Brăila ca un turist, ca un străin și vezi complet altfel lucrurile?

Iulian Popa: Acum e diferit pentru că și orașul s-a schimbat. În primul rând populația s-a redus la jumătate, au plecat foarte mulți oameni din Brăila. Și când ajung acolo, parcă intru într-un sanatoriu, deși nu în sensul pozitiv al cuvântului. Lucrurile sunt mai linștite, venind din București unde e agitație mare, mașini, și acolo sunt mașini între timp, dar parcă nivelul de agitație al oamenilor, haosul de aici lipsește. E și un loc mai mic, evident.

Augustin Cupșa: Am stat în copilărie și adolescență până târziu în orașul natal, în cazul meu Craiova. Am avut a complicated relationship cu orașul Craiova, pentru că ai mei au venit prin repartiție din Transilvania și bunicii rămânând acolo, verile mergeam la Sibiu sau la Turda, la Cluj. Mi-a fost foarte greu să decantez cele două regiuni. Când veneam la școală toamna, copiii îmi ziceau că vorbesc cu ‘o fost’ sau ‘ o zis’, mă  întrebau dacă-s moldovean, era o confuzie de regiuni. Acolo, în Ardeal, nu mă mai simțeam ca ei, eram cel plecat. Foarte greu dar, până la urmă e un loc la care revin, un loc pe care foarte greu îl recunosc astăzi, e un oraș care s-a schimbat foarte mult, nu pentru că s-a dezvoltat. În anii 2000 s-a cam prăbușit, acum mi se pare că începe să se reorientezez. A fost la un moment dat, privindu-l înspre trecut în istoria lui, un oraș cu un patrimoniu architectural, cu o istorie frumoasă, e un oraș cu multe clădiri de patrimoniu și cu cu tip de arhitectură franțuzească, ca-n București, în sudul țării. Acum, foarte mult din acest decor făcut de oameni e transformat și nu neapărat în sensul bun. Poate mai multă curățenie, mai multă ordine. Mi-aduc aminte de Craiova ca despre orice oraș de provincie din România. Anii ’90 au fost o explozie de verdeață și de libertate de culori. Mi-aduc aminte destul de clar și anii cenușii de dinainte de căderea regimului în 1989, aveam cam zece ani, dar după acea la mine s-a suprapus cu trecerea de la pubertate spre adolescență cu o explozie de euforie Craiova juca bine, a luat cupa, campionatul, era o efervescență în oraș care acum nu mai e, clar. Tot vreau să-l vizitez dar când ajung acolo euforia asta dispare pe drum, în câteva ore dinspre București, când ajung acolo mai durează poate în după masa aia, mă văd cu ai mei, și a doua zi dimineață deja nu prea îmi găsesc locul. Am cunoscuți în continuare acolo, prieteni.

            La mine–n oraș, în Râmnicu Vâlcea, am avut o experiență, am fost cu un prieten architect și el a început să-mi spună, uite clădirea asta e așa, clădirea asta e așa, și m-am simțit turist în orașul meu și m-am dat seama că știam foarte puțin despre lucruri pe care le vedeam în fiecare zi, față de care aveam doar o percepție afectivă. M-am simțit străin de oraș – m-am transpus în ipostaza de stăin – și m-am apucat să citesc – bine, nu sunt foarte multe lucruri de citit despre orașele din România, nu există monografii foarte solide. Dar ai avut vreodată senzația asta, că ești străin în propriul oraș? Că lucrurile sunt altfel decât le știai?

Augustin Cupșa: Da. Și că mai am multe de cunoscut despre oraș. Probabil că e o privire egocentristă a adolescenței, a tinereții în care îți imaginezi că orașul gravitează în jurul tău și a ceea ce vrei tu să faci. Iar după aceea, din perspectiva vârstei adulte, când te întorci, îți dai seama că erau atâtea destine și atâtea persoane sau personaje importante ale orașului. Viața orașului citind din Belle Époque sau interbelică din Craiova, familiile de boieri, familia Romanescu, faptul că unul dintre fiii lui era aviator, a luptat în Franța și a căzut în Franța, nici măcar nu a luptat pentru România. Niște istorii extraordinare, pot să spun. Practic, încerc să le recuperez, să aflu ceva ca să mă leg de locurile respective. Prima senzație că nu știu destule despre orașul meu a fost când am scris romanul de dinainte, pe care l-am amplasat în orașul natal tocmai pentru că aveam senzația că-l voi stăpâni mai bine acolo și voi fi mai natural și mai autentic. Și am fost destul de surprins că unele lucruri nu mi le aminteam suficient de bine, că erau zone din oraș în care nu fusesesm destul de mult și efectiv am făcut fotografii, că nu puteam să mă mut și să stau acolo trei luni sau cât voiam să scriu eu la carte. Făceam fotografii, mă întorceam în București, scriam, iarăși verificam realitățile, ce simțeam, ce știam eu, ce era de fapt, o senzație foarte surprinzătoare.

