„ O guvernare mai inteligentă” : Provocările şi promisiunile programului lui Obama (Starea Naţiunii 2013)

Eliberat de constrângeri electorale, discursul de anul acesta părea (putea) să fie primul susţinut de Barack Obama fără accentele populiste binecunoscute şi apelul la clişeele înrădăcinate în cultura politică americană. În parte, aşa şi fost. Nu a putut fi în totalitate ne-electoral şi desprins de retorica briliantă de etern candidat, care l-a purtat pe braţe de-a lungul vieţii, din Hawaii la Casa Albă pentru că, dincolo de victoria clară din noiembrie trecut, privirile sunt deja îndreptate spre mid-term election (noiembrie anul viitor) care ar putea bloca definitiv programul legislativ al administraţiei democrate, în cazul pierderii fragilei majorităţi de la Senat. Alocuţiunea anuală a preşedintelui în faţa Congresului a fost mai importantă aşadar acum decât în anii trecuţi, pentru că priveşte oarecum relaxat spre o fereastră de oportunitate politică de 1-2 ani în care realmente se pot face lucruri esenţiale pentru societatea americană. În primul mandat, State of the Union este de regulă instrumentat de preşedinţii americani pentru consolidarea imaginii şi a platformei personale, în vederea campaniei de realegere.

„Meniul” legislativ pe care administraţia democrată se pregăteşte să-l servească anul acesta Congresului pare, la prima vedere, bogat, diversificat, generos în valorile fundamentale şi principiile politice promovate şi mai ales scump. Costul ridicat al agendei legislative a democraţilor (în pofida asigurărilor preşedintelui că nu va fi aşa) este de departe punctul vulnerabil şi imediat criticat de republicani. Clivajul pe tema fiscalităţii şi plafonului datoriei publice nu este nou, a devenit o constantă apăsătoare a politicii americane, care se reactivează, de fiecare dată tot mai intens, cu ocazia fiecărui nou ciclu (calendar) fiscal-bugetar anual. De altfel, curând după Starea Naţiunii, vor urma două voturi cruciale care trebuie acordate în Congres: aprobarea creşterii plafonului de îndatorare peste cele 16,4 trilioane de dolari (data limită cu tot cu procedura de promulgare: 28 februarie, ora 24, dincolo de care guvernul Statelor Unite nu mai are abilitarea legală de a se împrumuta, limita stabilită anul trecut fiind deja atinsă, după cum a anunţat Trezoreria pe 2 ianuarie) şi sfârşitul lunii martie pentru evitarea government shutdown (aprobarea propriu-zisă a efectuării plăţilor de către departamentele şi agenţiile guvernamentale).

Presupunând că aceste două voturi de „încuviinţare” vor fi date (alternativa este greu de imaginat, dar teoretic nu imposibilă), preşedintele şi administraţia sa se pregătesc să atace în viitorul apropiat câteva teme mari ale Americii de astăzi: educaţia, sănătatea, infrastructura publică, imigraţia, controlul armelor (violenţa armată), salariul minim (sărăcia). Deşi declarativ întregul program de orientare liberală este destinat sprijinirii clasei mijlocii, cea care a avut cel mai mult de pierdut în perioada declinului economic, o privire mai atentă şi punctuală relevă că redistribuţia resurselor la nivel federal se va face predominant pentru lower middle class şi pentru cei aflaţi la baza piramidei sociale, ceea ce este până la urmă de înţeles în raport cu baza electorală a Partidului Democrat.

De la generalizarea accesului la servicii educaţionale preşcolare pentru toţi copiii în vârstă de patru ani la alocarea a 50 de miliarde pentru refacerea infrastructurii erodate (în special în unele state mai sărace din sudul şi centrul federaţiei), şi de la înăsprirea controlului armelor de foc la creşterea salariului minim la 9 dolari pe oră până în 2015 (unele state îl au deja asigurat), plus prioritatea unei noi legi a imigraţiei (care să reglementeze situaţia a aproximativ 10 milioane de imigranţi ilegali de pe teritoriul Statelor Unite, mulţi trăind şi muncind „la negru” de ani de zile), Barack Obama pare decis să încerce cel mai ambiţios şi controversat program de reforme din istoria recentă a Americii. Cât priveşte temele de politică externă şi securitate, oarecum previzibile au fost: aşteptata referire la retragerea ultimelor trupe americane din Afganistan până la sfârşitul lui 2014, necesitatea unui program mai consistent şi bine reglementat de utilizare a dronelor (în locul desfăşurării militarilor), o idee care l-a cucerit se pare pe Obama, condamnarea testului nuclear nord-coreean, în fine, generalităţi fără soluţii (cele cu soluţii costă iar Obama nu mai vrea să cheltuiască în afara ţării) şi principii fără mijloace în chestiunile vechi şi complicate ale Orientului Mijlociu şi Africii de Nord. Toate acestea nu fac decât să confirme intrarea în paradigma „lumii post-americane” de care vorbea încă din 2008 Fareed Zakaria.

„Nu un guvern mai mare, ci unul mai inteligent” (cine din lume n-ar vrea asta?, zicem noi de pe margine) promite astăzi preşedintele Obama, provocându-i totodată pe republicani la un urgent efort politic de rebrand-uire şi identificare de alternative, având în vedere că (şi aici are dreptate preşedintele) „singură, reducere deficitului nu este un program de guvernare”.

Nu va costa mai mult („not a single dime” după cum au fost asiguraţi senatorii şi reprezentanţii), dar va aduce desigur satisfacţie şi resurse suplimentare celor afectaţi de sărăcie, de calitatea proastă a educaţiei, de violenţă, de costul uriaş al serviciilor medicale, de lipsa documentelor americane, de surparea podurilor şi autostrăzilor. Greu de refuzat dar şi mai greu de pus în practică, programul legislativ al lui Barack Obama ne aminteşte de fraza atribuită reginei Maria Antoaneta în timpul Revoluţiei Franceze: Dacă n-au pâine, să mănânce cozonac! E rândul conservatorilor să mute: cu negrele, căci cu albele a deschis şi joacă tare (n-aţi crede!) Barack Obama.