vineri, martie 29, 2024

O fată cuminte…

Nu am conceput o structură anume, argumentativă, care să vină în sprijinul unor ipoteze. Aceasta primă încercare de scriitură devine un preludiu al unei relatari dimensionate de propriile percepţii asupra lumii la care m-am reîntors de curând, pe care o traiesc şi internalizez, nu fără de uimire. Această caricatură de epopee, dacă vreţi, nu este o altă critică feministă şi nici o încercare de a redresa coordonatele axiologice ale societăţii româneşti. Consideraţi-o o pagină de jurnal, scrisă de un tânăr sau o tânără, la reîntâlnirea cu o entitate demult pierduta şi regăsită, la reîntoarcerea lui sau a ei, în România post…tranziţiei.

Ca în orice societate preponderent patriarhală, şi în România, normele ontologice, ale lui ,a fi᾿, apar condiţionate de barometrul colectiv, el însuşi ,şlefuit’ de varii istorii, şi de un tradiţionalism cu tente adesea excluzionare. Dar colectivul în acest sens, nu este doar suma indivizilor sau subiecţilor, iar într-o societate patriarhală, conotaţiile sale teoretice fac referire la un anumit tip de relaţii de putere, prin invocarea ‘subjugării’sau a predominanţei unei viziuni majoritare în detrimentul unor/unei minorităţi. Se presupune preeminenţa elementului masculin, a violenţei de tip masculin, a relaţiilor de putere prin care masculinul se detaşează comfortabil, trasează şi impune regulile. Nu numai interacţiunile sociale sunt subscrise acestor norme acceptate tacit, ci şi întreaga structură a ideilor şi identităţilor, laolaltă cu reperele interpretării lor. Simţământul oprimării survine pe fondul acestei diferenţieri substanţiale de putere, dintre femei şi bărbaţi, din ce în ce mai mult contestate şi categorizate, drept injuste. Discutând percepţii asupra României de astăzi, nu ştiu dacă am mai putea disimula rădăcinile statornice şi practicile insidioase ale patriarhatului, răsfrânte în inegalităţi colosale de reprezentare. Probabil, mai puţin vizibilă este violenţa prin care se construieşte autoritatea domestică, ascunsă scrutinului public. Dacă tradiţiile, interpretarea sau aplicarea legilor nescrise, şi ethosul instituţional, acţionează subliminal,adesea descurajând participarea sau limitând accesul (doar câteva dintre legiunile posibilelor cauze), totuşi nimic nu împiedică detaşarea critică şi conştientizarea acestor forme drept opresive, fie ele subtile sau nu. În fond, vocile activismului feminist advocând pentru o societate egalitară s-au născut prin oglindirea acestei opresiuni în conştiinţa subiecţilor săi (a celor oprimaţi cu precădere). De ce simt că astfel de problematici se reflectă atât de puţin, aproape imperceptibil în conştiinţa individuală sau colectivă a românilor? De ce nu exista o critică de fond a acestor practici, idei şi (pre)concepţii, prin care se substanţiază societatea prezentului?

Regăsesc că ,la noi’ (dacă îmi este permisă această familiaritate), ,ce crede/vede lumea’ acţionează precum un inhibitor asupra comportamentului, credinţelor sau manifestărilor sociale, fără a importa în vreun fel că operează doar la suprafaţă. Ca în orice societate înca în devenire, percepţia colectivă asupra Sinelui este preeminentă, iar individualitatea, libertatea subiectivă, dar absolută a Eului sau capacitatea introspectivă condiţionează decât foarte limitat aria acţiunilor exterioare. În acest sens, simt că trăiesc într-o societate relativ omogenă, iar daca reuşeşti să identifici forţele latente, determinanţii acceptabilităţii, ai acelui ,cum trebuie să fii ca să…’, atunci ai ,şansa’ să traieşti previzibil, ,să reuşeşti’. Dar acest element previzibil este cel care devine atât de insuportabil, şi nu mai puţin, ceea ce numim cu candoare teleologica, ,reuşită’. Aici, ,reuşita’ aşa cum o percep acum, este apanajul unei societăţi amorale, irizate de necesitatea acumulării (cantitative) şi a cărei valoare este raportată la percepţia şi interpretarea eminamente colective. ,Văzul lumii’ devine borna absolută, prin care fiinţarea intră într-o relaţie de periculoasă dependenţă cu normele îndoielnice ale acceptabilităţii sociale. Acel ,trebuie să fii’ este masura imperativă a ceea ce deja eşti, cel puţin ,în văzul lumii’.

Nu imi propun să dezbat aici condiţiile impuse de o societate mulată atât de făţis idealurilor ,consumiste’, chiar dacă le percep ca fiind îngirjorător de exacerbate în România de acum. Simt ca materialismul doar codifică un comportament social, al cărei coroIar este înclinarea patologică înspre validare colectivă, în absenţa spiritului critic şi a unor coordonate morale proprii. ,A avea’ nu mai reflectă necesitatea strict individuală, dorinţa de a poseda ,ceva’, şi nici impulsul pur estetic, de a aproxima imaginea Sinelui şi în exterior. Dimpotrivă, ,a avea’ tranzitează din spaţiul intim înspre cel colectiv prin simplul fapt că ,reuşita’şi scopul devenirii nu mai aparţin individualităţii ci unei validări de altă natură. Mai mult, ,a avea’ nu mai exprimă calitativ preferinţele şi opţiunile personale, ci ceea ,ce merge’ la un moment dat, pentru a fi recunoscut şi acceptat. A avea, devine a fi, pentru văzul lumii.

Aici, materialismul mă ajută să încheg o altă idee, devine un concept relaţional, al raporturilor de putere ce se pot distinge într-un patriarhat modern, în societatea la care m-am reîntors nu fără o senzaţie de alienare. Valoarea materială a reuşitei se răsfrânge asupra substraturilor secundare sau terţe, sau să spunem aşa nedeţinătoare ale puterii aparente, formale. Într-un macrocosmos cu veleităţi paternaliste, dinamica socială mi se relevă sub forma unui contrapunct, două linii de sine stătătoare, condiţionate de legi şi înţelesuri diferite, dar care, obiectiv compun o sumă organică. Şi în sfârşit, mă apropii de tema ‘fetei cuminţi’. Chiar dacă ne topim, în fond, într-o colectivitate, tărâmul şi logica acceptării, a reuşitei şi a fiinţării se compun atât de diferit în cazul femeilor. Nu discut aici elementele diferenţierii biologice, ci reprezentarea sexelor în raport cu aşeptările sociale, profesionale, morale şamd; despre modul în care anumite definiţii sau o întreagă ,semantică socială’ dihotomică ghidează atitudinile sau acţiunile multora în raport cu ceea ce se categorizează peiorativ drept ‘celălalt sex’ sau ‘sexul slab’. Iar ,fata cuminte’ ce nu îşi spală rufele în ,văzul lumii’, ,închide ochii atunci când trebuie’, ,nu răspunde fără să fie întrebată’, ,nu se bagă unde nu-i fierbe oala’, ,îşi ştie locul’, în fine, continuă să valideze şi să definească tacit idealul feminin, aşa cum ne transpare mult prea des, prin fibra socială, culturală, politică sau economică.