            E o frază în povestirea asta din volumul Cartea orașelor, spui: “sufletul vechiului oraș pe care nu reușise să-l descifreze niciodată, dar care era încă viu și bine ascuns, dirijând din umbra, aproape supranatural, viața de la suprafață”. E un fel de  arheologie aici, când te întorci în oraș faci un pic pe arheologul, încerci să descoperi straturi pe care înainte nu le vedeai. Ca și cum ar fi făcând parte din propria-ți biografie. Iar Brăila e un oraș foarte viu și astăzi.

Iulian Popa: Da.  Astăzi nu știu. La noi s-a întâmplat ceva similar. Cât am trăit acolo, practic până la 18 ani, eram relativ străin de o anumită parte a orașului pentru că îmi rezumam activitățile în zona în care locuiam. Iar în zona veche, de pildă, care e fabuloasă, are o istorie impresionantă, nu mergeam. Am descoperit zona aceea în anii ’90, venind și cunoscând, auzind lucruri. Și înainte de ’89 știam, auzeam câte un zvon despre clădirea cutare, nu știam ce era cu ele, nu era nici măcar o placă  ‘Aici a locuit Panait Istrati’, știam că e din Brăila, dar nu știam unde… și cunoașterea orașului s-a desfășurat gradual începând cu anii ’90 și chiar și acum îmi place să descopăr noi lucruri despre Brăila. Există câte ceva scris despre oraș, dar probabil că lipsește ceva de anvergură, o monografie.

            Sunt clădiri foarte frumoase în paragină totală, dar probabil că au fiecare o poveste.

Iulian Popa: La începutul secolului XX, Brăila era un oraș foarte dezvoltat, avea o bursă de cereale care dădea prețul cerealelor într-o bună parte a Europei, dacă nu a a lumii, era un oraș cu o activitate foarte intensă în zona portului, a comerțului, era destul de efervescent. Evident, nu mai există lucrul acesta. Dar clădirile din centru sunt martore ale acelei…

            Toate hotelurile comuniste au un fel de poveste.

Iulian Popa: Există un hotel în centru complet atipic, un hotel înalt de douăsprezece etaje, în mijlocul unor clădiri de trei etaje maximum, și vechi.

            Dar în ceea ce privește clădirea asta înaltă, n-ai rămas cu o fixație afectivă?

Iulian Popa: Nu sunt atașat de zona aceea în mod deosebit. Hotelul Traian, despre el e vorba, singura mea legătură cu el de-atunci era faptul că la parter era un shop în care puteai să cumperi în dolari și intram noi când eram copii ca să vedem lucruri pe care nu le vedeai, nu existau în magazine. Am văzut un video player, era ceva science fiction… sau alte lucruri. Era în general un loc în care nu intram, mi se părea un loc străin, în primul rând pentru că era diferit față de restul cartierului. În restul zonei sunt clădiri de la 1900, nu în cea mai bună formă, evident, dar atunci erau mai bine decât acum. Au trecut între timp 30 de ani.

            Atunci cum îți amintești mai bine orașul, prin discuții, prin prieteni, prin anturaj…

Iulian Popa: Da, da, pentru că și anturajul, oamenii pe care îi știu încep să cunoască orașul relativ recent. Nu-l știau înainte de ’89. Puțini îl știau. Era practic o istorie preferabil să fie uitată de către regim.

