marți, mai 17, 2022

O nouă mutare pe tabla de șah a spațiului post-sovietic: Organizația Statelor Turcice. Erdogan mută, Putin evaluează.

Rusia și Turcia promovează în prezent o relație tranzacționistă.

            Perspectiva geoistorică a relațiilor ruso-turce evidențiază o dimensiune perenă incontestabilă – rivalitatea de putere și disputa de interese. Cu resorturi sedimentate în imaginarul colectiv rus încă din perioada jugului mongol, rivalitatea s-a accentuat permanent după cucerirea Constantinopolului (A doua Romă), în 1453, când mitul politic Moscova – a Treia Romă a devenit unul dintre determinanții majori ai politicii externe ruse.

            Șocul geopolitic și geocultural generat de căderea centrului creștinătății ortodoxe a determinat, printre altele, consacrarea Imperiului Rus și Imperiului Otoman ca hegemoni într-un spațiu cu dimensiuni variabile care însă a inclus permanent Balcanii, Europa Centrală și de Est, Caucazul de Sud și Asia Centrală (denumită și Turkestan, care în limba persană se traduce prin „Țara turcilor” ). Pentru controlul acestui spațiu, cei doi hegemoni s-au înscris frecvent pe traiectorii de coliziune care au condus ca rivalitatea să se manifeste fie sub forma confruntării directe fie sub forma unei competiții intense.

             După prăbușirea URSS, competiția dintre Federația Rusă și Turcia – succesori ai celor două imperii – evidentă la nivel geopolitic, geoeconomic și geocultural, a crescut în intensitate, dar potențialul său de evoluție spre conflict este, deocamdată, contrabalansat de relația tranzacționistă promovată de Moscova și Ankara.

            Această relație, care combină, în proporții diferite, rivalitatea și cooperarea de necesitate, este fundamentată pe un mix de interese comune și interese contradictorii în care disputa ruso-occidentală (în special ruso-americană), dublată de disputa sino-rusă, este valorificată cu pragmatism de Turcia pentru obținerea unor poziții de negociere avantajoase care să asigure consolidarea influenței turce în statele vorbitoare de limbi turcice: Azerbaidjan, Kazahstan, Kârgâstan, Uzbekistan și Turkmenistan. Altfel spus, repoziționarea avantajoasă a Turciei în cursa de redobândire a statului de hegemon într-un spațiu pe care Federația Rusă îl consideră ca fiind unul exclusiv – spațiul post-sovietic.

            Vocația hegemonică a Turciei este susținută  de doctrina neo-otomană pe care, neoficial, este fundamentată actuala politică externă turcă în cadrul căreia una dintre direcțiile majore vizează extinderea influenței turce asupra teritoriilor învecinate prin instrumente specifice de soft power și smart power. Doctrina neo-otomană a recuperat ideile pan-turaniste și pan-turciste care, după ce au fost adaptate conceptual și acțional, au primit prefixul neo și au devenit elemente constitutive ale neo-otomanismului contemporan, cu precizarea că, în timp ce pan-turanismul este orientat spre istoria comună a statelor de limbă turcă „de la Baikal la Balcani”, pan-turcismul este orientat spre viitorul comun al acestor state cu Turcia în poziția de lider.

Consiliul turcic – un paravan geocultural și geolingvistic în competiția geoeconomică

            Direcția de politică externă, fundamentată pe pan-turcism, a fost reinițiată de Turcia în relația cu statele din Caucaz și Asia-Centrală imediat după prăbușirea URSS, printr-o serie de inițiative care promovau identitatea lingvistică și culturală a acestor state. Pe această linie,  în 1992, a fost convocat primul summit al statelor vorbitoare de limbi turcice – Azerbaidjan, Kazahstan, Uzbekistan, Kârgâzstan și Turkmenistan. Ulterior, în 1993, a fost constituită Organizația Internațională a Culturii Turcice – TÜRKSOY (fondatori: Azerbaidjan, Kazahstan, Kârgâzstan, Uzbekistan, Turcia, Turkmenistan; observatori: republicile autonome ale Federației Ruse – Tatarstan, Bașkortostan, Altai, Saha, Tuva și Hakassia – iar mai recent, Republica Turcă a Ciprului de Nord și Unitatea Teritorială Autonomă Găgăuzia/Moldova).

            În 2006, președintele kazah, Nursultan Nazarbayev, a propus crearea unui organism care să asigure formal cooperarea între statele vorbitoare de limbi turcice, propunere materializată în  octombrie 2009 când, conform acordului de la Nahicevan, semnat de Turcia, Azerbaidjan, Kazahstan și Kârgâzstan, a fost constituit Consiliul de cooperare al statelor vorbitoare de limbi turcice (Consiliul Turcic), apreciat de Halil Akinci, ambasadorul turc la Moscova (2008-2010), drept „prima alianță voluntară a statelor turcești din istorie”. Uzbekistanul s-a alăturat Consiliului în 2018. Ungaria (2018) și Turkmenistanul (2021) au dobândit statutul de observatori, iar în 2020, vice ministrul ucrainean de externe, Emine Ceppar, a declarat că și Ucraina dorește să primească statutul de observator. Preambulul Acordului de la Nahicevan reafirma voința statelor membre de a adera la scopurile și principiile consacrate în Carta Națiunilor Unite și stabilea ca obiectiv principal aprofundarea cooperării cuprinzătoare între statele vorbitoare de limbi turcice.

            Imperativele culturale și lingvistice care au stat la baza constituirii Consiliului au configurat de fapt un paravan geolingvistic și geocultural sub umbrela căruia Turcia a acționat pentru îndeplinirea unor obiective geopolitice prin intermediul instrumentelor economice. Consiliul a devenit treptat un punct de sprijin pentru Turcia în competiția geoeconomică cu Federația Rusă astfel încât, conform statisticilor oficiale ale guvernului  turc, la nivelul anului 2019, volumul schimburilor comerciale ale Turciei cu statele din Asia Centrală a fost de aproximativ 8,5 miliarde USD, iar patru mii de companii turcești operau deja în zonă. În Caucazul de Sud, Turcia a lansat o serie de proiecte de cooperare regională, semnificative pentru competiția geoeconomică fiind conductele Baku-Tbilisi-Ceyhan (petrol),  Baku-Tbilisi-Erzurum (gaz), calea ferată Baku-Tbilisi-Kars, precum și conducta de gaz natural trans-anatoliană (TANAP) . Cu toate acestea, în percepția statelor turcice din Caucazul de Sud și Asia Centrală, cel puțin până la conflictul azero-armean din Nagorno-Karabach, Turcia a rămas un actor de plan secund (deși tot mai activ) în raport cu Federația Rusă, în contextul în care, dincolo de potențialul său militar, statutul hegemonic al Rusiei este asigurat și de relațiile economice „tradiționale” cu fostele republici sovietice, în care un rol important este deținut de Gazprom și alte companii rusești care operează în zona energetică (gaz, petrol). În plus, Uniunea Economică Eurasiatică a contrabalansat oferta turcă, în contextul în care ideea reintegrării spațiului post-sovietic într-o Uniune Eurasiatică, formulată de același Nazarbaev, în 1994, a fost salutată de majoritatea republicilor din Asia Centrală.

Războiul din Nagorno-Karabah (Karabahul de Munte) – consacrarea Turciei ca actor geopolitic important în Caucaz și Asia Centrală. Erdogan: Karabahul redevine un loc sigur sub umbra Semilunei

            Într-un videoclip de promovare a noului avion de luptă rusesc de generația a cincea, SU-75 (Checkmate), prezentat cu ocazia salonului aeronautic de la Dubai (nov. 2021), dronele turcești Bayraktar TB2 au fost folosite ca ținte pentru a demonstra performanța avionului. Simbolistica alegerii acestor drone are legătură cu achiziția lor de către Ucraina, dar cu siguranță face trimitere și la faptul că Bayraktar TB2 a fost unul dintre elementele care au contribuit la victoria Azerbaidjanului în al doilea război din Karabahul de Munte (sept-nov. 2020) împotriva Armeniei. De fapt, victoria azeră este rezultatul indiscutabil al sprijinului declarat și efectiv pe care Turcia l-a acordat Azerbaidjanului, invocând principiul „două state, o singură națiune”, sintagmă mai bine adaptată contextului, extrasă din retorica neo-otomană a unității de „sânge, limbă, teritoriu și nouă cunoaștere otomană”.