Într-o societate punctată de crize mai mult sau mai puţin imaginate, locusul femeii în acest ,compus organic’, se profilează precum ,elefantul alb din încăpere’. Poate exista simţământul că ceva este injust, dar tot atitudinea de nonşalanţă paliativă primează. De ce o numesc paliativă? Frustrant, reacţia defensivă, nevoia de a masca convenient o problemă, tocmai pentru a ne conforma unor realităţi de altfel insuportabile, cosmetizează doar un rift, din cele nenumărate. Pe fondul aceloraşi crize sociale, pe rând sau simultan acaparând atenţia polisului românesc, simt că ne-am distanţat comfortabil chiar şi de dezbaterea rolului asumat sau neasumat al femeilor în prezentul social (probabil viitorul nici nu ar trebui adus în discuţie). Cu riscul de a generaliza nota pesimistă, chiar dacă au survenit anumite schimbări, totuşi, ponderea cantitativă este neglijabilă în raport cu influenţa efectivă ce ar putea fi exercitată (probabil într-o normalitate utopică). Într-o cultură a violenţei domestice, necuantificabilă la scara sa reala, într-o societate în care misoginismul irizeaza ecranul, interacţiunea, discursul, cu subtilităţi, agresiuni făţişe sau prea multă condescendenţă, viitorul îmi apare mai incert ca oricând. Care ne sunt reperele obiective de judecată? Care este modelul de leadership ce se voieşte a fi propagat? Şi cum putem hrăni idealurile ,aspirantelor’ atunci când eforturile le sunt direcţionate mai mult sau mai puţin conştient înspre un ideal de la bun început potrivnic, dar social acceptat?

Neglijarea dezbaterii este o cu totul altă dimensiune. Dacă în societăţile occidentale se acceptă că problemele de inegalitate încă persistă în mediul profesional, că preconcepţiile încă se disting atunci când competenţele unei femei sunt aduse în discuţie, aici, dezbaterea este aproape inexistentă. La noi, aceastî absenţă a criticii îmi expune un conformism covârşitor, dar şi o acceptare tacită, esenţa acelui fatalism intrinsec românităţii. Nu cu uşurinţă îmi imaginez fracturile interioare adâncite prin dezideratul ,fetei cuminţi’, la nivelul ethosului personal, familial sau social. Astfel, interpretarea colectivă a acţiunilor unei femei operează cu mult mai limitativ decât în cazul celuilalt reper al contrapunctului. Submisiunea este percepută drept garantată, iar sacrificiul devine implicit condiţiei feminine indiferent de realizările sau statutul social/profesional. Competenţa este un reziduu, nu un determinant al deciziei. Condescendenţa este adesea prisma prin care se acceptă sau se validează competenţele. Ceea ce numim patriarhat sau mă rog, preponderenţa masculină, se propagă prin reprezentarea celeilalte entităţi într-un raport de dependenţă. Dar acest fapt se însuşeşte la nivel colectiv, nu neaparat individual şi nu întotdeauna conştient – prin acceptarea unor norme îndoielnice, prin limitarea individualităţii, prin acţiuni sau mai bine spus, inacţiuni ce au ca bornă primă ,aşteptările’ sociale, colective şi nu reperul solid al subiectivităţii.

Mă întreb adeseori, lovindu-mă sau doar privind ,asediul’ de mici acte, remarci sau gesturi de zi cu zi, dacă avem capacitatea individuală sau voinţa de a le intrepreta detaşat, de a le atribui un înţeles regăsit nu în prescripţiile societale, ci în nimbul propriei simţiri sau cugetări. Care este reacţia primă cu care mă confrunt la un fluierat poate indecent, la o atingere necerută, la o propunere invazivă, la subaprecierea potenţialului, într-un context familial violent sau de agresiune pasivă? Impulsul este de a acţiona conform unor repere subiective, care probabil m-ar determina să emit o judecată asupra actului şi apoi să formulez o replică adecvată. Dacă există simţământul hărţuirii, al oprimării, al denigrării atunci ar trebui să pot fi liber în a răspunde, aşa cum cred de cuviinţă, nu? Fractura apare atunci când conştientizăm hărţuirea, dar ne resemnăm sub impresia că nu putem face nimic pentru a schimba comportamentul ‘interlocutorului’. Grav este, că unori se conştientizează, dar teama unor agresiuni şi mai faţişe, grija faţă de propria siguranţă, împiedică impulsul spre ripostă. Aparţinând de fibra morală, şi mai grav este atunci când se încearcă găsirea unor subterfugii prin care actul se accepta tacit, prin care aspiraţiile se construiesc limitativ în raport cu ce se poate obţine, dictate de acceptabilul şi posibilul circumstanţelelor, de văzul lumii. Atunci, probabil suntem înclinaţi să credem (cu naivitate, aş spune), că până şi micile gesturi de hărţuire, sunt apanajul inocent al admiraţiei. Când se transformă în violenţă, asumarea sacrificială a vinei, sau culpabilizarea pentru indecenţă publică (invitând ‘automat’ la agresiune) devin în mod dureros şi meschin, mecanismul prin care oprimarea se adânceşte şi persistă.

Reîntorcându-mă la un element anterior, observ că materialismul adeseori validează relaţiile sau raporturile de putere, împrumutând o aura contractuală. Aspiraţiile unei tinere devin realizabile dacă îşi găseşte un domn doritor să îi întreţină ,capriciile’, să o scoată în lume (dacă şi fata este cuminte şi aşezată). La rândul său, domnul găseşte aceste slăbiciuni (mai mult sau mai puţin imaginate) atrăgatoare, în fond, un simbol ubicuu al statusului este o parteneră cu mult mai tânără şi atrăgătoare (exemplul nu este neapărat o generalizare). Coordonatele reuşitei în cele două cazuri sunt determinate de logici complet diferite, dar care în esenţă, sunt supuse aceleiaşi validări colective. Mai mult, discursul este adeseori delimitat de caracteristicile imaginate ale feminităţii – ,ce trebuie să spui şi cum o spui’ sunt apanajul compartamentului şi variilor reprezentări social-acceptate. Rolul de împăciuitoare înnăscută te plasează în afara dezbaterii, în afara ,certurilor’, acestea ,ţin totuşi de tărâmul puterii’, cu acces preferenţial. Sacrificiul precum spuneam şi precum adeseori observ, devine implicit acţiunii, acel binecunoscut ,las de la mine ca să fie bine pentru toţi’. O spirală nesfârşită a concesiilor. Atunci când nu ,meritul’ este înfăţişat drept ,favoare’ recunoaşterea de facto a competenţelor se dezintegrează, mascată de condescendenţa ,faţă de sexul frumos, dar slab’.

Gândurile expuse nu doresc a generaliza, în fond poate există voci ce contestă status quo-ul şi aspiră la un viitor mai just. Probabil aceleaşi voci, consideră că libertatea nu este un alt element pe care mimetic ni-l însuşim din alte părţi. Sau, cel puţin, cred, că libertatea se extinde dincolo de cumul, dincolo de ‘ochii lumii’. Poate aşa vom înceta să fiinţăm conjunctural, în afara manifestului colectiv şi a aşteptărilor sale ridicole. De fapt, cine decide când trebuie să vorbeşti, să taci, să faci sau să te supui? Cine îţi poate asocia prezenţa cu necesitatea renunţării de Sine sau cu ingrata şi obedienta concesie?

Distribuie acest articol

29 COMENTARII

  1. @ Andra-Lucia Martinescu – with all due respect, încercați să înțelegeți că nu de feminism militant are nevoie societatea românească. Femeile ajunse în poziții de putere au tendința să se comporte exact la fel de abuziv ca și bărbații ajunși în poziții de putere.

    E adevărat că femeile sunt mai puțin echipate de la natură pentru violență fizică, de aceea ies mai șifonate din diverse dispute (la fel cum deținuții mai mici și mai slabi ies mai șifonați din diversele încăierări din închisoare) însă în lumea modernă violența fizică joacă un rol din ce în ce mai redus și ceea ce primează sunt abuzul psihic și hârțuirea.

    Iar din punctul ăsta de vedere, femeile își reprezintă cu maximă ”onoare” tagma: vânează subordonați mai tineri cu care să se culce, abuzează psihic colegele mai tinere și o să întâlniți multe femei care or să vă confirme că preferă oricând să aibă drept șef un bărbat decât o femeie. Feminismul din articolul dvs. era la modă imediat după 1990, dar în prezent e pur și simplu deplasat.

    • @ Harald > iti multumesc pentru ca ai deschis o dezbatere, pana la urma asta urmaream. Probabil intr-adevar textul apare precum o critica pur feminista, dar intr-un final imi expun propria optica, o pozitie pe care am calificat-o prin varii argumente, fie de natura filosofica, fie unele provenind din critica feminista (dar nu intru totul).

      Ma bucur ca ai extins topicul inspre un subiect pe care nu am apucat sa il dezvolt, comportamentul la locul de munca. Nu vreau sa intelegi cum ca as legitima hartuirea de orice natura, in cazul femeilor sau barbatilor. Dar as vrea sa ne legam acum de radacinile problemei – de ce am fi inclinati sa percepm comportamentul femeilor in pozitii de influenta, drept (mai) agresiv, de ce iil calificam negativ, cand foarte bine, in cazul barbatilor, in pozitii asemanatoare o atitudine asertiva, este privita drept un atu, un element al reusitei? Nu te-ai gandit ca probabil rata de promovabilitate in cazul femeilor este mult mai scazuta din simplul motiv ca inca tindem sa esentializam carateristicile si rolurile ambelor sexe? (profesional vorbind) Observ ca stereotipizarea trasaturilor apare sub doua forme: cand femeile lipsesc din functii de conducere societatea/anumite grupuri priveste acest fenomen drept natural, femeile nu se pot afirma in pozitii de autoritate, prin simplul fapt ca le sunt atribuite anumite trasaturi – emotivitate, sensibilitate, ambele impiedicand capacitatea de a rationa. Descurajarea este subliminala, dar irizeaza practicile, influenteaza perceptiile de mult prea multe ori…iar aceasta nu este o critica feminista, este mai mult o observatie.

      A doua forma, este atunci cand in pozitii de conducere/influenta, femeile apropriaza o atitudine mai agresiva, tocmai pentru ca mediul este de asa natura incat pentru a reusi trebuie sa te ‘socializezi’ in anumite practici si intr-un anumit ethos – sa devii mai asertiv (ceva asociat adesea cu comportamentul masculin), sa iti negociezi si promovezi punctul de vedere, sa exerciti autoritate asupra unor grupuri mixte, si mai mult sa iti mentii acea autoritate; perceptia ca autoritatea iti poate fi subminata usor, probabil este mult mai acuta in cazul femeilor ‘de cariera’, iar provocarile traiectoriei inspre promovare, mult mai complexe. Vrei sa spui ca numai barbatii isi pot permite sa fie asertivi, fara a infrunta astfel de judecati, si fara a fi categorizati drept injusti, doar pt acceptam in mod ‘natural’ un astfel de comportament drept eminamente masculin?

      Nu interpreta gresit, nu legitimez comportamentul agresiv (nici in cazul femeilor, nici in cel al barbatilor) dar iti atrag atentia asupra unor elemente ce nu tin neaparat si cum spui tu, intr-o nota oarecum peiorativa, de feminismul anilor 90. Au fost si inca sunt elemente valide, cu care ne confruntam peste tot, si aici ma refer nu numai la Romania. Imi doresc doar sa pot deschide o dezbatere, iar ca voi sa imi imbogatiti textul cu opinii si experiente, pentru ca in fond, asta simt ca lipseste.

      • Am remarcat că autorii de pe Contributors nu prea apreciază adresarea la persoana a II-a singular, dar dacă pentru tine e OK, e OK și pentru mine. Pot să te întreb în ce domeniu ”rata de promovabilitate in cazul femeilor este mult mai scazuta”?

        Într-o sală de judecată din RO, indiferent de nivelul instanței, femeile sunt majoritare, atât printre avocați, cât și printre procurori și judecători. Într-o instituție de învățământ, femeile sunt majoritare. Într-o instituție medicală, femeile sunt majoritare. În instituțiile publice, femeile sunt iarăși majoritare.

        Există într-adevăr parlamentul și guvernul, unde femeile sunt evident minoritare și mai există nivelul de conducere din agențiile guvernamentale, unde femeile iarăși sunt minoritare. Dar aceste instituții nu au un număr atât de mare de membri încât să putem spune că afectează promovabilitatea femeilor. Chiar și la criteriile strâmbe de promovare din RO, nu cred că e normal să existe încă unul de genul ”50% femei în parlament” sau ”50% femei în guvern”.

        De asemenea, nu cred că trebuie 50% femei șoferi de TIR și nici 50% femei mecanici auto sau zidari. Dar recunosc că nici n-am văzut pe nimeni să militeze pentru așa ceva :)

        Percepția mea este că în prezent femeile din RO tind să aibă un nivel de educație mai ridicat decât bărbații, ceea ce le duce mai des și mai ușor în posturi administrative (”de birou”) în timp ce bărbații prestează relativ des și munci cu o componentă de activitate fizică, mulțumindu-se adesea și cu un nivel de educație mai redus.

        Tot percepția mea este că multe femei tinere nu își formează niște atitudini pe baza situației reale din societate și pe baza propriilor observații, ci au cumva o ”misiune” de a duce mai departe concepțiile, frustrările și nemulțumirile mamei. Frustrări și nemulțumiri care pentru mamă erau justificate, bărbații din generația părinților mei (care au astăzi 70+) se comportau adesea execrabil cu femeile, iar lumea lor chiar era misogină, în timp ce tinerele de azi care duc mai departe stindardul feminismului ajung adesea să se comporte exact în modul în care se comportau bărbații din generația precedentă.

        • Mie mi-a placut articolul si inteleg ca se doreste o dezbatere.

          Inteleg si faptul ca Harald vede mai multe femei decat barbati caci ultima statistica arata ca in Romania actuala sunt mai multe femei decat barbati(ceva de genul 1 la 5 ).
          Iar lipsa de persoana a2a pentru mine inseamna exact nevoie de dezbatere si nu de razboi:))…adica apreciez ca si tu Harald ai fost de acord:)

    • Harald: „nu de feminism militant are nevoie societatea romaneasca”. adevarul e ca ultima grija de care „societatea romaneasca” (prin excelenta patriarhala) are nevoie e de femei care vor o egalitate reala nu doar teoretica.
      daca „femeile ajunse în poziții de putere au tendința să se comporte EXACT la fel de abuziv ca și bărbații ajunși în poziții de putere” care e problema atunci? De ce ele sa nu aiba sansa sa se comporte asa si barbatii da? De ce femeile sunt blamate si barbatii laudati (trebuie caracter ferm doar in functie de conducere. dar doar pt barbati).
      Ce nu inteleg pana la urma e de ce autoarea subliniaza constant ca nu e o critica feminista articolul. Si daca ar fi, ce? Frumos ar fi sa inteleaga toata lumea ca feminismul nu e ceva negativ (nu se cere o societate matriarhala in loc, ci una fara misoginism si discriminare). Dar mai e mult pana departe…

      • O egalitate reală înseamnă o egalitate bazată pe competență, nu pe numărătoare. Nu cred că judecătorii femei primesc salarii mai mici dect judecătorii bărbați. Nu cred că ora efectuată în învățământ de un profesor bărbat e plătită mai bine decât ora efectuată de un profesor femeie. Această egalitate există.

        Ceea ce puteți extrage cu rea credință din statistici este salariul mediu, despre care presupun că e mai mic la femei. Însă asta se explică prin muncile dure efectuate de bărbați, mult mai bine plătite. Nu cred că veți găsi prea mulți sondori sau pompieri dispuși să se angajeze pe un salariu de casieră la Kaufland, așa că aveți de ales: ori îi plătiți mai bine decât pe casierele de la Kaufland (unde am văzut și bărbați la casele de marcat în 2012, ultima dată când am fost în RO, dar erau evident în minoritate) ori vă descurcați fără sondori și pompieri, că prea multe femei dispuse să facă o asemenea muncă pe salariul de casieră la Kaufland nu cred că se găsesc. Cam asta-i.

      • Există anumite funcții unde sunt mai potrivite femeile, cele cu atribuții tipice de manager. Există însă funcții cu atribuții de lider, care pot fi ocazional ocupate de câte o femeie care să obțină rezultate bune, însă nu acesta este cazul general. Comportamentul tipc de ”lider” este în general determinat de o anumită cantitate de testosteron, exact la fel cum rezultatul unei încăierări este în general determinat de forță și de dotarea cu mușchi.

        Nu puteți transforma femeile în ”bărbate”, chiar dacă ocazional se pot vedea lesbiene ”butcher” care tind să-și asume atitudini masculine, însă aceste atitudini apar exact în urma unui exces de testosteron.

        • Nu sustin o egalitate bazata pe numaratoare, ci tot pe competenta. Diferenta e ca dvs vedeti femeile inferioare, nu destul de competente si eu nu. Nu e nevoie de testosteron spre a fi un bun lider. E nevoie de o anume capacitate intelectuala pe care sunt sigura ca si femeile o au, dar de cele mai multe ori se lovesc de judecati de genulm de societate in sine.
          Legat de diferenta dintre salarii este o diferenta notabila. Poate nu e cazul la stat unde sunt stabilite salarii fixe. Aceasta diferenta iese in evidenta mai ales in functiile de conducere. O femeie CEO, de exemplu, este de obicei mai prost platita decat un barbat cu aceeasi functie si ACELEASI competente.

          • Nu poți fi lider învățând teoretic cum ar trebui să se comporte un lider, e exact ca o limbă străină învățată din cărți. Te poți face înțeles cu ea printre vorbitorii nativi, dar nu vei păcăli pe nimeni că ești vorbitor nativ al limbii respective. Cel mai edificator exemplu se poate observa la câini, încercați să vedeți cum își tratează câinele stăpânul și cum își tratează stăpâna, chiar dacă de la ea primește mâncare. Sper că n-o să-mi spuneți că respectivul câine a fost îndoctrinat să fie misogin :P

            La fel se întâmplă cu copiii mici, în mod normal ei învață de la mamă emoțiile și sentimentele, iar de la tată responsabilitatea și autoritatea. Mamele singure nu își pot stăpâni de-obicei băieții, tocmai pentru că nu reușesc să mimeze autoritatea.

            Cât despre salariile primite de CEO, asta devine discuție de bodegă. Câți oameni de ambele sexe sunt CEO pe lumea asta? Ce dovezi aveți, statistica? În ce mod ați putea demonstra că o companie gen Xerox ar fi plătit mai bine un bărbat pe post de CEO, dacă ar fi fost în locul lui Anne Mulcahy? În ce mod ați putea demonstra că HP ar fi plătit mai bine un bărbat pe post de CEO, dacă ar fi fost în locul lui Carly Fiorina?

            • sunteti prea hotarat ca femeile sunt inferioare biologic sa mai aiba rost discutia. mie personal mi se pare absolut absurd primul paragraf. nu stiu ce caini ati avut dvs dar cainii mei nu au aratat nicio diferenta de comportament, indiferent cine le da mancarea. singura diferenta pe care o manifesta e o anumita afinitate fata de persoana care ii acorda mai multa atentie in ceea de priveste joaca. cat despre comportamentul fata de „stapan” sau „stapana” nu au tinut niciodata cont de sex/gen. conteaza modul in care alegi si reusesti sa te impui, nu ce ai intre picioare. dar inteleg ca a accepta egalitatea femeilor raneste egoul masculin hranit continuu de mii de ani.

            • @ A. – femeile nu sunt inferioare bărbaților, sunt diferite. Există activități mai potrivite pentru femei, mai agreate de ele și există activități mai potrivite pentru bărbați, mai agreate de ei. De ce credeți că sunt mai puține femei care comentează pe Contributors? Le interzice cineva? Eric Berne explică undeva chestia asta, deși a murit în 1970, pe vremea când nu exista Contributors :P

            • @ A. – cred că am găsit un exemplu edificator. Nu pentru a exprima adevărul absolut, pentru că nu-l dețin, ci pentru a mă face înțeles în privința modului cum văd eu lucrurile, referitor la diferențele între bărbați și femei. La nivel de profesori de gimnaziu sau liceu, Biologia sau Chimia mi se pare mai potrivit să fie predate de femei, Matematica mi se pare mai potrivit să fie predată de bărbați, iar Fizica e undeva la mijloc, mi se pare că nu ar exista diferențe între modul cum ar preda-o o femeie și modul cum ar preda-o un bărbat. Limba Română ar trebui predată de femei.

              Cred că un psihiatru ar scoate niște concluzii trăsnet de-aici :P

  2. In primul rand felicitari pentru faptul ca va preocupati in legatura cu ceea ce se intampla in societatea romaneasca.
    Sincer sa fiu, m-am straduit din rasputeri sa citesc si sa inteleg articolul. Parca sa zic ca ceva-ceva razbate printre randuri, in schimb parca nu se leaga.
    Limbajul este clar academic si elevat, si cu totul altfel, ceea ce e bine. Mai este nevoie de concizie. Publicul care va putea sa citeasca si inteleaga forma curenta este minuscul.
    Fiind o persoana inteligenta si cu studii inalte, sunt sigur ca veti gasi posibilitatea sa imbunatatiti forma mesajului in asa fel sa fie mai usor de inteles si de catre cei cu mai putine veleitati academice. Captivarea atentiei a mai multor cititori/auditori este posibila prin transpunerea ideilor sub forma unor povesti in care se descriu mai intai ceva intamplari si apoi se trag invataminte/concluzii pe urma lor. Altfel, publicul va fi la fel de numeros ca si cel care citeste lucrarile de doctorat :) .
    Astept cu interes articolele viitoare, mai ales ca ceea ce este scris in acest articol pare indeajuns de complex incat sa poata fi dezvoltat mult timp de acum incolo. Si dincolo de asta, ma astept ca sa inceapa sa apara si sugestii de solutii de imbunatatire a situatiei care a generat aceasta framantare intelectuala.

  3. Ar putea crede cineva că normele ontologice ale aşezării sinelui in spaţiul public ar putea fi altfel structurate intr-o societate preponderent matriarhală decât intr-una presupus patriarhală? Am putea să ne închipuim un barometru colectiv al fiinţării şi simţirii compus dintr-o altă materie primă decât cea a tradiţiilor şi poveţelor cimentate in arhitectura axiologică a societăţii de către meşterii antecesori ai conştiinţei noastre colective? Fiecare crâmpei al conştiinţei răsărite suficient de puternic incât să intre-n văzul lumii a rămas acolo, sub bolta barometrului, iar imposibilitatea identificării şi structurării pe sexe a acestor autori şi constructori ai conştiinţei colective nu decurge din patriarhalism sau matriarhalism, nu are cum, căci nu există o intenţie colectivă structurată sexual, şi in niciun caz vreo sancţionare de tip damnatio memoriae care să ţintească minoritatea imaginară a sexului.

    Virgulă.

    Iar dacă sentimentul opresiunii se iţeşte zilnic in sufletul omului se pare că e musai să-l legăm de o clasă superioară din care ne-am trage. Dacă suferinţa ne individualizează in mod exagerat, atunci riscul de a derapa in sânul unei elite a poeţilor cu sau fără cauză devine iminent, iar lamentaţia îşi pierde rostul prim: de a câştiga un dram de putere de pe urma compasiunii, căci nu admiraţia efemeră e ceea ce ne dorim, ci puterea pe care o clamăm, iacătă, in numele unei clase, in numele celor mulţi, a celor obidiţi şi năpăstuiţi.

    Virgulă.

    A celor obidite şi năpăstuite. A celor mai urâte, plicticoase, leneşe exemplare ale unei societăţi care valorizează cu incăpăţânare pasămite paternalistă frumuseţea, năzdrăvănia, ingeniozitatea, hărnicia. Iar printre promotorii cei mai de seamă ai acestor valori de barometru, chiar dacă anonim, se disting mamele. Mamele, aceste reprezentante ale sexului slab întărit insă prin actul creaţiei, sunt cele mai active săditoare ale marotelor patriarhaliste. Ele sunt cele ce slăvesc frumuseţea pruncilor, toleranţa duioasă la ireverenţă şi năstruşnicie, cariera pritocită cu multă străduinţă şi hărnicie. Băieţaşii puternici, insolenţi, mercantili sunt indeobşte creaţia lor, de multe ori in pofida dorinţelor exprimate de celălalt părinte, tatăl „hărţuitor”, dedat plăcerilor modeste precum sexul cotidian şi sportul duminical, lipsit de ambiţie, privat de-a lungul vieţii de supravegherea şi indrumarea unei mame vigilente.

    Virgulă.

    Puterea reală stă in detalii pe care sexul slab le făureşte cu migală şi le aşază pe creştetul odraslei ca pe cele mai de seamă podoabe. Morala da, e bună, pentru văzul lumii, dar nu e cazul ca micul prinţ să se cramponeze de ea. Ca să reuşască in viaţă trebuie să înveţe să o calce in picioare când se iveşte ocazia. Uşurătatea fiinţei sau, mai bine zis, a fiinţării este moştenită şi şlefuită cu grijă de sexul slab împuternicit de societate să modeleze cele mai plăpânde exemplare ale sale. Când mintea omului e in stadiul de burete asupra ei se năpustesc hulpave membrele avide de putere ale matriarhatului. Suntem umpluţi pân la refuz de umorile scurse de ochiul femeiesc al lumii -căci văzul lumii nu este altceva decât furnizorul de ocheade, lacrimi şi priviri ca unelte ale construcţiei axiologice, in care proiectantul şi şeful de şantier este muierea ca născătoare de neam şi clan, iar salahorii ceilalţi- şi, până şi după părăsirea cuibului incă absorbim idealurile şi visele mamelor noastre.

    Virgulă.

    Dar este util să ne plângem, femeile o pot face fără nicio jenă…doar sunt slabe prin definiţia pasămite patriarhală a sexului, in realitate un privilegiu tipic matriarhal, bărbaţii in schimb trebuie să se ascundă pe la colţuri. Suferinţa bărbatului expusă in public este ruşinoasă, a femeii firească. Iar femeia cuminte care nu plânge persistă in imaginarul restrâns al bărbatului sugrumat de visele obtuze ale unei mame dedicate monogamiei cu aplicare restrânsă: asupra căsniciei fiului. Nevasta fiului e musai să fie cuminte, devreme casă, tăcută şi docilă, o fată-n casă ascultătoare şi respectuoasă. Este constructul mental al viitoarei soacre preocupate de conservarea hegemoniei in ogradă. Soacra îşi pregăteşte nora pentru o carieră in stoicism, in care toleranţa capătă noi semnificaţii. Desigur, o fată cuminte, care imbracă portretul robot alcătuit de soacra sa, merită toată admiraţia şi dispreţul ascuns al celorlalte femei, nebunaticele, pentru că dovedeşte o putere extraordinară, o rezistenţă fantastică, o hotărâre ieşită din comun in a urma alegerea carierei de soţie şi mamă. In fond…va veni şi vremea ei, iar soacra va afla ce inseamnă conceptul de „babă cuminte”.

    Virgulă.

    Să extragem insă fata cuminte din imaginarul matriarhal al cuibului şi să o aruncăm in viaţa publică. Ce zice barometrul mioritic de fata cuminte? Păi, după cum arată clasa noastră politică, se pare că fata cuminte este exclusă de la participare in sfera partidelor. Şi publicul şi găştile cunoscute sub numele de partide apreciază şi votează femeia divorţată, femeia obrăznicătură, femeia volubilă, femeia plângăcioasă, femeia năbădăioasă şi pe cea bătăioasă. Cele 2 rivale ale dreptei ce se infruntă astăzi pe ringul politic sunt divorţate. ambele îs tare guralive. Vorbesc cu mare nonşalanţă fără să le intrebe nimeni nimic. Se victimizează cu talent. Se aşază in prim planul politicii şi intotdeauna ocupă poziţia cea mai vizibilă in orice poză de grup. Şi o fac cu naturaleţe. Aşa sunt ele, puternice, tupeiste, agresive, iar noi, bărbaţii le apreciem talentul de a penetra văzul lumii. O altă femeie acţionează din umbră asupra soţului candidat propulsat in linia intâi şi cu ajutorul clanului din care se trage. Este cuminte Daciana? Păi nu prea. Este o manipulatoare ahtiată după putere. Şi incă una tare şireată, căci goe al ei primeşte lovitură după lovitură şi trage toate ponoasele in timp ce dumneai aterizează intotdeauna cu bine pe lăbuţele proprii. O doamnă, ce să mai. Să vorbim şi de divizia de muieri ce ocupă mass media acolo unde audienţele îs mai mari şi mai tari? Să pomenim de „moderatoarele”, realizatoarele, ştiristele şi agitatoarele antenelor, proteveului şi tevereului. Păi, nu este evident că se bat cot la cot cu bărbaţii aflaţi in studiouri? Au vreo teamă, vreun scrupul legat de propria imagine, preun impediment sădit de mentalul colectiv afectat de patriarhalism? Ha. Să vorbim cumva de femeile ce domină magistratura naţională? Mai precis, despre cele corupte sau despre cele idealiste, războinice, ce au purces la emascularea intregului spectru politic? Îndrăzneşte oare careva, vreun intelectual al societăţii civile, să critice voluptatea cu care judecătoarele noastre castrează politicieni pe bandă rulantă? Sau…inegalitatea in materie de sancţiuni penale, ani grei de puşcărie pentru masculii politicieni, mustrări cu suspendare şi trimitere la cratiţă pentru infractoarele mov ale politicii? Desigur, se poate argumenta că şi culpele masculilor ar fi fost disproporţionate in raport cu cele comise de demnitarii femei. Normal…in patriarhatul modern…capul răutăţilor este intotdeauna un bărbat, femeia fiind doar o unealtă in mâna tartorului.

    Puncte, puncte.

    • Sincer, nu cred că ar mai fi nimic de adăugat. Dar ar fi trebuit să-i dați autoarei să citească acest comentariu înainte ca domnia-sa să-și scrie articolul :)

        • 1. Mi-a placut si mie la nebunie textul lui Eunuke, fara sa fiu insa pe de-a-ntregul de acord cu ideile sale (vezi 4).
          2. @Andra: ai avea de castigat enorm daca ai mai scoate din text elementele care nu au valoare adaugata in argumentatie si sunt doar pretiozitati. De castigat in sensul transmiterii ideilor tale catre cititori. Sunt constient ca suna cam condescendent ce zic eu aici (si imi cer scuze pentru asta) dar nu gasesc alt mod mai bland de a spune lucrurilor pe nume. Nici EuNuke nu a fost prea bland prin parodia sa, insa sper ca ai simtul umorului si tii la tavaleala.
          3. Si aici ajung de fapt la comentariul meu de substanta la articolul tau: ce cred eu ca te agreseaza de fapt in societatea noastra si tu identifici cu patriarhatul este de fapt violenta individuala generalizata. Disparitia binelui din relatiile interpersonale. Inegalitatea de gen este doar unul din multitudinea de vehicule prin care ne manifestam violenta. Nu cred ca merita sa te concentrezi pe acest subiect, pentru ca e doar o forma de manifestare, nu cauza raului. Pot sa accept ca pe tine, femeie fiind, te ataca mai mult acest aspect al comportamentului romanilor, insa eu am in jurul meu femei care cred ca raul e mai profund, si nu porneste de la prejudecatile de gen. Pe de alta parte, n-as vrea sa cad in pacatul celor care le reprosau mereu celor de la UnitiSalvam ca nu se ocupa de fapt de alte probleme ale societatii. Daca tie inegalitatea de gen ti se pare ‘the problem’, atunci investeste energie in rezolvarea ei. Nu voi incerca sa te deturnez. Doar mi-am exprimat opinia.
          4.@Eunuke: sa spui ca mentalitatea masculina agresiva fata de femeie este inoculata chiar de mamele baietilor este totusi o exagerare. Chiar daca admir si eu bijuteria ta stilistica, nu ma las pacalit de forma. Gandeste-te ca majoritatea natiilor nu au mame atat de ambitioase ca romancele si obsedate de propasirea odraslelor si totusi inegalitatea de gen nu este un fenomen preponderent romanesc. Alt contraargument: mamele noastre sunt la fel de ambitioase pentru fetele lor ca si pentru baietii lor. Insa presupun ca nici tu nu crezi prea mult in aceasta teza, inclin sa cred ca ai sarjat, ca sa o provoci pe Andra.

    • Faptul ca o fata cuinte se intoarce sa ia viata in piept pe meleagurile natale este in sine meritoriu. Asta denota un caracter puternic ce nu are nevoie de lamentatii bune tocmai pentru a asigura numarul de pagini impus unei teze de doctorat imbibate de generalitati abstracte din care fiecare este chemat sa-si construiasca propriile intelegeri conform sistemelor de decodificare pe care le agreaza.
      Este de apreciat sinceritatea din deschidere: „Această caricatură de epopee, dacă vreţi, nu este o altă critică feministă şi nici o încercare de a redresa coordonatele axiologice ale societăţii româneşti.” Ea naste insa fireasca intrebare: Atunci ce este?
      Cred ca este prilejul si impulsul de care a avut nevoie euNuke pentru ca, sub protectia unui anonimat ale carui motive ramin ascunse masei de admiratori, sa raspunda cu un comentariu dens si imbibat de substanta si concretete, sa incerce sa explice autoarei cam la ce ar fi intentionat sa se refere. Probabil ca aceasta va mai avea nevoie de ceva vreme de acomodare cu realitatile mioritice si dupa aceea ne va putea oferi o disertatie pe teme mult mai fierbinti decit ipotetica si diafana discriminare de gen (ca sa nu zic de sex) din societatea noastra multilateral inapoiata.
      Apropiata campanie electorala va putea face pe oricine, mai ales pe cei care se intilnesc cu reala placere in exercitiile de intelectualism de pe aceasta platforma, sa-si ordoneze prioritatile, nu numai la nivel personal, ci si la cel al intregii societati romanesti suferinde, stabilind, daca va considera ca mai e necesar, locul real pe care se poate situa un feminism cel putin nostalgic, daca nu chiar desuet.

    • Rog editorul să salveze această uluitoare perlă născută între cochiliile societății civile. Este pentru prima oară când știu pe viu că tehnologia comunicației a schimbat în mod fundamental ritmul evoluției culturale, relațiile dintre oameni.

      Mulțumesc autorule de, anonim și genial. Cultura populară, anonimă, capătă un nou sens. Gândurile tale vor fi duse mai departe.

  4. Problema acestui text este inadecvarea. Inadecvare care duce la un rezultat pervers: luptati impotriva atitudinii patriarhale printr-un text academizant-patriarhal.

    • Castrarea, chiar mai mult decât frumusețea, e în ochii privitorului. Astfel, textul e academizant-patriarhal dacă anumite miraje lexico-semantice vă par că ar explica ceva; e încâlcit și clișeic dacă aceleași miraje lexico-semantice le-ați citit în altă limbă în literatura ultimilor 20, 10 ani. Dar sună proaspăt în română; printe analiști ca B. Chirieac, maestrul Ciuvică și celălalt care-mi scapă acuma, discursul (sic) Andrei-Lucia Martinescu e extraterestru, i.e. extra-românesc, non-românesc.

      Că textul e inadecvat, da, de acord. O analogie: e un laser foarte puternic care nu poate funcționa fiind restricționat birocratic într-o țara cu 95% din wc-urile rurale în curte (procent imaginat, dar nu cred că poate scădea mult sub 95). Problema lui aș vedea-o însă ca fiind alta: o Elena Udrea, care nu poate fi suspectată de a avea măcar răbdarea de a citi acest articol, s-ar putea foarte ușor ascunde în umbra lui și să țipe de acolo înspre propria propășire prezidențială: săriți, patriarhatul mă omoară; huo! Deși, suficient de ciudat e că nici Macovei, nici Udrea nu s-au apropiat de tematica asta a feminismului mareic. Nu cred că am auzit-o pe Elena Udrea într-un speech pronunțând acest cuvânt fetiș al feministelor: patriarhat. Vă dați seama ce încântată de dânsa va fi când îl va afla, sau când i-l va semnala vreun consilier?

      Acum, trecând peste înțelegerea articolului prin prisma palidelor non-chipuri ale politicii românești, e de bănuit că textul ascunde o mirare-groază. Andra-Lucia Martinescu s-a întors de curând în țară, și ținând cont de preferințele sale de limbaj probabil nu a venit chiar din Irak. Neavând la vămi un anunț măcar în engleză „Here be barbarians” care să o întoarcă pe autoare din drum, e în regimul evidentului că socialul excremental în care ne scăldăm zilnic noi-românașii a produs acest text. Într-adevăr, despre țara noastra egzistă un singur adevăr care merită rostit mereu și mereu: România e o țară de deșert, trăim în găuri și vânăm șobolani cu arcul (parafrază după clasicii paraziți).

      În fine, e prezent un anacronism în articol în tratarea condescendentă a lui „a avea” și în preferința pentru „a fi”. O dihotomie atât de… incorect cosmopolitică ar face orice profesor/ practicant de Cultural Studies să cringe very hard.

  5. Am fost destul de privilegiat sa traiesc un numar de ani intr-un stat american unde feminismul a reusit. Ma refer la statul California.

    Din nefericire, am fost martor la efectele negative ale emanciparii femeilor californiene.

    In California cuplurile se casatoresc din ce in ce mai putin. Asta vine din faptul ca femeia (si barbatii in unele situatii) au invatat sa abuzeze sistemul. Luand avantaj din faptul ca in California nu exista culpa la divort, multi se agata de un partener si divorteaza dupa cativa ani luand jumatate din averea celuilalt. Nu prea stiu multi barbati care au facut asta, insa femei sunt destule.

    Chiar si independenta afisata duce pur si simplu la izolare. Sunt destule femei singure si independente financiar care si-au facut niste standarde pentru potentiali parteneri foarte inalte si prefera sa stea singure decat sa renunte la o singura pretentie din standardul lor.

    Insa cele mai rele abuzuri le-am vazut la locul de munca. Sunt companii (mai ales de inginerie) unde femeile sunt extrem de putine. Firma incearca sa promoveze femeile ca sa indeplineasca niste criterii de demografie si nu se uita prea mult la profilul candidatului. Am vazut femei care pur si simplu abuzeaza situatia. Nu se ridica la inaltimea pozitiei viitoare (nici macar la cea curenta de multe ori), insa manipuland situatia ca sa ascunda incompetenta reusesc sa obtina promovarea pe criteriu de demografie si abia atunci isi dau arama pe fata pentru ca nu fac fata noii pozitii. Aici este ceea ce a vazut domnul Harald mai sus (jocuri de putere, pretentii nerealiste si alte cele care mascheaza incompetenta).

    Nu zic ca cele de mai sus nu se intampla si in cazul barbatilor, insa o lume in care o minoritate e discriminata pozitiv produce propriile abuzuri. Aceste abuzuri sunt extrem de greu de corectat, si o femeie trecuta mai ales de 40 de ani nu poate fi concediata foarte usor pe motiv de incompetenta pentru ca se poate plange de discriminare in tribunal.

    Am vazut un caz de acesta vreo 10 ani in urma cand o firma corporatista a trebuit sa tina angajata o femeie hispanica in varsta de peste 40 de ani desi era clar ca nu putea face fata jobului (programare de sisteme imbarcate), si an dupa an avea o evaluare profesionala destul de proasta.

    Abuzul se vede cu ochiul liber si in mediile afroamericane. Omul face o greseala, incalca legea si e arestat si ce iese de acolo este ca este arestat pentru ca e negru, nu pentru ca a incalcat legea…

    Sper ca postarea curenta nu ma face misogin. Am lucrat si avand femei ca sefe si nu am avut o problema cu asta daca exista competenta.

    Cred in egalitatea de sanse a femeilor cu barbatii, insa nu cred in egalitatea asta facuta artificial.

  6. text amuzant prin savantlicul lui, va propun unul scurt si frust
    dupa cum exista un ciclu al naturii tot asa si unul social. cind mintea umana inoveaza, masinile i fac treaba, omul devine lenes, creierul se atrofiaza si n final clacheaza
    mona lisa se transforma n chipuri timpe sau descompletate anatomic, publicatiile culturale in tabloide, sunetele viorii sint inlocuite de racnetele rapperilor sau ritmurile orientale ale manelelor. filosofia renasterii si iluminismului de cea a egalitatii lui lenin si corectitudinii de gen, virsta, orientare sexuala, religioasa etc.

  7. Istoria umanitatii (pe scurt)

    1. Femeia nu mai accepta sa locuiasca in copac. Si plange. Barbatul descopera pestera.
    2. In pestera e frig. Femeia plange. Barbatul descopera focul.
    3. Copiii tipa de foame. Femeia plange. Barbatul descopera toporul, arcul si bata si pleaca la vanatoare.
    4. De la atata carne, Copilul se imbolnaveste de scorbut si beri-beri. Femeia plange. Barbatul descopera agricultura.
    5. Deoarece mamutul se lasa cu greu ucis, Barbatul lipseste prea mult de acasa. Femeia plange. Barbatul incepe sa creasca animale domestice: vaca, oaie, porc, gaina, etc.
    6. Femeia s-a saturat de friptura facuta la tepusa cu garnitura de boabe verzi fierte mancata de pe o frunza. Si plange. Barbatul descopera olaritul.
    7. In pestera e curent si umezeala si din cauza asta copiii racesc, fac pneumonie si mor. Femeia plange. Barbatul construieste mai intai un bordei apoi o casa din lemn si piatra.
    8. A venit iarna si e frig. Femeia plange. Barbatul descopera ca pielea si blana animalelor moarte se poate prelucra si confectioneaza haine.
    9. Hainele din piele precum si alea din blana put. Femeia plange. Barbatul descopera pe rand hainele din lana (care sunt aspre si zgarie – Femeia plange), hainele din in (care tot aspre sunt – Femeia suspina) si intr-un final hainele de matase (care par a fi multumitoare – Femeia zambeste). Mai tarziu, Barbatul rezolva si problema mirosurilor emanate de pieile si blanurile mentionate mai sus.
    10. Diverse treburi lipsite de importanta cum ar fi protectia turmelor de animale si starpirea potentialilor pradatori tin Barbatul departe de casa. Femeia plange. Barbatul domesticeste cainele si pisica.
    11. Femeia observa ca seamana prea mult cu semenele ei. Si incepe sa planga. Barbatul inventeaza fardurile si bijuteriile.
    12. Femeia se plictiseste de atata stat in casa si vrea sa-si largeasca orizontul. Normal, incepe sa planga. Barbatul inventeaza roata, domesticeste calul si descopera barca pentru ca femeia e fragila si oboseste repede. In plus de asta nimeni n-ar vrea sa o auda iar plangand.

    …peste ani…

    Femeia simte nevoia de a „evada” din cotidian. Nu are timp, bani sau dispozitia pentru excursii in strainatate, cu prietenele s-ar plictisi, la TV nu e nimic de vazut, afara e vreme urata. Capac peste toate, ca de obicei, Barbatul nu e acasa si oricum nici el n-ar intelege mare lucru.

    Femeia ar avea asaaaaa… un fel de chef de a scrie ceva care sa-i aduca complimentele unor necunoscuti si sa fie o chestie care sa pastreze anonimatul si absolut totul trebuie sa fie sub control si… Pentru a nu stiu cata oara in istorie, Femeia incepe sa planga.

    Barbatul inventeaza blogul.

  8. Draga Andra Lucia, este minunat textul tau si chiar daca unii considera abordarea ta mult prea academica cred ca este normal sa mentii acest nivel ridicat , cu care esti obisnuita (aici ma refer la clubul elitist care este Cambridge) si mai ales ca site-ul pe care ai publicat este unul select. Te cunosc de la o expozitie de pictura cand ti-ai expus lucrarile la Galeriile Teatrului National prin 1995-probabil erai la inceput de gimnaziu si mi-am spus ca vei fi o mare pictorita. Citind textul tau -sunt convinsa ca inca mai pictezi pentru ca totul este ilustrat ca intr-o panza cu culori intense.Te iubim si te admiram

  9. Stimata autoare,

    Am incercat de mai multe ori sa citesc textul dvs. si de fiecare data m-am oprit undeva pe drum. Am facut eforturi de lizibilitate si de intelegere si tot nu am reusit.

    Prin formare si deformare profesionala, am citit multe texte grele la viata mea. Dar acest text nu este greu; el este indigest. Altfel spus, el este greu doar in sensul in care o mancare nereusita iti pica greu.

    Textul este un amestec de formulari savante, de neologisme fortate, de stangacii de limbaj si de greseli gramaticale destul de grave totusi.

    Cu tot respectul pentru studiile dvs., nu pot intelege de ce nu ati invatat cand trebuia sa o faceti care e regimul virgulei in limba romana, cum nu se pune niciodata virgula intre subiect si predicat, de ce nu ati avut rabdarea sa recititi textul cap-coada si sa-i corectati numeroasele si obositoarele greseli.

    De asemenea, pot intelege contaminarea din engleza sau franceza cu formulari specifice acestor limbi, dar in limba romana ele apar schimonosite si fortate. Nu in ultimul rand, termeni ca „internalizare” sau „excluzionare” zgaraie retina si bruiaza trist capacitatea de concentrare asupra unor idei care, ele, ar putea fi interesante.

    Idei precum cele exprimate in fraza:
    „Frustrant, reacţia defensivă, nevoia de a masca convenient o problemă, tocmai pentru a ne conforma unor realităţi de altfel insuportabile, cosmetizează doar un rift, din cele nenumărate”
    vor ramane pe veci un mister pentru cititor, cu atat mai mult precum fraza se vrea ea insasi o explicatie pentru formularea nefericita de „nonsalanta peiorativa” utilizata anterior.

    Aspectul deopotriva neingrijit si fortat pretentios al formularilor lingvistice este, pana la urma, masura unei gandiri asemenea: strabatuta de incertitudini, dorind sa se depaseasca, dar impiedecandu-se adesea in propriile-i temeri si ignorante.

    Sincer si didactic vorbind, din text se pot extrage idei de calitate, dar ele sunt inecate de un amestec de educatie insuficienta in tainile limbii romane si de formare pe repede inainte intr-o scoala occidentala.

    Daca tot v-ati intors in tara, si va felicit pentru aceasta decizie curajoasa, va sfatuiesc sa cititi multa multa literatura romana si sa renuntati treptat la formulari pretentioase si inutile. Ideile clare si simple se exprima in cuvinte clare si simple.

    Ar fi inca multe de spus despre acest text, care probabil merita citit profesoral cu pixul in mana sau cu „track changes” activat pentru a fi adus la o forma lizibila. Dar, spuneti dvs? stimata autoare, „cui prodest”?

  10. Mi-a plăcut textul. În opinia mea este vorba de un text prin care încercaţi subtil mai mult pe plan personal să vă regăsiţi cu decizia luată de a migra printre două societăţi diferite, cu reguli diferite. Regăsirea cui logica acţiunii în actul revenirii la societatea matcă, reîntoarcerea la stereotipul cultural de la care aţi plecat parea fi traumatizant, aţi evoluat(în sensul schimbării într-o direcţie)…iar acum poate percepeţi acels stereotip diferit, prin filtrul experienţelor ulterioare,
    Povestea alchimistului lui Coelho e realitate doar în literatură.
    Odată plecaţi, nu mai suntem aceiaş,i chiar dacă revenim. Mai poetic rândurile de mai sus sunt despre un efort de reintegrare socială.

    De ce? Argument tehnic. Conform Gender Gap Report nu putem afirma inegalităţi majore între realităţile sociale trăite, experienţele de viaţă sunt diferite, dar nu la extreme. Ştim că inteligenţa socială există atâti în triburile din Africa cît şi în birourile Manhatan NY. Capacitatea de a coopera.

    Acum, despre subiect , cuminţenia este în opinia mea inoculată în educaţie şi comportament mai mult de partea identitar-religioasă care presupune o ordine naturală previzibilă a lucrurilor. Unii autori au mers până a afirma că modul de a trăi sexualitatea proprie e profund influenţată de religiozitatea societăţii, prin mecanismul reprimării. Poate altădată. Succes în reaclimatizare. Deşi sceptic aş anticipa tot subiectiv , că nu vă veţi regăsi locul.Prăpastia *savoir-etre* şi *savoir-faire* acolo în contextul direct va fi disruptivă. Numai bine.

  11. Andra,

    Multumim pentru articol , pe care multi dintre noi( dupa cum deja se vede mai sus) vor incerca sa-l citeasca si sa-l inteleaga.

    In al doilea rand, FELICITARI pentru curajul de a scrie articole si de a initia dezbateri, intr-o societate teleghidata si pasiva, care acum face primii pasi in a dezvolta idei noi in molozul cotidian si in a participa consultari publice.

    Keep us posted.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Andra-Lucia Martinescu
Andra-Lucia Martinescu
Este doctoranda in Relatii Internationala si Politica la Universitatea Cambridge, Marea Britanie, teza sa abordand geopolitica Marii Negre dintr-o perspectiva istorica. Expertiza in securitate nationala si internationala, strategie, relatii transatlantice sau politici europene a fost fundamentata prin varii experiente si fellowship-uri. A lucrat pentru RAND Corporation, Royal United Services Institute for Security and Defence (Londra) si recent RIAC (Russian Council for Foreign Affairs). Recent intoarsa in Romania, pasiunea pentru filosofie si sociologie, a motivat-o inspre a-si impartasi experienta si perceptiile, un colaj de cugetari si diagnoze ce trateaza probleme contemporane.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro