Zoltán Egressy, născut în 1967, e socotit a fi unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai literaturii dramatice contemporane maghiare. Indubitabil, în spațiul teatrului românesc de astăzi, e și cel mai cunoscut. Îndeosebi datorită piesei sale intitulate Portugalia, o scriere de început de carieră, datând din anul 2005.Indubitabil, Portugalia este o piesă bună. Merită popularitatea și succesul de care se bucură. Se poate ca literatura în domeniu din Ungaria să aibă și alte titluri comparabile ca valoare. Din păcate, nu le prea cunoaștem. De vină fiind prejudecățile ca și incredibila lipsă de traducători. Iar această lipsă se înregistrează într-o țară care are o consistentă minoritate maghiară.
La trei ani de la scriere, Portugalia a fost montată pentru întâia oară în România de Victor Ioan Frunză. Într-un spectacol pe care îl socotesc și acum definitoriu pentru ceea ce mi se pare că a fost cea mai bună perioadă din istoria post-decembristă a Teatrului Municipal din Baia Mare. Cam tot atunci, scrierea a cunoscut o versiune scenică semnată de Cristi Juncu la Teatrul Anton Pann din Râmnicu Vâlcea. Nu am despre ea amintiri prea bune.
În 2015, Victor Ioan Frunză a revenit, la Teatrul Nottara, asupra textului cu pricina. Și chiar dacă în noua punere în scenă figurau și doi actori din vechea distribuție (e vorba despre George Costin și Sorin Miron care jucau acum cu totul alte roluri decât cele avute în versiunea princeps), nu era nicidecum vorba nici despre o refacere, cu atât mai puțin despre un copy paste. Nici nu prea avea cum să fie astfel pentru simplul motiv că Portugalia e preponderent ceea ce se cheamă o piesă de actori. Ce înseamnă asta? Simplu. În absența unei distribuții potrivite și a unui regizor care și să știe, și să vrea să lucreze cu actorii orice încercare de a pune în scenă Portugalia e, din start, sortită eșecului. La Nottara, Victor Ioan Frunză a mizat pe întâlnirea dintre tinerii artiști ce făceau pe vremea aceea parte din ceea ce numeam Trupa fără nume (George Costin, Sorin Miron, Andrei Huțuleac, Adrian Nicolae, Nicoleta Hâncu și tocmai atunci intratul Alexandru Pavel) și două actrițe cu experiență din Teatru. E vorba despre Catrinel Dumitrescu și Luminița Erga.
Am văzut respectivul spectacol de trei ori. Ultima oară într-o reprezentație din oferta uneia dintre ultimele ediții a Festivalului de dramaturgie contemporană de la Brașov. Era și una dintre ultimele reprezentații din istoria mult prea scurtă a spectacolului respectiv. Câtăva vreme mai târziu, atunci când am văzut versiunea din anul 2019 dată de Vladimir Anton aceluiași text la Teatrul Mihai Eminescu din Botoșani, gândul m-a dus și la spectacolul lui V. I. Frunză, și la ceea ce a scris teatrologul George Banu despre ceea ce pare a fi enigma, misterul ultimei reprezentații. Victor Ioan Frunză a mai revenit asupra scrierii lui Egréssy relativ recent într-o montare produsă de greu încercatul Teatru bucureștean Metropolis. Și iată că acum textul i-a atras atenția tânărului actor Tavi Costin, directorul (mă rog, managerul) Teatrului Anton Pann din Râmnicu Vâlcea. Care a ales-o pentru ceea ce înseamnă debutul său în profesia de regizor.
În opțiunea cu pricina cred că a cântărit mult faptul că Portugalia este, cum spuneam, o piesă de actori.
Îndeobște, privesc cu destulă prudență tentația actorilor de a face regie. În esență, persist în a crede că avea totuși dreptate Victor Ion Popa când, într-un articol citat adesea publicat și republicat în România literară de regretatul Valentin Silvestru (De ce nu poate fi actorul regizor?), vorbea despre primejdia reprezentată de dorința acestora de a le impune colegilor din distribuție posibila lui modalitate de rezolvare a rolului. Desigur, au fost și la noi, și aiurea excepții. Una dintre ele e Radu Iacoban. O alta Yuryi Kordonskyi. Și cred că în rândul acestor excepții se situează acum și Tavi Costin.
Ei, dacă tot a venit vorba despre Yuryi Kordonskyi, regizor format în spațiul ex-sovietic la marea școală a lui Lev Dodin, să spun că mai de fiecare dată când am văzut și scris despre Portugalia gândul m-a dus la Cehov. Cel mai adesea la Pescărușul. Mi s-a părut că piesa lui Egressy are ceea ce se cheamă un nimb cehovian. Fundă e un amestec dintre Nina Zarecinaia și Sonia, Poreclă, cel ce se recomandă a fi eseist, e un fel de nou Trigorin în vreme ce soția de care fuge nu are cum să nu amintească de Arkadina.
Poreclă părăsește Budapesta cu gândul de a ajunge în Portugalia (care e Moscova lui) și care în iluziile tinerei Fundă și a tatălui ei, cârciumarul Lajos, devine, cel puțin pentru câteva ore, și Moscova lor. Eseistul eșuează deocamdată într-o micuță localitate numită Irgács. Acolo unde o zi seamănă cu alta, în care oamenii nu mai au nume, ci doar porecle (Fundă, Clemă, Sfeclă, Satană) în care meniul de la cârciuma lui Lajos e mereu același (tocană și pește), în care Preotul oficiază, între două două pahare de Unicum, botezuri și, mai ales, masluri și înmormântări, în care starea de beție a celui poreclit Satană și a celei numite generic Femeia, e de domeniul permanenței, în care mai toți cumpără pe datorie și unde un post de radio local difuzează mesajele optimiste ale primarului. In micuțul, insignifiantul Irgács unica veste ce însuflețește lumea e iminența unui meci de fotbal. Sosirea pe neașteptate a celui repede botezat poreclă tulbură pentru câteva zile totul. Pentru ca, după ce acesta pleacă, lumea să revină la viața normală. Deși revenirea aceasta are costuri. Nebunia lui Sfeclă, închiderea definitivă în sine a Fundei, criza interioară a lui Lajos.
În spectacolul regizat de Tavi Costin, Irgácz e un sătuc lacustru. Amintește de izolarea în care trăia în spectacolul lui Kordonsky lumea din Unchiul Vanea sau de apa și stufărișul din Tihna lui Radu Afrim de la Trupa Tompa Miklós a Naționalului din Târgu Mureș. Toate acestea sunt sugerate de scenografia semnată de Mădălina Mihai.
Lumea din Irgács ascultă radioul local, se uită la telenovele, însă definitorie îi e singurătatea. Cu totul remarcabil sugerată, dar ce zic eu?, subliniată de sound designul și muzica originală create de Andrei Sever și Andy Hogea. Bun și light design-ul creat de Alexandru Bibere.
Tavi Costin a lucrat foarte bine cu actorii. Cu una sau doua excepții (Radu Constantinov, care îl joacă fără patetisme inutile pe cârciumarul Lajos, și Cătălina Sima, fără excese, foarte bună în Femeia) toți interpreții sunt cam de vârsta lui. A tânărului regizor. Cătălina Sima, ca și CosminTeodor Pană, au în sarcină personaje aflate veșnic în stare de ebrietate. O fac fără urme de note false, de îngroșări. Se știe că nu e tocmai simplu să interpretezi bețivi și beți, primejdia căderii în grotesc e mereu prezentă. În Portugalia de la Râmnicu Vâlcea e evitată cu succes. Kostas Mincu, distribuit în Sfeclă, are și el de trecut proba simțului măsurii. Les bienséances , cum ziceau, pe vremea clasicismului, francezii. O face împlinit, cu înțelepciune și cu vârful de sarcină emoțional cerut de ultima apariție a personajului. Vedem un Sfeclă mutilat, victimă a nebuniei. Andrei Cătălin surprinde așa cum se cuvine agitația continuă, reală sau mimată a lui Clamă. În fine, merită multe laude excelentul actor Ștefan Pavel, interpretul lui Poreclă, Actor remarcat în urmă cu ani la Gala Hop și pe care l-am regăsit în foarte bună formă artistică, serios, cu lăudabilă atenție acordată elaborării rolului, natural, stăpân pe meserie distribuit acum în Poreclă. Laude merită și Bianca Cuculici, remarcabilă interpretă a Fundei. Bianca Cuculici a mai evoluat în filme, în spectacole de la Teatrul Metropolis sau de la teatre independente. Eu cred că am văzut-o acum pentru prima dată. Și am despre ea o foarte bună impresie.
Lui Alexandru Beteringhe, Tudor Andronic și Vasile Marinoiu li se aud doar vocile. Ei sunt oamenii de la radio. Bune și ele.
În concluzie, debutul în regie al lui Tavi Costin este unul notabil. Justifică oricând recidive. Cu condiția ca tânărul artist să nu își abandoneze profesia de actor. O spun fiindcă mai cunosc cazuri.
Teatrul Anton Pann din Râmnicu Vâlcea
PORTUGALIA de Zoltán Egressy
Traducerea: Csürös Réka
Regia: Tavi Costin
Scenografia: Mădălina Mihai
Muzica originală și sound design: Andrei Sever și Andy Horjea
Light design: Alexandru Bibere
Cu: Bianca Cuculici (Fundă), Ștefan Pavel (Poreclă), Radu Constantinov (Lajos),Kostas Mincu (Sfeclă), Constantin Dogioiu (Preotul), Andrei Cătălin (Clamă), Cosmin Teodor Pană (Satană), Cătălina Sima (Femeia), Szász Réka (Soția) și Alexandru Beteringhe (Primarul), Tudor Andronic (Bittner), Vasile Marinoiu (Menestrel)
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 