            Sprijinul tehnologic, tactic, dar și simbolic (ex: avioanele F-16 turcești dislocate în baza aeriană de la Ganca) acordat azerilor, marchează revenirea Turciei în Caucaz și Asia Centrală ca actor geopolitic important. Poziționarea Turciei de partea învingătorilor din acest conflict este cu atât mai semnificativă cu cât Rusia este percepută ca fiind un aliat al Armeniei, inclusiv prin prisma faptului că ambele state fac parte din Organizația Tratatului de Securitate Colectivă (conform prevederilor Tratatului, Rusia ar fi putut sprijini Armenia doar dacă ar fi fost fi atacată pe teritoriul recunoscut internațional).

Cu toate acestea, comparativ cu victoria simbolică turcă, rezultatele pe teren par a pune Moscova în poziția de câștigător. În acest sens, poate fi invocat faptul că în baza acordului din 10 noiembrie 2020, mediat (dar și impus) de Moscova,  forța de menținerea a păcii dislocată în Nagorno-Karabah, pe o perioadă de cinci ani, cu posibilitate de prelungire, este exclusiv rusească (1960 de militari). Comparativ, turcii sunt prezenți doar în  Centrul comun ruso-turc de monitorizare a încetării focului, dispus pe teritoriul azer, pe o perioadă de un an. În plus, Turcia nu este parte a acestui acord care stipulează că actualul format nu poate fi modificat prin introducerea altor actori. Cu alte cuvinte, Moscova a reușit să-și impună prezența militară într-un spațiu cu relevanță strategică, de unde cu siguranță nu se va retrage nici după expirarea perioadei de cinci ani.

            În același timp, conform unor opinii exprimate în mediile de dezbatere specializate, inclusiv din Federația Rusă, sprijinul decisiv al Turciei în favoarea azerilor și revenirea sa ca actor important în spațiul post-sovietic, poate fi considerat drept momentul zero al erodării poziției de actor major deținut de Federația Rusă.

            Din perspectiva cooperării de necesitate ruso-turce, se poate aprecia că războiul din Nagorno-Karabah, în special acordul din 10 noiembrie 2020, este expresia unei relații de tip win-win. Moscova și Ankara au pus în planul doi Grupul de la Minsk, ceea ce în fapt înseamnă excluderea Occidentului din ecuația de securitate a Caucazului și Asiei Centrale. Nu în ultimul rând, trebuie evidențiat că una dintre cele mai importante acțiuni post-conflict care confirmă, printre altele, o auto-percepție turcă conformă noului statut, este Declarația de la Shousha din 15 iunie a.c., referitoare la alianța dintre Azerbaidjan și Turcia care configurează un cadru larg de colaborare în domeniul militar, fără însă a stipula garanții de securitate sau prevederi explicite privind apărarea comună.

Organizația Statelor Turcice, o alternativă la Uniunea Economică Eurasiatică

            Deteriorarea relațiilor ruso-occidentale după anexarea Crimeii, diferendul ruso-turc în dosarul sirian, precum și aportul decisiv al Turciei în victoria Azerbaidjanului în conflictul cu Armenia, au creat un context favorabil pentru ,,întărirea lumii turcești”, iar primul pas făcut de Erdogan a vizat transformarea Consiliului turcic și adaptarea acestuia la noul context geopolitic regional, în acord cu interesele Turciei.

            În acest sens, în 12 noiembrie a.c., în Insula Democrației și Libertăților din Marea Marmara, s-a desfășurat, sub deviza  „Tehnologii verzi şi oraşe inteligente în era digitală”, cel de al optulea summit al Consiliului de cooperare al statelor vorbitoare de limbi turcice (Consiliul Turcic), primul după victoria azeră din Nagorno-Karabah. În acest sens, președintele azer, Ilham Aliyev, a evidențiat că războiul din Nagorno-Karabah a fost un adevărat test pentru cooperarea statelor turcice, iar reacția imediată a Consiliului și a Turciei, a „întărit lumea turcească”. În logica simbolisticii neo-otomane, înaintea începerii lucrărilor, președinții Recep Tayyip Erdogan (Turcia), Ilham Aliyev (Azerbaidjan), Kasîm-Jomart Tokaev (Kazahstan), Sadîr Japarov (Kîrgîzstan), Șavkat Mirziyoyev (Uzbekistanulu), Gurbangulî Berdîmuhamedov (Turkmenistan) și prim-ministrul Ungariei, Viktor Orban, au inaugurat sediul secretariatului Consiliului Turcic din cartierul  Sultanahmet, din Istanbul, fosta capitală a Imperiului Otoman.

            În cadrul summit-ului, au fost adoptate două documente programatice, apreciate ca foi de parcurs pentru consolidarea cooperării, respectiv „Strategia Consiliului Turcic 2020-2025” și „Viziunea lumii  turce – 2040”. Aceasta din urmă urmărește o coordonare mai puternică a politicii externe, cooperarea în materie de securitate, semnarea acordurilor de liber schimb, convergența politicilor economice și a tuturor cadrelor de reglementare relevante, realizarea integrării comerciale depline, stabilirea unui spațiu unic de investiții turcesc, realizarea integrării digitale, modernizarea transporturilor, conectivitatea energetică, precum și facilitarea mobilității intraregionale, elemente care, în esență, reprezintă alternative „turcice” la obiectivele Uniunii Economice Eurasiatice, dar și la unele prevederi ale Organizației Tratatului de Securitate Colectivă. De asemenea, la propunerea președintelui Erdogan, Consiliul a primit un nou nume, respectiv Organizația Statelor Turcice, denumire promovată de presa turcă, în aceeași logică simbolică de factură neo-otomană,  sub forma Statele Unite ale Turciei. Deocamdată, Rusia nu a avut o reacție politică la nivel înalt, deși există indicii că masa critică a schimbării atitudinii față de Erdogan a fost atinsă. Reacția rusă rămâne însă temperată din mai multe considerente.

            În primul rând, logica post-imperium a Moscovei a devenit mai flexibilă, iar proiecțiile sale hegemonice au o importantă secvență cost/beneficiu, deoarece așa cum sublinia Dmitri Trenin, directorul Centrului Carnegie din Moscova, „Pentru Rusia, după 30 de ani de la destrămarea Uniunii Sovietice, toate (fostele republici sovietice n.a.) sunt state străine, emoțiile sunt ținute departe de politică, nu există atașamente speciale, nu există angajamente fără cost”.      În al doilea rând, stoparea bruscă a proiectului neo-otoman promovat de Erdogan în fostele republici sovietice turcice ar putea determina o orientare mai fermă a acestuia către Vest. Totodată, retragerea Turciei de pe aliniamentele geopolitice ocupate în Asia Centrală ar putea fi valorificată de China, alt competitor al Rusiei în acest spațiu. În plus, Turcia a demarat lucrările în giganticul proiect al viitorului canal artificial, lung de 45 km, care va lega Marea Neagră de Marea Marmara și care nu este acoperit de prevederile Convenției de la Montreux, aspect pe care Rusia nu-l poate neglija. În cadrul unei întâlniri pe acest subiect, desfășurată la nivel de miniștrii de externe, în  30  iunie  a.c., Cavușoglu l-a asigurat pe Lavrov că Turcia va respecta Convenția de la Montreux, dar fără să precizeze concret care sunt termenii acestei ,,respectări” și nici dacă ea va fi aplicată traficului prin viitorul canal.

            În al treilea rând, creșterea prezenței  Turciei în acest spațiu nu este considerată (încă) o amenințare directă pentru Rusia în contextul în care planurile de consolidare a lumii turcești pot fi corelate cu interesele Rusiei din perspectiva relației Rusiei cu Occidentul, dar și cu China.

            În al patrulea rând, conform unor opinii exprimate în mediile de dezbatere specializate, dar și în mass-media ruse, se apreciază că politicile Ankarei trebuie să ia în considerarea că pentru contracararea valorilor impuse recent de lumea occidentală, turcii și rușii, pot valorifica o serie de valori comune: tradiționalism, patriotism, religie, familie. De aceea, conform acestor opinii, primirea Rusiei în cadrul Organizației Statelor Turcice, în calitatea de observator, precum și primirea Turciei în Uniunea Eurasiatică, în aceeași calitate, ar garanta îndeplinirea reciproc avantajoasă a unor obiective care, în caz contrar, pot fi apreciate ca divergente.

Geopolitica frontierelor, etapa cromatică

            La două zile după intrarea noului noului actor – Organizația Statelor Turcice – pe tabla de șah a spațiului post-sovietic, o hartă a lumii turcești a fost lansată de Devlet Bahceli, liderul Partidului Mișcării Naționaliste Turce (MHP), partid în care o mare parte a tinerilor sunt asociați cu gruparea ,,Lupii  Cenușii ”. Ulterior, în 17 noiembrie,  o fotografie cu Recep Tayyip Erdogan și Devlet Bahceli prezentând public harta a fost postată pe pagina de Twitter a Partidului pentru Justiție și Dezvoltare (MHP). Conform acestei hărți, lumea turcească se întinde de la Oceanul Arctic până în Bulgaria și include și o parte semnificativă a teritoriului Federației Ruse, într-o prezentare în care statele și frontierele au o expresie cromatică. O serie de țări de pe hartă, inclusiv Turcia, Azerbaidjan, Uzbekistan, Kazahstan și Turkmenistan, sunt marcate cu roșu, în timp ce regiuni sudice ale Rusiei și Siberiei de Est, o parte din Balcani și Regiunea Autonomă Xinjiang Uygur din nord-vestul Chinei sunt colorate în portocaliu și galben. Legenda harții nu face trimitere la semnificația cromatică, iar maniera de prezentare se  înscrie în logica semnalelor politice lansate periodic de Turcia pentru obținerea unor poziții de negociere avantajoase.

În loc de încheiere

            Rămâne de văzut dacă tendința de radicalizare a acțiunilor turce în spațiul post-sovietic este doar un ,,joc politic”, cum îl numește presa rusă de mainstream, sau o nouă direcție de politică externă turcă. Cert este însă faptul că spațiul post-sovietic va rămâne o zonă de interes major pentru Federația Rusă, iar procesul de integrare a acestui spațiu în Uniunea Eurasiatică va continua să fie o prioritate strategică a politicii externe ruse.

            Totuși, nu este exclus ca Moscova să tolereze unele acțiuni prin care Ankara va încerca să valorifice forța simbolică, dar și forța materială a „lumii turce” (4,5 milioane de kilometri pătrați, 160 de milioane de locuitori, 1,5 trilioane de dolari PIB) pentru a impune Turcia ca actor important în Caucaz și Asia Centrală. În actualul context internațional și regional, pentru Federația Rusă, „cooperarea de necesitate” cu Turcia în spațiul post-sovietic rămâne o opțiune, mai ales atunci când ea ar putea fi folosită pentru a împiedica accesul Occidentului sau Chinei în acest spațiu.

Distribuie acest articol

18 COMENTARII

  1. Dupa popularitatea serialelor turcești in România si licitațiile de infrastructura pe care turculeții le câșigța in Valahia cred ca s-a copt timpul sa intram si noi, oficial, in sfera geopolitica turca. Daca nu ca membri plini, măcar ca observatori. Ca o obiceiurile spațiului cultural turc le avem de peste 300 de ani. In plus avem si un institut al Levantului.

  2. Levantin..nu echiar otoman..ba dimpotriva!
    Fenomenul politic si economic este insa datator de frisoane..mereu in ochiul ciclonului..in istorie..Geografia este decisiva!

    • Levantin nu e chiar otoman, dar astăzi oin spațiul levantin exista o singura tara care înseamnă ceva și ea se numeste Turcia.
      Cât despre utilitatea institutului cu pricina mai bine sa ma opresc aici.

  3. Constat cu maliţiozitate că vecinii noştri maghiari au statut de „observatori” în Consiliul Turcic al statelor vorbitoare de limbi turcice/ turanice. O recunoaştere a faptului că poporul maghiar este de origine asiatică/ turanică…
    Geografia creează geo-politica şi astfel se revine la situaţia istorică a Evului Mediu. Rusia şi Turcia vor să-şi refacă imperiile prin care dominau politic şi militar Asia Centrală. Numai că…intervine o a treia forţă politică şi economică-China- şi ea cu mari interese în zonă, inclusiv mult trâmbiţatul ” drum al mătăsii”….
    Triunghiul China-Rusia-Turcia poate fi un adevărat ” triunghi al Bermudelor” din care conflictele politice, economice şi militare nu pot fi excluse. Ca părere, Rusia, cândva hegemon în zonă( în perioada comunistă), va fi de acum încolo forţată să împartă dominaţia zonei cu China şi Turcia.
    „Europa noastră” se pare că nu este deloc interesată de marile desfăşurări de forţe din Asia Centrală. A fost cândva o idee de Uniune Euro-Asiatică de la Lisabona la Vladivostok, dar se pare că s-a renunţat la ea. Europa este interesată mai mult de Africa şi de vecinătatea estică apropiată( Ucraina, Moldova, Georgia, chiar Belarus), neglijând total zona Asiei Centrale. Altădată UK şi Franţa erau actori indirecţi în zonă, supraveghind politic şi diplomatic, uneori şi militar această zonă uriaşă.
    Chiar aşa, ce o mai face ” Europa noastră”?

    • Europa este o doamna nu prea tânără care motaie in fotoliu in timp ce barbarii sparg usile. E timpul sa iasa afara cu un par.

    • Acum vreo 1200 ani lumea musulmană a intrat în contact si conflict direct cu cea chineză. Arabii au învins armata chineză dar n-au avansat mai departe spre E. Expansiunea Chinei in Asia Centrală se va lovi de rezistență opusă de Turcia, o putere de asemenea in expansiune.

    • NB. În zonă mai este şi un alt actor important, Iranul. Este o zonă foarte importantă, iată SUA a anunţat deschiderea unei linii de finanţare pentru statele din zonă. Europa, da, doarme ” somnul cel de moarte”….

  4. „Deşertăciunea deşertăciunilor, zice Ecclesiastul, deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni!”

    Mari încordări mai de mușchi a două orătănii lihnite de foame care tare ar vrea să se creadă vulturi.

    Maica Rusie zace băută 24/7 visând cu jind la vremurile cânt tremura lumea la tunetele scoase de motoarele rachetelor sale. Turcia cu economia făcută rahat de visele de mărie a ale lui Erdogan trebuie să treacă în curând pe ștevie și lobdă dar asta nu o oprește să le promită munți de giugiuc & sugiuc țărilor frățești de prin Asia Centrală care trebuie să strângă și ele funia de la șalvari.

    Interesant întra-devăr spectacolul. Rămâne de văzut care din cele două „puteri” va pica prima de fazan ca să stoarcă din sărăcia ei ceva prin buzunarele veșnic flămânde ale vitejeștilor țări central asiatice…

    P.S.: Maica Rusie e azi într-un oarecare avantaj. În vremea graficii și a simulărilor 3D, nu-i mare lucru să copii configurația unui avion american de succes și să o arăți într-un clip cu mândrie aliaților. Pe vremea lui Brejnev era mai scump. Când acesta a plimbat conducerea cehă răzvrătită pe la Baikonur a trebuit să le arate gigantica rachetă N-1 (ce n-a reușit să ajungă în spațiu niciodată) în carne și oase ca să demonstreze marile izbânzi ale puterii sovietice…

  5. Cinicul are dreptate, dar avem o mica problema: ce facem cu pres. Constantinescu ce functie e demna de acest inalt pres.?
    P.S. pres adica preseninte nu pres de sters pantofii.

  6. O singura „mica” observatie : In toata prezentarea din articol nu s-a latins subiectul „arzator” FINANTELE !! Se pare ca Turcia si-a cam depasit posibilitatile financiare – sultanul, califul sau cum dreaq se mai crede Erdogan, prin visurile marete – furturile operate (si cu „famelia” si „pe langa” – au adus Turcia aproape de o catastrofa financiara …. FALIMENT ! Ori ce extindere de suprafete, afacerisau interese cere BANI ! Asa cum zicea Napoleon „trei lucruri sunt necesare pentru a cuceri si invinge : Bani, Bani si iar Bani ! Sultanul nu prea ii mai are si a bagat tara la uriase cheltuieli – inclusiv canalau Marmara – M. Neagra . In rest … sa asteptam si sa vedem ce „branza” iese din laptele batut de Erdogan !Dorinta-i mare – Putinta …. mai mica !

    • Un alt aspect neatins este afinitatea turcicilor pentru ciubuc, bacsis, lideri puternici (cu bratele de fier la cules de musetel) si alte valori iliberale. Cert este insa ca noile generatii turcice (societatea de maine) nu prezinta nici ele un mare interes pentru vechile lor valori culturale. In concluzie, aceasta organizatie nu are nici ea un viitor rozaliu, pe perioada urmatorilor 10-20 ani insa, generatiile la butoanele din prezent foarte probabil se vor incadra in tabara oligarhismului-iliberal promovat prin intregul spatiu Euroasiatic. Confruntarea „iliberalism vs liberalism” se duce in continuare la nivel cultural si nu va fi un razboi fierbinte (asa cum isi imagineaza generalii de carton) ci o lupta pe termen mediu si lung pentru castigarea inimilor si a mintilor generatiilor de maine.

      https://www.youtube.com/watch?v=g-78DE2c4NI

      https://www.youtube.com/watch?v=ZsekyMfkAPQ

      https://www.youtube.com/watch?v=FL9N1D4UL60

      https://www.youtube.com/watch?v=DgtKLrT9_GI

      • „afinitatea turcicilor pentru ciubuc, bacsis, lideri puternici (cu bratele de fier la cules de musetel) si alte valori iliberale”.
        Afinitatile (presupunand ca nu le-au avut din totdeauna) mentionate au fost preluate in intregime in Germania si Franta si toata Europa.
        Legi strambe cu loop-holes intenationate. A se vedea rapoartele … UE in ceea ce priveste legislatia anti-coruptie.

  7. Otomanist
    Pentru a vorbi de otomanism sau de neo-otomanism trebuie să știi exact ce înseamnă acești termeni. Pentru asta trebuie să cunoști foarte bine istoria otomană, în special, și istoria turcă, în general . În ultima vreme, se tot apelează la otomanism și neo-otomanism, dar în necunoștință de cauză. Otomanii nu au ajuns niciodată in Asia Centrală, nici nu i-a interesat această regiune, catusi de putin, și nici turcofonii care traiau acolo. Iar in Caucaz otomanii au ajuns numai pentru a contracara extinderea Iranului, rivalul și dușmanul lor principal de peste un mileniu (vezi Iran-Turan la Firdousi). Deci, politica actuala a Turciei față de Asia Centrala nu are nicio legatura cu otomanismul, care avea în vedere numai unitatea religioasa și nicidecum cea etnica si lingvistică. Asia Centrala a devenit atractiva începând cu vremea lui Ataturk, cand principiile fundamentale ale otomanismului, adică, solidaritatea religioasa (ummet) și cetatenia otomană au fost înlocuite cu laicism și națiunea turcă (millet). Aceasta din urmă a fost văzută însă in context istoric, extins mai întâi către izvoare, în Asia Centrală, apoi și în Balcani, cu popuilație turcofonă însemnată. Politica lui Erdogan nu este neo-otomanism, ci un neo-kemalism, în sensul că aduce în prim plan obiective gândite de Ataturk și oamenii săi, dar care nu au putut fi urmarite efectiv în condițiile vremii. În această regândire pragmatică a kemalismului există și o doză mai consistentă de islamism, dar cu scopul întăririi națiunii, căreia nu i se poate nega credința religioasă. De altminteri, nici în cele mai democrate state occidentale nu este minimalizată credința religioasa crestina a națiunilor respective. Istoria este foarte, foarte importantă pentru ziua de astăzi și de mâine, dar cu condiția să o cunoști și să o înțelegi.

  8. Lumea turcica, unita prin origine, limba si religie, se intinde la sud de lumea slava, de la granita Greciei pana in China, avand la sud lumea araba si cea persana (toti fiind adversari traditionali). Pentru turcomani este firesc sa aibe Turcia ca hegemon si sa aibe relatii bune, in special comerciale, intre ele cu toti vecinii, fiind o ramura importanta a Drumului Matasii. Iar daca Occidentul crestin actioneaza impotriva lor, se vor uni mai strans si chiar se vor alia cu vecinii, asa cum s-a intamplat (fara intentie) cu Rusia care s-a apropiat de China si ii intareste puterea economica in detrimentul UE.
    Asa cum China fara Rusia nu poate deveni superputere, nici Turcia fara Rusia nu poate. Iar UE/CE i-a facut pe britanici sa plece, pe altii sa nu vrea sau sa nu ii vrea, i-a indepartat pe Turci si pe Rusi ca pe rude sarace de la tara iar acum este in situatia in care este…

Dă-i un răspuns lui Josef Svejk Renunțați la răspuns

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Cristian Chirca
Cristian Chirca este doctor în filologie, specializat în limba și cultura rusă, și cadru didactic asociat la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București. În prezent, urmează un program de studii doctorale în domeniul științe politice și relații internaționale în cadrul SNSPA, cu o cercetare referitoare la relațiile ruso-occidentale în perioada post Război Rece.

conferinte Humanitas

 

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este banner-contributors-614x1024.jpg

„Despre lumea în care trăim” este o serie anuală de conferințe și dialoguri culturale şi ştiinţifice organizată la Ateneul Român de Fundaţia Humanitas Aqua Forte, în parteneriat cu Editura Humanitas și Asociația ARCCA.  La fel ca în edițiile precedente, își propune să aducă în fața publicului teme actuale, abordate de personalități publice, specialiști și cercetători recunoscuți în domeniile lor și de comunitățile științifice din care fac parte. Vezi amănunte.

 

Carte recomandată

Anexarea, în 1812, a Moldovei cuprinse între Prut și Nistru a fost, argumentează cunoscutul istoric Armand Goșu, specializat în spațiul ex-sovietic, mai curând rezultatul contextului internațional decât al negocierilor dintre delegațiile otomană și rusă la conferințele de pace de la Giurgiu și de la București. Sprijinindu-și concluziile pe documente inedite, cele mai importante dintre acestea provenind din arhivele rusești, autorul ne dezvăluie culisele diplomatice ale unor evenimente cu consecințe majore din istoria diplomației europene, de la formarea celei de-a treia coaliții antinapoleoniene și negocierea alianței ruso-otomane din 1805 până la pacea de la București, cu anexarea Basarabiei și invazia lui Napoleon în Rusia. Agenți secreți francezi călătorind de la Paris la Stambul, Damasc și Teheran; ofițeri ruși purtând mesaje confidențiale la Londra sau la Înalta Poartă; dregători otomani corupți deveniți agenți de influență ai unor puteri străine; familiile fanariote aflate în competiție spre a intra în grațiile Rusiei și a ocupa tronurile de la București și Iași – o relatare captivantă despre vremurile agitate de la începutul secolului al XIX-lea, ce au modelat traiectoria unor state pentru totdeauna și au schimbat configurația frontierelor europene. Vezi pret

 

 

 

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro