În vremurile noastre, una dintre acuzele cele mai frecvente şi încărcate de povara stigmatului este lipsa de patriotism. Oricine are “naivitatea” să chestioneze legitimitatea măsurilor guvernării devine, subit,un român din a cărui fibră este absentă dragostea de naţiune. Celui care obiectează împotriva confuziei dintre ataşamentul faţă de patrie şi subminarea domniei legii, în numele suveranităţii, i se va replica ca punctul său de vedere este echivalent cu cel al unui trădător. Celui care va remarca că ideea de identitate românească nu se cere păzită şi administrată de cerberi recrutaţi clientelar, (cum este cazul Institutului Cultural Român, sub preşedinţia lui Andrei Marga), i se va răspunde că unica modalitate în care ne putem apăra limba şi ţara este această reafirmare zgomotoasă şi falsă a realizărilor noastre protocronice.
Această definiţie a patriotismului nu este nici nouă şi nici plină de ingeniozitate. Raţionamentul care o susţine îşi are rădăcinile în deceniile de tiranie pe care România, în deceniile de după 1938, le –a traversat. În fiecare dintre regimurile care s-au succedat, stăpânirea ilegitimă a identificat în spiritul critic inamicul cel mai redutabil. Democraţia , în măsura în care îşi pierde reperele criticii şi moderaţiei, poate deveni la fel de intolerantă cu cei ce nu împărtăşesc gândurile elitei plebiscitate. Mai cu seamă atunci când, rezerva intelectuală şi luciditatea sunt semnele conduitei suspecte şi contraproductive. Demagogia nu va întârzia să se servească de invocarea patriei ca de un berbece cu care va asalta citadela statului de drept.
Ultimele luni au marcat apogeul acestei tendinţe de a privi fidelitatea faţă de patrie sub semnul fidelităţii necondiţionate faţă de izolare şi suveranitatea exacerbată. Eurofilia a ajuns să constituie un păcat capital. Ca şi cum intrarea in Uniunea Europeană ar fi fost impusă României, ca un gest de capitulare. În definitiv, dacă examinăm cerinţele formulate de Uniunea Europeană şi criticate de vocile mediatice şi politice ale USL, ele nu sunt decât o codificare a setului de valori ce se confundă cu viziunea despre guvernare a oricărui cetăţean decent. Insistenţa pe proceduri şi transparenţa lor, insistenţa pe continuitatea unei practici ce acordă CSM şi magistraţilor sfera lor de autonomie, la adăpost de interferenţele partinice- toate aceastea sunt parte din discursul, legitim şi coerent, al patriotismului constituţional. Al unui patriotism care se distinge, deliberat, de furia retorică a celor care mobilizează pasiunea naţională pentru a legitima derapajele juridice şi politice .
Dezbaterea despre patriotism a fost, tradiţional, în anii de după 1989, murdărită de monopolul exercitat asupra conceptului de către elanurile demagogice. Naţionalismul hrănit de sedimentările ceauşismului a fost privit ca expresia firească a dragostei de ţară. Din ecuaţia acestui patriotism mutant şi bolnav au fost eliminate luciditatea şi memoria libertăţii. Obsedaţi să evocăm un trecut înnegurat al domnitorilor şi unităţii naţionale, am uitat să omagiem umbrele sacrificate pentru patrie şi demnitatea umană în secolul XX.
În cele din urmă, patriotismul hrănit de pasiunea pentru libertate a paşoptismului şi de moderaţia junimistă nu poate fi niciodată contrapus credinţei în viitorul occidental al României. Ameninţarea fatală pentru patria noastră nu este adâncirea integrării europene, ci avansul, contagios şi delirant, al demagogiei naţionaliste şi populiste. Sentimentul anti-european nu poate fi subestimat ca impact şi semnificaţie. El este moştenitorul unei linii istorice influente şi proteice.
Patria pe care mi-o imaginez nu este patria topită în pasta informă a unei colectivităţi fără de nume, dupa cum nu este nici acumularea de invective şi de zgomote din studiourile televiziunilor de partid şi de stat. Ea este patria culturii şi a domniei legii pe care o ducem mai departe, rezistând tentaţiei vulgarităţii şi disperării. Ideea acestei patrii luminoase,libere, lucide şi vizionare merită apărată, chiar şi când totul în jur pare să nu mai dea temeiuri de rezistenţă. Ideea acestei patrii nobile şi purificate de xenofobie şi exaltare este raţiunea noastră de a exista.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
„Patria” este o constructie mentala pe care „ne-o confectionam”.
Diferit de „locul nasterii”, loc pe care nu-l confectionezi tu, mental,
ci te confectioneaza el pe tine, la propriu.
Granitele teritoriale ( cele care delimiteaza incepand de la cea mai
mica dintre proprietati fizice umane, pana la cea mai mare, nu sunt
facute de natura, sunt inventii (ci … conventii) umane.
Vine iarna. Asta, ne aduce aminte de frig.
Greseste acela care (daca are capabilitate) in loc sa-si incalzeasca
„ambientul de locuit” s-ar imbraca cu un costum care a functiona pe
principiul pernei electrice.
I-ar fi lui, fizic, mai bine, dar nu ar concorda cu „principiul eficientei”
„un principiu dupa care „Viata” umbla, „in limba”.
I-ar fi lui mai bine, in comparatie cu ceilalti membri ai familiei lui
(a ceea ce se numeste „familie nucleara”.
Daca se imbraca fiecare (in parte) membru al casei, in cate un
costum asemenea, , ii e fiecaruia la nivel strict personal, bine, dar
atmosfera (ambientul casei) ramane rece.
Esti asemeni unui lucrator din depozitele de „congelate”. Esti, ca
un eschimos, dar nu pentru ca efectiv esti ci pentru ca asa vrei,
(ma rog, atat te ajuta capul) sa fii.
Marind „zoom”-ul si trecandu-ne (mental) din mijlocul „familiei
nucleare” in mijlocul acelei familii mai largite care se numeste
(depinzand la ce gandim sa ne raportam) „localitate”, „regiune”,
„tara”, continent, glob inglobantul „glob”, daca datele problemei
se schimba, fluctuand deodata cu fluctuatia spatiului, principiul
ramane acelasi: maxim eficient este sa faci intregul ambient sa
indeplineasca conditiile de „18º C”, pentru ca oricum altfel ai face
nu este din partea ta decat „o ardere a gazului, de pomana”.
Daca am putea sa ne imaginam ca am fi toti, atarnati ca intr-un
streang, in care daca nu stai pe varfuri te auto-sugrumi si ca
printr-un sistem de scripeti toti suntem legati cu o singura ață,
si ca atunci cand cineva (din vointa interna sau externa lui)
nu se mai tine pe varfuri (si nu a fost scos din schema, de cel
care l-a introdus, adica de „natura”(cum ii zic unii, printre care si eu)
sau de „Dumnezeu”, cum spun altii, acestui singur indreptatit sa
bage si sa scoata, din schema), greutatea lui se repartizeaza in
egala masura tuturor celorlalti
Sau, altfel. Ne putem imagina ca suntem intr-o piscina al carui
fund il modeleaza Viata (asa cum „marea” modeleaza nisipul
pe care calcam cand intram, mergand la plaja, in mare) si ca
il modeleaza in asa fel incat stam fiecare pe cate un „con”
unde apa ne ajunge pana la buza de jos.
Afara (la aer) avem doar capatanile.
In imaginara asta piscina, oricare dintre noi se lasa in jos
(indiferent motivul) salta nivelul apei pentru toti ceilalti.
Viata, e un lucru (probabil ca … singurul) la care pacaleala,
nu functioneaza (nu merge .. pacalita).
Oricare-i fiinte umane ii rezulta un „fals bine”, daca nu ingrijeste
contextul (intregul context) in care se naste inclusa cu aceeasi
grija cu care propriui corp ii produce propria-i „temperatura
necesare Vietii” (adica, acele umane 37ºC spre care tindem
cand ajungem sa ne punem termometrul).
Oricine tinde altfel, e liber sa tinda, dar se afla, ca un calator
prin Alaska asezat sa se incalzeasca in fata unui tablou
(sau a unui video) care reprezinta cel mai frumos, mai
calduros si mai familiar dintre focurile vreunui camin.
Adica, este o frumusete virtuala, care doar drogheaza si
nu … nutreste.
Asa se intampla si cu „patria”. Am vrea „sa avem”, sa ne asiguram
pe noi ca avem”, ca niste veritabili „hagi tudose”, chiar aduse in
interiorul cercului si prin cerseala sau prin rapt si … sa moara
caprele „vecinilor”.
Problema e ca alti „asemeni lor” din alte „cercuri”(cerc, pe care il
deschid asa cum isi deschid puii randunicii ciocurile cand sunt la
capitolul „a cere” si, pe care l-ar inchide asemeni unui buldog ce te-a
insfacat de nadragi (cand vine vorba sa dea „dat retur”).
Sunt, tipii astia, asemeni unuia cu care te-ai duce sa joci un tenis, dar
singurul fel in care concepe sa joace este ca tu sa servesti, iar el sa
manance fiecare minge pe care i-o servesti.
Oricate ai avea, daca nu primesti retur, vine un moment cand ramai
doar … dand din buze.
de unde provine oare acest natzionalism,la un popor atit de blind si ospitalier?
Vă felicit pentru tema de reflecţie a articolului, de altfel vă citesc toate articolele şi vă găsesc din păcate un contributor căruia nu i se dă importanţa cuvenită(la nivel de comentarii, mă refer) la fel cum paradoxal cei care au un punct de vedere profesional pe contributors şi chiar aduc o contribuţie în sensul unei informaţii sau analize adăugate au deseori articolele mai puţin citite, sau mă rog există mai puţină interacţiune. Mai simplu se vinde marfa scandalului, tot adevărat.
Din punctul meu de vedere cred că adoptarea socială a unui tip de patriotism criterial(în care cetăţeanul trebuie să îndeplinească o listă de caracteristici ca să fie un *adevărat* patriot, criterii care trec de la limbă, religie la localizare geografică) este una extrem de negativă pentru că cu cât lista este mai largă şi exhaustivă cu atât cetăţenii se arată cu degetul unii pe alţii ca fiind…nepatrioţi. Bunul sens normal dintr-o colectivitate normală chiar şi la scară naţională de grup ar trebui să definiească patriotismul simplu. E contribuţia (şi nu lista de criterii) personală la viaţa comunităţii, în sensul timpului şi efortului depus de individ pentru a ameliora o stare de fapt din societate. Un patriotism civic care ar putea include toţi aceia care depun în limita resurselor personale un efort pozitiv. Avem de-a face cu un fals patriotismul construit pe motive artificiale de divizare*numai cei rămaşi acasă* (oare o persoană din Diasporă care ajută o persoană în România, sau chiar în Diasporă…nu poate fi numit patritot?) *numai ce vorbesc corect limba română* (oare un etnic maghiar care plăteşte taxele şi contribuie la dezvoltarea economică a regiunii lui nu e un patriot)* numai cei care au cetăţenie română* (oare un Tom Galagher nu poate intra într-o categorie de patriot?? sau chiar un Prinţ Charles care promovează Transilvania …) *numai cei care sunt în tabăra noastră politică*(oare numai cei din ARD vs USL sunt patrioţi) ..*numai cei de religie creştin ortodoxă*(oare profesorii universitari atei sau cetăţeni de alte credinţe religioase nu sunt patrioţi?) . Sunt tot atâtea forme de patriotisme disruptive monolite toxice.
Patriotismul în fond, e sensul de apartenenţă şi contribuţie pozitivă la comunitate, validat cu o faptă individuală bună. Indiferent de rădăcinile acelui individ.
comunistii au monopolizat patriotismul.e adevarat au avut predecesori inca din 1920.
patriotism:sentiment al cetatzeanului,doar ca in romanica cetatzean rumin chiar daca e orice persoana detzinatoare de pasaport ro,in mentalul colectiv exista o scara valorica:bun patriot:sigur un comunist,apoi limba materna rumina,ortodox pe cit posibil.
ceilaltzi sint suspectzi,dar noi ruminii patriotzi in bunatatea noastra, ii acceptam daca se lasa asimilatzi