            Descoperirea asta a orașului e și o arheologie a sufletului. Descoperind orașul vechi și felul cum spui că controlează într-un plan subiacent orașul de astăzi, practic e un fel de descoperire a straturilor subiectivității, ale amintirilor…

Augustin Cupșa: Cred că la mine a fost, și am știu de fapt de ce am strecurat sau am deschis planul ăsta în poveste, pentru că e lupta mea în permanență cu nevoia de apartenență. Senzația că nu sunt destul de îndreptățit să fiu al orașului pentru că nu am o istorie familială acolo. În permanență am încercat să mă agăț de ceva ca să am casa mea cumva, locul meu acolo, dar niciodată n-am fost cu totul, și mi s-a părut că alții din jurul meu care aveau rude la țară, care erau din zonă, eu nu puteam să merg la țară, ei mergeau la țară în vacanțe, cumva se știau din satele din jur, erau  a lu’ cutare a lu’ cutare, bunici. În proză deliberat am ales să nu spun eu povestea și nici măcar cineva de vârsta mea, din generația mea, ci e de fapt o femeie, cumva în legătură cu mama mea, cum a venit în oraș, dar am schimbat timpul, mama a venit prin anii ’80, când m-am născut eu, cu tata împreună. Am mutat povestea în anii ’90. Femeia aceea din povestire descoperă orașul și străinătatea, alteritatea, faptul că în permanență îi scapă ceva, că ceva e ascuns în orașul respectiv, pe care ea nu poate să-l controleze și nu-l înțelege, și care până la urmă poate să fie firea oamenilor sau istoria locului. Acțiunea se întâmplă într-adevăr, într-un cartier de case vechi, pe undeva e strada Părului, e o zonă foarte frumoasă. Eu am prins-o pe vremea în care era încă cu piatră cubică, cu multe pante și clădiri de epocă. Acum orașul s-a schimbat, s-a renovat, dar culorile, fațadele nu mai reușesc să respecte o armonie, un tot unitar, să aibă niște culori frumoase, fiecare și-a făcut un confort, perfect îndreptățit să aibă confortul respectiv, dar nu mai recunosc orașul. S-au tăiat mulți copaci în zonele respective. Zona aceea o știam din poveștile alor mei, pentru că ei au stat prima dată în gazdă acolo, undeva la o casă. Am vrut să rămân fidel acelor locuri, e o femeie care stă în gazdă, tot așa nou venită, am mutat un pic mai încolo din motive ficționale și din fascinația mea pentru anii ’90, care apare cam în tot ce am făcut în ultima vreme.

            Aș extinde un pic întrebarea, din ceea ce citiți voi, credeți că există o înclinație a scriitorilor români din ultimele decenii pentru amintiri, pentru amintirea orașului, blocului, casei unde și-au petrecut adolescența? Dacă ar fi așa, ar fi cumva foarte în răspăr față de ceea ce se petrecea în literatura europeană a secolului XX în care personajele erau deposedate de tot, nu aveau casă, nu aveau țară, trăiau într-o continuă nesiguranță, scriitura era fragmentată. Scriitorul român de astăzi poate are un flux mai coerent, își caută o anume siguranță, un anume reper.

Iulian Popa: Cred că și autoficțiunea joacă un rol destul de important, în general, în literatura contemporană, sunt multe cărți de autoficțiune. În plus, poate e și o nevoie de ancorare într-un loc anume și toată nostalgia trecutului care la mulți dintre noi e nostalgia anilor tinereții. Pe măsură ce îmbătrânim ne aducem aminte cu drag de anii aceia, chit că n-au fost cei mai buni, dar eram tineri atunci.

            Poate e și o recuperare a ceva irosit.

Iulian Popa: Da, e greu să recuperezi ce nu știi că ai pierdut sau ce nu știai atunci că urma să pierzi, dar e greu să recuperezi.

            Scriitorii români pe care-i citești astăzi, crezi că e adevărat ce am spus eu, că e așa, un tip de înclinație de recuperare a identității, poate e prea mult spus, cum crezi tu că stau lucrurile.

Iulian Popa: Nu știu, mi-ar fi greu să spun că ar fi o tendință clară, probabil la unii dintre ei există, dar nu aș putea să spun exact.

             În foarte multe proze rolul principal îl joacă subiectivitatea care acoperă totul. Cum vad eu este cel mai important lucru.

Iulian Popa: Probabil e și cea mai puternică formă de a scrie, până la urmă, chiar dacă e subiectiv totul.

            Mă gândesc că discutam înainte despre faptul că lipsesc acele amintiri ale politicii. În anii ’90 se discuta foarte multă politică…

Iulian Popa: Politica era ceva pentru spațiul public. Pentru spațiul intelectual, literar era și e în continuare un subiect de ocolit. Mă gândesc acum, în zilele noastre, e ceva de care practic toată lumea e sătulă, și sătulă în sens negativ. Există un soi de lehamite generală, pe care toată lumea, toată societatea o are.

            Dar scriitorul are alt statut.

Iulian Popa: Știu că are alt statut, dar, pe de altă parte, simte și el, că și el face parte din societate, simte că nu poate, nu că nu poate, că nu vrea să scrie despre un subiect…

            Nu vrea sau nu poate?

Iulian Popa: Nu vrea, mai degrabă nu vrea.

Augustin Cupșa: Cred că și realitatea politică se schimbă atât de repede încât cartea nu mai e un mediu bun de vehiculare a politicului. Sunt ziarele, știrile. Realitățile politice am senzația că în momentul de față se schimbă foarte, foarte repede și un scriitor care muncește la cartea lui 3-6 luni, un an, doi ani, mai corect 3-4 ani, se poate trezi complet inactual. Când își termină cartea, lucrurile s-au mutat ca-n filme, și el își caută mica lui rază de soare.

            Amintirea a ceea ce s-a întâmplat…

Augustin Cupșa: Consemnarea, da. Cred că așa cum zicea și Iulian, literatura post douămiistă sau douămiistă s-a axat foarte mult pe autoficțiune, poate și din motive sentimentale, emoționale, poate și – aici vorbesc în numele meu – teama de a-ți asuma, la mine de exemplu, sau de a nu greși. Până la urmă discursul ăsta emoțional-subiectiv este că până la urmă, cu asta sigur nu greșesc, pentru că e ceea ce am simțit eu. Poate n-am o părere politică pe care s-o regret după aia.

            Nu e vorba de poziționare politică, e vorba de cum se întâmplau lucrurile, de a înregistra neutru.

Iulian Popa: Poate mai există și senzația că lucrurile sunt oarecum stabile politic, nu se schimbă ceva. Stabile nu în sensul că azi avem un guvern, mâine altul, dar e aceeași formă de guvernământ. În ’89 a intervenit o revoluție, s-a schimbat un regim politic cu un altul, radical diferit.

Augustin Cupșa: Doar anotimpurile se schimbă în România.

            Până în ’90 aproape toată proza care se citea avea în plan second o tema politică…

Iulian Popa: Dar exista nevoia de a vorbi despre politică, lucru care acum nu cred că mai e.

Augustin Cupșa: Era și o ieșire din cenzură și faptul că opinia politică nu te mai costa nimic, sau credeai că nu te costă nimic.

           Bun, a existat nevoia unei recuperări a subiectivității, a eului, dar în treizeci de ani oamenii n-au început să gândească, să-și asume și felul lor de a fi între alți oameni?

Augustin Cupșa: Da, e un evazionism, sunt de acord. Acum n-aș putea să explic de ce, fiecare are probabil motivele lui. Adunate aceste mici părți creează senzația că literatura nu-și mai asumă rolul de a discuta societatea, de a propune soluții, soluții pentru cetate, să zicem.

           Mă gândesc la romanele lui Jonathan Coe, foarte citite,  în care abia aștepți să vezi cum descrie el o întâmplare politică recentă. La noi nu există satisfacția asta…

Iulian Popa: Mai e și o altă problemă. Probabil că la noi scriitorii nu percep clasa politică ca fiind atât de serioasă sau atât de… să merite un roman.

Augustin Cupșa: Nici măcar o mențiune.

           A apărut la Humanitas un roman al lui Dan Perșa, în care politica se revarsă ilariant. Romanul se numește Bestiaro. Dar e o tratare tot în cheie clasică. Romanul ăsta, din punct de vedere al mijloacelor stilistice putea să apară și acum o sută de ani. Nu s-a născut încă o modalitate în literatura română contemporană de a prinde, de a surprinde societatea de astăzi. E doar o constatare. Când credeți că se maturizează un scriitor? Vorbesc de un scriitor aici, în România.

Fiecare scriitor are o evoluție și, la un moment dat, o să spună iată, de astăzi, mă recomand ca fiind scriitor.

Iulian Popa: Pentru mine, nu știu. Nu cred c-o să mă maturizez niciodată ca scriitor. Nici ca persoană, dar asta e altceva. Se adaugă și un soi – poate e prea mult spus – de sindrom al impostorului. Pentru că eu vin dintr-un domeniu complet diferit, toată lumea se miră cum de vin eu din fizică și scriu literatură. O să mă consider mai tot timpul un soi de outsider, un om care e tolerat în acest domeniu, nu e complet… nu aparține complet domeniului. Și din acest punct de vedere nu cred că o să fie un moment în care o să spun vreodată, da, sunt scriitor. Nu m-am prezentat nimănui spunând ‘sunt scriitor’. Scriu, da, dar parcă e prea mult, e un cuvânt prea popmpos. Am întâlnit oameni care n-au scris nicio carte și se prezintă ca scriitori. Au vreo două povestiri în reviste și sunt scriitori. N-aș putea. Nu le-am spus absolut nimic, evident, e treaba lor cum se prezintă.

Augustin Cupșa: Cam pe aici sunt și eu. Da, scriu lucruri, dar nu sunt neapărat scriitor. Cumva dacă aș fi făcut filologia poate as fi fost mai îndreptățit să spun că sunt scriitor, dar tot n-aș fi spus că sunt scriitor. Probabil că scriitorul vine și cu un anumit statut, un anumit statut financiar, o anumită recunoaștere publică, în țări occidentale sau în Statele Unite, unde chiar you can make a living cu scrisul să zic. Probabil că ai fi îndreptățit să fii scriitor dacă ai trăi cu adevărat numai și numai din scris sau, mă rog, post-mortem, dacă e cea mai importantă activitate a ta, cea care te-a consacrat și pentru care pe plăcuța cu numele străzii se va trece în primul rând scriitor și nu inginer…

           Care sunt scriitorii tineri români pe care îi urmărești? Sub 45 de ani. Pe care-i consideri importanți?

Augustin Cupșa: Avem scriitori valoroși și cred că avem o generație de autori care poate să stea foarte bine în dreptul celor străini din Europa. Urmăresc scriitori din colecția Humanitas, scriitori contemporani, mi se pare că există o unitate,  deși stilurile sunt diferite, abordările sunt diferite, mi se pare că sunt niște valori umane comune. Felul în care Andreea Răsuceanu a ales, că nu sunt foarte multe titluri și până la urmă cred că i-am citit cam pe toți. Nu le-am citit pe cele recente. Da, citesc și de la Polirom, bineînțeles, și ei scot mult mai multe cărți, acum am văzut o colecție la Nemira, ‘N autori’ și uite o să dau și un nume pe care l-am descoperit mai târziu și cred că s-ar bucura să-l spun: Ion Pleșa, deși ar fi trebuit să-l descopăr mai demult a fost așa, o revelație. Chiar săptămâna trecută am citit ‘Anotimpuri care nu se repetă”, legat de gluma mea de mai devreme. Probabil că-și cerea drepturile inconștient să fie spus, asta a fost o surpriză foarte plăcută. Cam astea sunt, nu pot să zic că urmăresc cu adevărat, mai ales dacă am fost plecat din țară, mi-a fost foarte greu să mă țin la curent cu aparițiile. Acum am reluat, am încercat să recuperez cât mai multe cărți, nu prea mai citesc poezie, aproape deloc, din păcate, un fenomen pe care mi-e tot mai greu să-l înțeleg, deși la un moment dat eram destul de atent la ce se întâmpla, acum 10 ani.

Iulian Popa: Cam aceleași coordonate ca și la Augustin. Pot să numesc autori, iar Augustin e unul dintre ei, mi-a plăcut foarte mult volumul lui de povestiri scurte. Ana Maria Sandu îmi place foarte mult. Marius Chivu îmi place. Tot așa din colecția N’autori la Nemira îmi place și Ion Pleșa, suntem și prieteni, și Irina Georgescu, grozav, iarăși e un autor foarte bun. Tudor Ganea iarăși e OK. Răzvan Petrescu, evident, el e tânăr oricum în spirit.

(interviu de Lucian Popescu)