Mediul științific și-a stabilit de multă vreme ierarhii de valoare și mecanisme de control al valorii. Societăți profesionale, universități, institute, edituri și reviste de specialitate, în care ieșeau în față doar cele mai utile sau valoroase rezultate, doar cei mai buni oameni. Ierarhiile de valoare erau clare, chiar dacă nu neapărat la virgulă – fiindcă știm de la gramatică: superlativul absolut nu permite comparații. Ești excelent, atunci nu poți mai mai excelent decât alții. Cel puțin nu dacă vorbești corect vreo limbă omenească, oricare ar fi ea. Care anume erau universitățile cele mai bune, sau revistele cele mai bune, sau editurile cele mai bune… asta era evident pentru oricine din domeniul respectiv. Nu era nevoie de numărat, punctat, clasificat.
La începutul epocii moderne ierarhiile acestea au fost o vreme centrate în Europa continentală. Limba neoficială a științei era germana, alături de franceză. După cel de-al doilea război mondial, supremația a trecut în lumea anglofonă și, pentru zona comunistă, în cea rusă. Pe finalul războiului rece, engleza devenise limba neoficială a științei cam peste tot în lume. Dar finalul războiului rece, alături de progresul material al restului lumii, a ridicat nivelul și ambițiile periferiei mediului științific. China a fost în primele rânduri, pornind o campanie sistematică pentru a își face auzită vocea ca putere mondială nu doar economic sau politic, ci și academic. Punându-și întrebarea „cum ajungem și noi în primele rânduri ale lumii academice?”, China a lansat un clasament al universităților – numit informal „clasamentul Shanghai” (ARWU). Clasamentul acesta făcea ceva nou: propunea ierarhizarea la virgulă a universităților, pe criterii strict numerice, bazate în primul rând pe cât de mult publici în reviste de specialitate. Pe cantitate, deci. Abordarea a plăcut multora, în special în mediul administrativ – pentru că îți permitea să faci planuri simple și concrete despre cum să „urci în clasament”. Cu încă x sute de lucrări pe an urci în clasament y locuri. Cum faci asta? Pare simplu, iei măsuri: plătești mai bine pe cei care publică, angajezi oameni care publică mult, aranjezi să te ia și pe tine co-autor pe lucrări cineva „din afară” etc. Să fie multe. În special în țările de la periferia științei, clasamentul Shanghai a devenit foarte popular: ne dădea impresia că știm ce e de făcut ca să fim în top. Ce mare lucru? Mai multe lucrări. A, sigur, pentru lucrări trebuie bani. Și uite așa, instituțiile și oamenii de la periferia lumii academice au văzut un drum deschis către vârf. Către detronarea universităților/revistelor/editurilor americane, engleze sau germane. Se vorbește azi pe față ca obiectiv despre „demantelarea ierarhiilor în știință” – de exemplu aici.
În România, UBB spre exemplu și-a stabilit obiectivul de a intra între primele 500 universități din clasamentul Shanghai. Furoarea Shanghai a făcut prozeliți. Azi sunt mai multe clasamente internaționale – câteva probabil mult mai complexe și realiste decât cel Shanghai. În toate contează însă „numărul de…”. Între ele stă ca model diferit clasamentul QS, unde o componentă importantă se întoarce la modelul de tradiție, bazându-se pe evaluare calitativă de către experți, nu pe număratul orb de lucrări de orice fel. În fapt, e important de spus că tot mai multe clasamente încep să urmeze QS și să iasă din paradigma număratului sec de lucrări – să-i spunem „numerologică”.
Totuși, ca să publice mai mult, periferiei nu îi ajungeau mecanismele deja existente. La editurile și revistele tradiționale nu era loc pentru vreo ascensiune rapidă a celor din periferie. Nu neapărat din cauză de discriminare, ci în primul rând din cauză de valoare – o valoare care nu poate crește pe cât de repede am vrea. Așa au apărut în ultimii 30 de ani nenumărate reviste noi, mult mai deschise către periferie. Ajutate și de mediul online, unde spre deosebire de revistele tradiționale puteai publica oricât de multe articole. Încet-încet, cei care publicau lucruri de rutină, sau de calitate mai slabă, s-au regăsit împreună în mase și fluxuri imense de informații, la competiție cu cele clasice. Proști dar mulți, vorba scriitorului. Masa aceasta imensă de la periferie a pervertit încet mecanismele de evaluare cantitativă a mediului academic. Multe lucrări, multe citări – toate spunând aproape nimic ca substanță dar… contând ca număr.
De câțiva ani editurile și revistele clasice încep să cedeze tot mai mult teren în fața celor ale periferiei. Ca să complice lucrurile și mai mult, editurile periferiei au adoptat un model economic nou. Oferă cu acces liber pe internet articolele lor… dar taxează autorii pentru publicare. Editurile tradiționale aveau alt model: publicarea e gratis, dar accesul la articole e doar cu abonament. Un abonament scump, pe care țările de la periferie nu și-l permiteau decât rar sau greu. Iar dacă n-ai abonament, nu ești la curent cu lucrurile la vârf din știință, deci nu poți face știință la vârf. În modelul tradițional, dacă erai bun aveai acces la resurse – inclusiv bani. Cu mai mulți bani, puteai fi în continuare bun, sau tot mai bun. La periferie, în țările mai puțin dezvoltate, cu bani puțini nu aveai cum să îi ajungi din urmă pe cei de la vârf – decât prin excepții rare. Un președinte al Academiei Române descria situația noastră așa acum câțiva ani: câteva insule de excelență într-un ocean de mediocritate. Dar, uneori cu nostalgii (alteori de-a dreptul cu ideologii) comuniste, periferia a început să spună tot mai des: vrem să fie acces liber pentru toți la literatura științifică. Să dispară modelul acesta capitalist, în care cei cu bani exploatează munca cercetătorilor din toată lumea. Discursul acesta aduce aminte halucinant de discursul revoluției bolșevice: jos cu exploatatorii, să se dea la toată lumea egal. Și revoluția bolșevică asta a și făcut în Rusia, iar apoi în multe alte locuri: a dat la o parte elitele vechi și le-a înlocuit pe hârtie cu egalitate între toți. Doar că pentru cei care s-au uitat cu atenție… egalitatea era mai mult pe hârtie. S-a înlocuit țarul vechi, „alb”, cu unul nou „roșu”. Boierii și patronii – cu „secretari de partid”. Regii cu președinți de viață. Dinastiile regale cu dinastii de secretari de partid. Toate în urma unor războaie sângeroase.
Cam același lucru se întâmplă azi în mediul academic. Editurile clasice sunt sub asediul celor de la periferie. La fel ca „albii” din revoluția bolșevică, le vine tot mai greu să facă față valului de frustrare călărit de cei de la periferie, de „roșii/bolșevici”. Iar discursul bolșevic prinde acum chiar și în mediul academic occidental. E deja un loc comun să auzi despre „lăcomia” editurilor tradiționale și despre cum ar trebui ca accesul la lucrări să fie gratuit pentru toată lumea. Editurile să nu ne mai taxeze pentru acces. Rusia a plusat de multă vreme lansând platforma SciHub, unde pune piratate toate lucrările științifice din orice reviste. Edituri netradiționale precum Hindawi sau MDPI colectează azi către 80% din „producția” de lucrări a României. Iar asta, ironic, aduce în prim-plan fix problema banilor: aceste edituri nu iau bani ca să le citești articolele, dar iau foarte mulți bani ca să publici. Și dintr-o dată, după ce păreau fanioane ale egalității în mediul academic, ale apărării dreptului la excelență al celor săraci, aceste noi edituri se profilează a fi la fel de capitaliste ca eșafodajul occidental pe care îl concurează. Dintr-o dată, dar perfect predictibil pentru cine a înțeles revoluția bolșevică de acum 100+ ani, nu e vorba de a da puterea către mase, ci de a muta puterea de la unii la alții.
Editurile descrise mai sus folosesc expresia Open Access și argumentația etică a dreptului tuturor la știință. Doar că trebuie înțeles foarte bine: una e Open Access și alta e faptul că autorii trebuie să plătească. Multe reviste românești sunt Open Access de multă vreme – dar nu taxează nici autorii nici cititorii. Încă o dată, sunt trei subiecte care trebuie discutate separat – și aproape nimeni la noi nu înțelege asta: (1) accesul tuturor la știință, (2) plătitul ca să public, (3) calitatea a ceea ce ai publicat.
În România avem azi o mișcare puternică anti-Open-Access, sub forma unei coaliții colorate între (1) puriști care țintesc doar cele mai prestigioase reviste tradiționale și sunt deranjați de calitatea medie spre mediocră a majorității literaturii științifice „Open Access”, (2) tradiționaliști deranjați de abuzurile de „numerologie” cu număr de lucrări în domenii unde publicarea de lucrări nu e practica normală de diseminare a rezultatelor/cunoștințelor, (3) mediocri care oricum n-ar publica nimic, așa că se agață de orice campanie împotriva oricărui fel de publicat, (4) puriști care spun că nu e etic să plătești ca să publici, (5) elitele curente, care se văd amenințate cu înlocuirea pe care o aduce valul bolșevic ilustrat de editurile private „Open Access” sau de clasamente precum ARWU.
Ca președinte al Consiliul Științific al UBB, sunt adesea siderat de lipsa de înțelegere și de viziune asupra acestor probleme în rândurile decidenților. Replica standard e „nu se poate face nimic” – sau recursul la măsuri extreme, care au șanse fragile să fie sustenabile pe termen lung. UBB, prin recent aprobata Strategie pentru Știință Deschisă, își asumă obiectivul promovat și de la nivel UE, că știința trebuie comunicată mai mult și mai bine, mai „deschis”. Că publicațiile UBB trebuie atunci să fie 100% „deschise” – în limitele permise de subiect (ex., nu pe teme de securitate națională). Dar că asta trebuie făcut numai fără plata din partea autorilor. Consiliul Științific al UBB are de mai multă vreme în operare criterii care descurajează sever numerologia și publicațiile la edituri controversate – pornind cu cele deja indexate pe Lista lui Beall . Măsuri, așadar, se pot lua, echilibrat. Problema, desigur, e că într-o revoluție bolșevică nu prea este loc pentru echilibru. Nu există loc pentru „oameni” sau „principii”. Ești fie „alb” fie „roșu”. Noi însă încercăm – și sperăm că se poate.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Eu am publicat două lucrări la MDPI. Mediocre, ce-i drept… altfel le publicam în Nature.
Dar nu am plătit niciun şfanț. Nici universitatea mea… în mod sigur.
Un articol foarte clar descriind lucruri pe care putini le vad clar, cu toate repercusiunile lor inclusiv in viata de toate zilele, fie ca nu pot, fie ca au privirea incetosata de ideologie. Si pentru care (articol) autorul, daca era intr-o universitate din cele preimele coatte din Occident, ar fi devenit persona non grata in toata comuniatte academica progresista (cam toata).
O completare privind accesul deschis: sunt evaluator pentru programul Horizon al Comisiei Europene, cel mai mare din lume sustinerea cercetarii etc etc. Ei, Open Access era criteriu specific, cu puncte multe, acordate in evaluarea proiectelor (care ar trebui, prin zecile de miliarde alocate, sa repuna Europa in fruntea cercetarii mondiale bla bla). La inceput nici nu am inteles la ce se refera acest criteriu. Deci indiferent de valoarea de noutate a cercetarii propuse (oricat de aberante, nu dau exemple ca nu am voie), castigi puncte care iti pot aduce finantarea daca ai un plan ”bun” de acces liber la rezultatele respectivei cercetari, cum ar fi un website dedicat, sau intalniri cu comunitatea locala (?!) chiar daca tema e fizica cuantica…
Beallslist.net:
Excluded – decide after reading
Multidisciplinary Digital Publishing Institute (MDPI) – I decided not to include MDPI on the list itself. However, I would urge anyone that wants to publish with this publisher to thoroughly read this wiki article detailing their possible ethical/publishing problems, and a recent article discussing their growth.
Valoarea nu se poate stabili prin numărul voturilor. Sunt zone unde democrația NU trebuie să impună ordinea/legea. Exemple: instituțiile religioase, armata și, vai, stabilirea competențelor științifice, artistice, etc. Deci, ar trebui ca autoritatea care valorizează ar trebui să facă asta pe baza competențelor profesionale. Deși, ca să fiu sincer, nu cred că teza de mai sus este aplicabilă. De ce? Fiindcă asistăm neputincioși la relativizarea tuturor valorilor clasice. Și, în definitiv, și premiile Nobel se acordă politic….
1. Stiinta cu adevarat valoroasa se tine sub lacat, cineva, de ex cine a investit bani in ea, vrea sa cistige.
2. Stiinta propagandistica, gen isteria climatica, sau lucrari de istorie care dovedesc cine a fost primul undeva, sunt manipulari politice si se publica gratis.
3. Exista si stiinta ca reclama, niste politicieni vor sa se impopotoneze cu stiinta, cei mai aiuriti sunt aia europeni, care arunca banii poporului pe tot felul de bazdaganii, aiureli care se publica obligatoriu pe hirtie venina.
90% din publicatiile stiintifice sunt gunoi. Cine are ceva de spus scrie o carte!
Gandire tipica de inginer plin de succese si deci increzator pana la aroganta ca se pricepe la toate.
Daca 90% din publicatii sunt gunoi (nu pot sa probez acest procent) atunci restul de 10% au impins si imping lumea inainte. Cartile sunt doar de popularizare, unele la nivel foarte inalt din care invata cei ce produc cele 10% articole serioase, altele nu.
Cred ca ar trebui sa-i adaugati in „coalitia colorata” pe cei care nu vor sa-si vada bugetele proiectelor, si-asa mici, dijmuite prin obligatia de a publica open-accces. E un nonsens sa imi dai 10 lei care de-abia imi ajung de-o inghetata cu conditia ca 2 lei sa-i dau lui tata (regie), 1 leu sa-l pastrez pentru cel care ma verifica daca am cumparat inghetata (audit), iar de 2 lei sa ma laud in gura mare ce inghetata de 10 lei am cumparat eu cu 5. Si sa mai fiu si citat! Asa se nasc retelele de citari reciproce si toata frauda aferenta. Asa ajunge cercetarea pe mana celor care produc doar fum impachetat frumos, cu fundita.
Jurnalele open access sunt in marea majoritate o fabrica de facut bani pentru editori/edituri pe de o parte, si un mod usor de a-si vedea publicate lucrarile pt autori. E deci un troc intre bani (pt plata articolului) si publicarea fara limite sau cu mai putine restrictii stiintifice decat in cazul clasic.
Personal nu am publicat nimic in jurnale open access, doar in reviste clasice prestigioase. Dar cunosc lume care publica in jurnale open access, unde pt un articol taxa ajunge si la 1200 $ (alte cazuri 800$). Asa se explica si de ce au aparut atatea jurnale noi, cele mai multe open access.
Costul de 1000$/articol nu se justifica, decat daca editorul vrea sa faca bani din asta. Ei zic oficial ca acopera costul review-ului, al publicarii, al promovarii artiucolelor. Asta e o gogorita…. Referentii nu sunt platiti (cel putin in stiintele exacte), publicarea e de multe ori online, deci costurile sunt minime, iar promovarea se face tot online in general, deci costuri f.mici. Ce nu se spune e ca mare parte a banilor ajung la editori/editura.
Ce e mai periculos e ca articolele open access sunt in general de calitate f.slaba, chestii minore sau chiar gresite care altfel nu ar fi aparut intr-un jurnal serios. in plus autorii cu multe lucrari open access candideaza la posturi de conf, profesor, granturi, etc ceea ce nu e deloc ok. Ar trebui sa se introduca o prevedere ca un autor care a publicat de exp jumate din articolele sale in open access, sa nu poata ajunge profesor univ.
La MDPI sunt si taxe de 2000-2500 franci elvetieni (un fel de Euro). N-am inteles care-i faza cu reviste cu sute de editori, tot la ei…
E posibil sa fie jurnale MDPI si cu taxe mai mari de 2500 euro, au in portofoliu peste 400 jurnale. Oricum toate au sume f.mari si complet nejustificate. Referentii nu sunt platiti si multe din jurnale sunt electronice (netiparite). Si toate f.slabe.
Am observat si eu ciudatenia cu zeci/sute de editori… e modelul lor de „business”, sa se faca cunoscuti si sa aiba „pile” in multe locuri (in Vest, dar si in China, Africa, India, etc).
Editura Manuzio din Pendulul lui Foucault unde se publicau toate elucubratiile daca autorul platea bine.
1200$ pai e ieftin – eu public in reviste care cer 3000+ EUR/USD. Si sunt din cei cu state vechi – gen Elsevier si Optica. Unii dintre ei au si posibilitatea publicarii in regim normal (adica fara plata) numai ca problema principala vina din partea grantului (co-finantat UE) unde avem obligatia sa publicam numai OA.
foarte bine, ati pus excelent problema, dar impresia mea este ca ati lasat in aer toata chestiunea! Ce solutii vedeti? Spre ce varianta inclinati!
https://www.sorbonne-universite.fr/en/news/sorbonne-university-unsubscribes-web-science
https://www.qs.com/for-institutions/applied-solutions/software/movein-for-reputation/
Aplicatia asta costa zeci de mii de euro, pentru universitatile care isi permit, e pentru gestionarea si optimizarea sondajului folosit chiar de QS pentru clasament…si o vinde qs….deci…tot capitalist. Asadar model de business faci un ranking bazat pe concepte sanatoase, si dupa ce prinde avant, le vinzi universitatilor scump unelte sa urce in ranking. Suna nobil conceptul de reputatie…dar investigati mai adanc. E mai manipulabila metrica decat articolele….si la fel de profitabila pentru cine face clasamentul. Discutam de zeci pana la cateva sute de voturi in sondajul lor care pot propulsa o universitate de pe 1400 pe locul 200….
De ce doreste cineva sa publice?
1. pt ca s-a creat un sistem artificial prin care se crede ca nr de publicatii ar insemna valoare, ca sa nu mai spun ca se va bucura mama, gagica. Carierism.
2. Este obligat, cum spuneam proiecte finantate de stat, respectiv EU, trebuiesc publicate.
3 Ai cu adevarat ceva de spus, crezi cu sinceritate ca descoperirile tale vor duce la o lume mai buna. Exemple, sanatate…
4. Ai sansa sa obtii un avantaj material, reclama pt tine si firma ta, cv fulminant..
Domnul profesor Silaghi-Dumitrescu vorbeste despre “puristii” revoltati ca trebuie sa plateasca pentru a fi publicati ! Pai normal ca nu e in regula …
Eu “muncesc” un articol, o cercetare, o trimit unei reviste, cat mai prestigioase posibil, revista analizeaza articolul. Daca e bun, va fi publicat. Revista va avea continut, se va vinde prin abonament, fizic sau online. Revista va trai astfel.
Open acces ? Pai … ce e gratis nu e niciodata de calitate. Scump si prost am vazut dar ieftin si bun niciodata !
Dar ce sa vezi ? Surpriza ! Totul a devenit un business nerusinat ! Vrem cu totii sa ajungem conferentiari sau profesori deci trebuie sa publicam. Platim ! Reviste discutabile apar tot timpul ca sa fie loc de publicat “la tot poporul” ! Sa … ne facem “citarile” … Toata lumea e fericita, toata lumea e multumita !
Si in final, inotam intr-o mare de impostura si de joasa calitate stiintifica … Apar tot timpul noi si noi reviste si noi si noi Societati stiintifice (cu Congresele de rigoare) cu nume din ce in ce mai nastrusnice !
Cea mai mare nenorocire e acea “publish or perish !” Nu conteaza ca n-ai nici o idee sau ai idei proaste ! Just publish ! Ca … cineva iti va numara citarile (de care vei fi ulterior mandru tare) si … ajutam si Universitatea sa urce in clasamentul Shanghai. Articole cu asa zis-ul “cârnat de autori”, 10-15 autori. Eu te bag in articolele mele, tu ma bagi in ale tale.
Nu cred ca asta e un mod bun si onest deca face stiinta …
„ce e gratis nu e niciodata de calitate”
Premisa de la care plecati este gresita. Va pot da destule exemple de programe, sisteme de operare, etc. open-source (implicit gratuite), de o calitate cel putin la fel de buna ca a aplicatiilor similare „pe bani”.
Asadar nu exista o corelatie directa intre calitate si pret, asa cum vreti sa sugerati.
Dialectic vorbind, acumulările cantitative duc la salturi calitative….
In ultimii 33 de ani, n-am auzit un mai mare adevar, decit cel spus de ,,Neamtu Tiganu”!Cine are ceva de spus, publica o CARTE!
sarmanul A. Einstein nu stia de etnicul german, si in loc sa publice o carte a publicat cateva articole…si l-a mai si ironizat pe Newton, cel care scrisese o carte pe subiect
Turmentator… vesnica logica, Bill Gates nu a facut scoala si deci… a da exemole niste genii.
Oare daca Einstein nu publica publica ceva in revista, teoria lui aparuta la doar citeva luni in lucrarea de doctorat, nu ar mai fi fost considerata? Citi alti Einsteini au mai aparut din milioanele de articole aparute?
…nu credeam ca poate pune cineva in aceeasi idee/context pe Einstein, Newton si….Bill Gates, dar ma rog, vine si vorba etnicilor nostri francezi (La nuit tout les chats sont gris) care o aplicam din perspectiva „noaptea mintii”.
Cat despre Open Access: este clar un mare pas inainte pentru stiinta, iar modelele de business ale editurilor (cine plateste?) sunt alta discutie, in care primeaza competitivitatea, cine ia profitul, prestigiul, si tot ce implica asta.
Eu unul ma bucur ca MDPI ofera pe langa server preprinturi si posibilitatea de a face public referatele/referentii (peer-review) pentru ca in unele cazuri „referatele” sunt adevarate atrocitati
Lucrati in domeniu cercetarii sau universitar, sau doar va referiti la cei din zona „Cartarescu”? O carte de stiinta, are in general in proprotie de 80/90% lucruri fundamentale/ de baza in domeniu, cam copy -paste (depinde de talentul autorului de a nu semana cu predecesorii) si eventual integrate cateva articole originale scrise si publicate de autor. Cartile sunt scrise ca suport pentru cursuri sau ca dau bine la evaluari. Sa nu mai spunem ca prin anumite domenii studentii nu trec daca nu cumpara cartea „lu domn profesor”. Din pacate” explozia” articolelor a avut loc cam pe la inceputu anilor 2000, cand au aparut tot felul de criterii de evaluare a finatarilor publice, atat la nivel mondial cat si intern. Asta pare o tehnic „bolsevica” in care nimeni nu mai e de vina ,cand decizia e colectiva (rapsunde cineva pentru milioanele date pe proiecte interne si intenationale care scot … doar articole?). Sunt multe de comentat… Si da articolul, ca si espunerea unui produs intr-o expozitie, iti da intaietate, dar nu-ti protejeaza produsul, care eventual ar putea iesi.
@Caliman Eugen, eu sunt de părere că cine are ceva de spus, iese in/pe medii unde poate fi auzit (YouTube, TikTok, mass-media, comentarii, articole pe Contributors, scrie și o carte). Se expune. Și acceptă criticile. Devine flexibil și poate schimba in timp real ideile (o carte rămâne fixa).
Bolşevicii au avut succes pentru ca monarhia țaristă era complet ruptă de realitate.
Deşi erau în secolul 20 funcționau la fel ca monarhia bizantină din secolul 10. Adică faceau micromanagement intr-un sistem a carui complexitate crescuse enorm fata de modelul initial.
Spre deosebire de monarhia engleză care s-a adaptat vremurilor şi a supraviețuit pânăîn ziua de azi.
Putem să facem o paralelă cu mediul universitar.
Cât timp existau vreo câteva zeci de universitati, majoritatea in lumea anglo-americana, cateva in lumea francofonă si germanofona si vreo doua in URSS evident
ca ierarhizarea era facilă. (Sunt constient ca am suprasimplificat un pic, dar o fac de dragul ilustrarii.)
Acum cand exista zecii de mii de universitati de stat si private peste tot in lume si inca si mai multe edituri sixjurnale, a crescut enorm de mult complexitatea sistemului.
Evident ca nu mai functioneaza corect gandirea traditionala despre valori si ierarhii.
Asta nu e un argument nici pentru bolsevici (eu sunt monarhist in principiu, politic vorbind), nici pentru predatory journals, nici pentru mediocritate academica.
Este o speranta ca mediul academic performant, traditional, ancorat in realitate, va gasi calea optima de a ramane relevant asemenea monarhiei britanice si nu va sucomba asemenea monarhiei țariste.
Poate calea este tocmai cedarea de atributii si delegarea de reaponsabilitati catre mase – ceea ce monarhia britanica a fost dispusa sa faca in timp util.
Ciudat, si comunistii erau „asi” in micromanagement.
Evident. De aceea nici regimul lor nu a rezistat decat vreo 80 de ani.
La scara istorica asta este nimic. Exact pentru ca au cazut in aceeaşi capcana ca regimul țarist.
Cum spuneam, eu nu argumentam in favoarea bolsevicilor.
Era doar o paralela cu sistemul de educatie, care de fapt a fost pornita de autor chiar din titlu. Eu doar am urmat firul logic pornit de autor.
Sotia imi spunea chiar astazi ca a fost invitata sa participe ca chairwoman si sa faca o prezentare la un congres. Bineinteles ca ar avea si de platit taxa de participare. Vi se pare normal nu numai sa munceasca pe gratis dar sa si plateasca din buzunar pentru onoarea de a-i ingrasa pe organizatori?!
De fiecare data cind a fost reviewer – pentru reviste foarte respectabile – nu a primit nimic pentru munca ei.
Vi se pare normal ca cineva care doar coordoneaza aparitia unei reviste sa profite de intreaga munca a autorilor si a profesorilor care recenzeaza articolele si ca acestia sa nu primeasca niciun sfant?
Mie mi se pare ca nicio editura nu ar trebui sa aiba drept exclusiv de comercializare a articolelor fara ca autorii sa participe la profit. E si asta bolsevism?
Nu e bolsevism ! E perversiune ! Au impus conditii din ce in ce mai “selecte” pentru promovarea universitara. Profita de dorinta oamenilor de a promova. Un fel de munca patriotica !
Cand am inceput doctoratul, conditiile erau unele, apoi, regulile s-au schimbat in cursul jocului ! A aparut conditia de a avea minim doua articole publicate in revista Societatii de profil, revista ce nu avea continut ! Articole platite de mine, bineinteles !
S-a aderat la Criteriile Bologna astfel incat toate cadrele didactice universitare, de la “aia micii” la lectori si evident mai sus, sa aiba doctorat ! Cum or fi scos pana atunci universitatile noastre si altele de aiurea, ingineri, doctori, avocati de mare calitate fara ca TOATE cadrele didactice respective sa aiba doctorat !?!?!
O sa spuneti ca ne-au obligat regulile UE, asta e ! Parca “afara” nu exista impostura sau scandaluri de plagiat ! Dar nu ! Suntem cu totii doctori, cu diploma inramata, in frunte cu Ponta si toti ceilalti !
Nu cunosc vreun profesor universitar (chiar si associate professor, nu numai profesor plin) care sa nu aiba doctoratul, ba chiar si studii post-doc. Poate ca exista dar printre rude si prieteni toti au doctoratul.
Nu ati inteles ! Puteati fi preparator, asistent universitar sau lector/sef de lucrari fara doctorat. Doar pentru titlurile de conferentiar si profesor, doctoratul era obligatoriu. S-a ajuns astazi ca absolventi din urma cu un an-doi incep un doctorat. In domeniul in care profesez, cel medical, asta este o aberatie ! Tineri care de abia invata sa faca prima injectie (e o metafora) devin … “doctori” in medicina !
Celebrul … Mihnea Costoiu … a fost rectorul Politehnicii Bucuresti fara a avea doctorat ! Deci la … Politehnica ! Adica … se poate ! 😊😊😊 Stiu ! O sa spuneti ca e o functie administrativa deci … pe cand un preparator in functia de rector ?
Un articol vadit tendentios izvorit dintr-o crasa necunoastere sau voita dezinformare. Daca un presedinte de CS al unei mari univ. romanesti poate sa produca un astfel de text ce infiereaza cu manie proletara asa zisii ‘mediocri’ ai cercetarii pe care ii si localizeaza geografic, atunci chiar a murit cercetarea romaneasca si cu ea si ultima speranta. Dle, prima data open access a fost introdus de societatea acea „alba”, elitista si nu de „bolsevicii” neputinciosi din cercetare. arXiv in fizica iti spune ceva? Los Alamos iti spune ceva? Anul ’91. Era la moda mai ales in high energy particle physics. De ce oare? Ca sa citesca lumea mai repede rezultatele, nu sa astepte 3 luni. Pentru ca in 3 luni le venea si altora ideea ta si nu puteai pretinde intaietate. Caci despre asta e vorba in cercetare domnul meu: cine descopera primul!!!!! Imi aduc aminte ca in ’98 a aparut primul jurnal de fizica exclusiv online, pe bani! Ghici unde? Germania! Ca o colaborare intre IOP englezesc si societatea germana de fizica. Si ce sa vezi dupa 25 ani vad colegi de la Los Alamos care publica in MDPI. Curat bolsevici cu totii!
Din pacate, articolul nu este deloc tendentios ! Un profesor universitar sef al Consiliului Stiintific al celei mai prestigioase universitati din Romania (nu ! nu lucrez la Babes-Bolyai) chiar nu poate fi acuzat de “crasa necunoastere” sau “dezinformare” !
Si da ! Am vesti proaste pentru dvs. ! Cercetarea romaneasca a murit demult !!! Si nu pentru ca nu avem cercetatori de mare calitate (care atunci cand pleaca la Universitati vestice dau masura valorii lor) ci pentru ca nu se poate face cercetare cu bani de seminte …
Nu-mi amintesc in ultimii 20 ani vreo mare descoperire romaneasca, patentata si pusa in practica, si care sa schimbe mersul omenirii …
Imi cer scuze ! Poate tezele lui Ponta si Ciuca …
Complet fals! ArXiv este intr-adevar pentru prioritate, dar nu publica cu referate, deci articolele nu-s validate de referentii din domeniu. Iar revistele de gunoi, MDPI si altele sunt o realitate pe care o construiesc impostorii din cercetare, submediocri, care vor sa-si lustruiasca fetele de semianalfabeti… Asistam la un asalt nerusinat al neispravitilor in cercetarea stiintifica. Cei care stiu despre ce vorbesc sunt de acord cu cele spuse de autor, care explica foarte bine toate manevrele incorecte ale unor „cercetatori”, de fapt, trisori!
Apar din ce in ce mai multe incercari de „democratizare” a stiintei, dar in sens negativ. De exp stiu persoane cu multe publicatii de slaba calitate si enorma de multe citari. Care e continutul stiintific real al acelor articole?! spre zero, maculatura…
Alte persoane sunt puse pe articole de unii cunoscuti si astfel ajung sa aiba cateva articole pe care ei nu le-ar fi facut in vecii vecilor si la care au avut contributie f.mica.
Altii sunt foarte „populari”, se baga in orice discutie si orice conferinta doar-doar vor fi co-optati de altii in proiecte cercetare. Foarte putini sunt realmente buni.
Cred ca autorul minimalizează pirateria făcută de marile case se editura de tip Elsevier. Când acestea publicau pe hârtie era pentru ele un cost mai mare si ca le citești cumpărai revista și citeai toate articolele din ea (10-12). Acum este mult mai scump, trebuie sa plătești per articol 15-20 euro (sau dolari) si editura nu face decât sa tina un server activ undeva prin Irlanda, Utah sau Singapore. Are cheltuieli minime, nu-i plătește nici macar pe cei care fac peer reviews. Povestea ca asta ar asigura calitatea materialelor publicate este întreținută chiar de aceste edituri pirat. Urmăresc constant câteva publicații științifice de cel putin 25 de ani și observ o creștere mare a numarului de articole publicate pe numar, in paralel cu o cădere a valorii articolelor. Si la aceste case mari contează pe cine cunosti. Ieri am citit un articol care a fost primit pe 05 Febr 2022 și acceptat pe 06 Febr 2022. Și asta la o publicație din grupul Elsevier. Pe lângă greșeli articolul se bazeaza si pe date „create” de autori.
As mai adaugă ceva. În EU orice creație științifică aparține autorului ei. Cand o casa de editura de tip Elsevier încasează 20 euro pentru un articol citit de cetățeanul Boc din Cluj Napoca, cati bani primește de la Elsevier autorul articolului citit?
https://svpow.com/2016/05/21/i-did-my-research-yes-i-think-academic-publishers-are-greedy-with-notes-on-publishers-rhetoric-and-creationism/
Publishers of academic journals make more profit than pharmaceutical companies. „Fifty percent of all research publications in the world are owned by five publishing houses with an average profit margin that is 36 % higher than the Commercial Bank of China, higher than pharmaceutical companies and car manufacturers,” says open access proponent Dr Leti Kleyn.
https://ischool.syr.edu/academic-journals-are-too-expensive-for-harvard-elsevier-is-mega-greedy-and-why-this-stinks-for-future-librarians/
O problemă corelată e cea a dopajului academic https://studentecologie.blogspot.com/2024/02/despre-fenomenul-dopajului-academic.html
Prima data open access a fost introdus de societatea acea „alba”, elitista si nu de „bolsevicii” neputinciosi din cercetare. arXiv in care se posteaza si acum preprinturi in fizica iti spune ceva? Dar Los Alamos? Anul ’91. Era la moda mai ales in high energy particle physics. De ce oare? Ca sa citesca lumea mai repede rezultatele, nu sa astepte 3 luni publicarea. Pentru ca in 3 luni le venea si altora ideea ta si nu puteai pretinde intaietate. Caci despre asta e vorba in cercetare domnul meu: cine descopera primul!!!!! Imi aduc aminte ca in ’98 a aparut primul jurnal de fizica exclusiv online, pe bani! Ghici unde? Germania! Ca o colaborare intre IOP englezesc si societatea germana de fizica. Si ce sa vezi dupa 25 ani vad tipi de la Los Alamos care publica in MDPI. Curat bolsevici cu totii!
„Caci despre asta e vorba in cercetare domnul meu: cine descopera primul!!!!! I”
Asta fu tare buna. Dar oare de ce exista patente daca publicarea intr-un jurnal ar fi suficienta pt a dovedi intietate?
Si daca ai descoperit primul, apropos in cercetare nu e vorba de descoperiri, ci e de multe ori vorba de a crea ceva nou, ce faci cu „descoperirea?
Mai mult, exista concerne care interzic publicarea propriilor „descoperiri”, pt a nu fi copiate.
e vorba in cercetare domnul meu: cine descopera primul!!!
……….
Asa a descoperit savantul bulgar Pavlov telefonul, era ziua lui si cauta prin casa sa vada ce cadou i-a facut nevasta… la un moment dat deschide un dulap si descopera…. evrika
Nu era bulgar, era sovietic si parca se numea Popov, si era despre radioul lui Marconi, dar morala este aceeasi – cu mentiunea ca URSS chiar avea in palmaresul oficiel, propriul inventator pentru orice s-a inventat vreodata in lume. (asta, in afara de cel mai mare paduche si cel mai inalt pitic)
Era bancul prin care se explica diferenta intre descoperire si inventie.
Solutia e relativ simpla, dar necesita munca. Iar casele care publica reviste de specialitate (in special cele vechi) fac lobby puternic la nivelul UE pentru politici OA pe toate palierele (aka pt popor).
Asa cum se reglementeaza activitatea gigantilor internetului, asa se poate reglementa si activitatea editurilor – si nu ma refer in sensul de a le restrictiona activitatea ci de a obtine concesii de la politica lor de publicare a pre-printurilor. Adica posibilitatea de publicare in mediu online (pe platforme gen arXiv, ResearchGate, Zenodo sau mai nou chiar pe site-urile universitatilor [OpenAIRE complient]) a ultimei versiuni care a fost trimisa catre evaluare, iar evaluarea a fost acceptata. Acea versiune care apartine inca „autorului”. Evident cu conditii gen – formatarea sa fie oarecum standardizata dar sa nu fie similara cu vre-unuia dintre edituri (ca sa nu avem conflict de IP); embargou de 3+ luni,dupa ce acesta a fost acceptat de catre editura, la publicarea articolului de catre autor pe platforma dorita.
O solutie complementara ar veni de pe urma unor projecte gen „state-of-the-art” – sau cunoscute sub numele mai putin pompos de „review”, in care grupuri recunoscute la nivel EU sau mondial (cam grea clasarea acestor grupuri) sa scrie rapoarte anuale/din x in x ani, despre avansul cercetarii pe un anumit domeniu ingust. Aceasta necesita o gramada de munca, o gramada de studenti, si experti care evident activeaza in domeniu si sunt recenzori ai unor reviste de specialitate. Acestia aduna informatiile pe durata de x ani, si le prezinta intr-un review care sa fie publicat OA. Evident ca vor fi probleme de etica, preferinte politice sau nu, dar daca grupurile de recenzie vor alterna (sa zicem o data la 5 ani) banuiesc ca nu vor fi probleme majore de conflicte de interese. Asta daca nu se organizeaza in carteluri cu practici anticoncurentiale si de manipulare.
Mai e o chestie, legata de rankingul universitatilor. Ceva mai corect ar fi sa se vorbeasca de rankingul facultatilor, nu al universitatilor la modul general. Universitatea la care am studiat e undeva intre 100-200 din topul mondial dar e nr. 3 intr-un anume domeniu (nu al meu; nu ca mi-ar da vreo satisfactie personala, ca important e ce faci dupa absolvire).
Exista in clasamentul Shanghai si clasamente ale facultatilor pe domenii, uitati-va mai atent.. La ultimul clasament din 2023 pe domeniul Matematica vad ca e o ierarhie relativa, doar partial veridica (adica pe primele locuri Princeton, Paris-Saclay care e un conglomerat, Oxford, Stanford, etc).
Oricum o astfel de ierarhizare (ca si cea a jurnalelor in functie de orice criteriu) e inerent inutila si gresita, si trebuie luata nu la modul strict ca x e mai tare ca y, ci doar ca o imagine aproximativa mai mult de decor.
Vad de exp ca UCLA e pe locul 15, Harvard abia pe locul 29 dupa Peking Univ (28!), UC Berkeley abia pe locul 26, Fudan Univ (China!) locul 36 peste Yale sau Penn State, etc…
M-am uitat la: https://www.topuniversities.com/subject-rankings (adica QS). Nu am studiat toate alternativele ca sint destule, nu numai Shanghai. Doar cind vad Harvard in top la Arts&Humanities ma gindesc, in virtutea scandalului recent, ca daca as fi recruiter, m-as gindi de doua ori pina la a angaja pe cineva cu diploma respectiva, indiferent de numarul de publicatii si de faima universitatii.
Ia primele 100 de companii de succes din domeniul informaticii, inventariază diplomele universitare ale salariaților și obții rapid clasamentul universităților în domeniul informaticii. Cu un astfel de top la îndemână, tinerii care vor să facă performanță vor ști încotro să se îndrepte și ce universități să evite.
Astfel de clasamente pot fi făcute și pentru medici, chimiști, fizicieni, ingineri etc.
Topurile actuale ale universităților amestecă mere cu pere (matematică, fizică, drept, sociologie, filosofie, teologie, biologie, women’s studies (și alte prea multe asemenea studies) și iese o clasificare varză din care poți să faci sarmale cu dulceață.
Unul dintre cele mai interesante clasamente ar fi cel al universităților care produc milioanele de birocrați-paraziți din guvernele lumii.
Iar cel mai interesant, dacă vrem să identificăm rădăcina tuturor relelor, ar fi cel al universităților care i-au asmuțit asupra noastră pe politruci și pe intelectualii de la televizor.
Să rămână și Shanghai etc. pentru cei care publică doar ca să nu piară! 😁️
P.S.
Nu toate clasamentele sînt la fel. 😎️
A fost o vreme când sportivii români cucereau medalii la olimpiade. În timpul acestor competiții se publicau în ziarele românești clasamente pe națiuni, care se actualizau în fiecare zi. Erau 3 tipuri de clasamente (pe total medalii, pe medalii de aur, pe puncte) și totdeauna se publica pe prima pagină clasamentul în care România stătea cel mai bine.
Articole scoase pe bandă rulantă, scrise de ”echipe” foarte diversificate (de multe ori cu oameni care nu au nici o expertiză în domeniul respectiv), stabilite după criterii binecunoscute (ex. șefu trebuie neapărat să apară acolo), cu citări reciproce între prieteni și colaboratori să crească indexul ”tutulor”. Cercetare de vîrf, ce mai…
dreptate au si unii si altii; nu poti spune ca gresesc doar aia; situatia este delicata si trebuie sa se gaseasca o cale de avarie, care sa permita coabitarea ambelor sisteme;
problema e alta: pe fiecare editura/universitate se creaza o crusta de profesori si editori care exploateaza munca celor care publica, indiferent ce sistem s-ar alege; si nimeni nu zice nimic de mafiile uiniversitare si din cercetare; pina nu sunt rezolvate astea, nimic nu va merge corect;
mai e problema serviciilor secrete si politice; sunt si servicii secrete (mai ales in est) implicate in aceste publicatii, si partide care vor sa-si sustina tezele politice cu cercetarea stiintifica(„noile” desoperiri); ei bine, astea -impreuna- realizeaza o cenzura extrem de dura, pe care nimeni nu o poate trece; doar ce -si cine- vor ei publica!
ca exemplu: eu am publicat o carte in urma unei expeditii stiintifice organizata de UNESCO in Mongolia; (de asta imi spun „mongolul”; am publicat greu cartea, pe bani proprii; desi erau teze importante pentru istoriografia estului european si a Romaniei; mi s-a reprosat ca nu i-am facut si aparat critic, desi am facut referire la autorii pe care i-am studiat; cartea nu merita o lista bibliografica, pentru ca descriu situatia de acolo, cu numeroase foto color; dar daca vor si aparat critic, sunt gata sa o rescriu, daca am un contract si o suma pe masa; nu mai pot face muna patriotica pe banii lui tata; a murit, adio pensie! Dar cand sa vina cu contractul si banii…. pauza! Desi au o editie pilot pe piata si nu mai risca nimic; stiu pe ce dau banii si ce interes stirneste…(Pina una-alta, singurul care scrie despre asa ceva, din ce a vazut… cu ochii lui, intr-o expeditie stiintifica internationala.)
Prin urmare, la noi, e vorba de servicii si partide, turnatori fosti si actuali, imbogatiri pe spinarea altora… si mai putin alte criterii. Nu cred ca generatia asta va rezolva problema. Pentru ca sunt alesi si formati de scumpii mei colegi, fosti locotenenti de Secu, crescuti si unsi in posturi de batrinele edecuri comunisto-securiste. Traditia se pastreaza.
Președinte al Consiliul Științific al UBB, are la randul sau o viziune bolsevica asupra publicarii. Ar trebui sa stie ca toate publicatiile dintr-un proiect european ,finantate de UE trebuie sa fie Open Access. E UE bolsevica sau vrea ca rezultatele sa fie cat mai vizibile la nivel mondial?Sa ajunga la cine doreste sa le citeasca? Apoi si revistele consacrate au varianta Open Access si asa se face ca un articol la revista Nature costa usor 7000-9000 de USD ,iar de la MDPI 3000 USD. Deci revistele consacrate profita dupa Open Access mai mult decat unele asa-zise pentru periferie si revistele astea consacrate sunt mai infloritoare ca oricand.
Cum proiectele au bani limitati, luam ce este mai ieftin aici in Romania, de la mdpi de exemplu. Autorii nu platesc nimic , cum crede autorul, se plateste din banii UE, UEFISCDI prevazuti in contract proiecte pentru plata publicatiilor.
Problema publicațiilor din domeniul academic este mult prea complicată pentru a putea fi tranșată într-o manieră simplificatoare. Există motivații pro și contra plății de către autori pentru publicare. Pe de o parte, în mod tradițional, pe vremuri cheltuielile pentru publicare erau semnificative iar editura vroia să-și recupereze investiția și să aibă și ceva profit. De multe ori, editurile primeau bani fie de la organisme statale care aveau ca sarcină susținerea activităților de comunicarea academică sau chiar de la universități, sau consorții de universități. Unele dintre edituri erau afaceri în sine iar acoperirea costurilor de producție, care erau semnificative mai înainte de evoluția calculatoarelor și a aplicațiilor de produs documente la nivelul calitativ al tipăriturilor, era marea problemă. În timp, editurile mai mici au fost compărate/acaparate de editurile mari, ceea ce a redus semnificativ competiția. Acum, rapoartele dintre costurile pentru producție și cele comerciale sunt altele. Costurile de producție sunt foarte mici prin externalizarea etapei de scriere care cade aproape exclusiv în sarcina autorilor: fie că se utilizează unul din derivatele aplicației TeX (creată de Donald Knuth la comanda Societății Americane de Matematică în anii ’80) fie că se utilizează MS Word (rudimentar față de TeX dar cu oarece avantaje în zona de grafică). Profiturile imense pe care le obțin rechinii din zona publicațiilor academice, vezi comentariile de mai sus ale domnului Gabriel Cornilescu, vin din zona de afaceri pure, fără legătură cu zona academică și nu se pot justifica în nicio formă, alta decât eterna lăcomie. Autorul face deci și partea de creație și partea tehnică de tehnoredactare, lanțul editorial științific este făcut de editori care nu sunt remunerați, cu ajutorul referenților care nu sunt remunerați, iar editura vinde produsul pentru care a investit mai nimic. Mai mult, o bună parte dintre publicațiile academice nu mai au versiune tipărită, ci doar versiune electronică. Prin noul sistem de Acces Deschis (Open Access), mai toate marile edituri oferă opțiunea ca în schimbul unei sume consistente (la marile edituri poate trece de 3000 de euro per articol) să ofere accesul la articolul publicat original neîngrădit și nu doar celor care îl cumpără prin abonament (oferit fie de universități/institute/companii fie de consorții naționale, ca în cazul țărilor mai sărace, cum este cazul României). Unele reviste, dintre cele bune sau chiar foarte bune, se află în faza de transformare (transformative): pentru moment ambele opțiuni sunt disponibile dar în viitorul apropiat publicarea va fi condiționată de plata de către autori. Multe dintre revistele academice independente au fost cumpărate/acaparate de marile edituri iar opțiunile se îngustează din ce în ce mai mult.
Pe de altă parte, editurile mai mici, care încă nu au fost cumpărăte încă, supraviețuisc sau prin sponsorizări, sau doar prin abonamente, sau practică în mod exclusiv plata pentru publicare. Unele edituri au fost înființate de curând exact ca afaceri, cu plata obligatorie pentru publicare, cu nivel de exigență foarte jos sau aproape zero, profitând de presiunea la care cercetătorii sunt supuși de către angajatori de a publica cât mai mult și chipurile cât mai vizibil, măsurat după factor de impact al revistei sau alți indicatori inventați mai mult sau mai puțin recent. Bineînțeles că aceste edituri practică prețuri modice, sub 1000 de euro per articol, conform regulilor de cerere și ofertă. De exemplu, editura Hindawi, pornită ca o afacere de către o familie din Egipt și clasificată la un moment dat ca piraterie, este în prezent proprietatea editurii Wiley și deci cu onoarea „reperată”.
Oricum o dai, concluzia este că zona de publicații academice este din ce în ce mai mult o afacere, în care șmecherii se întâlnesc cu proștii, fiindcă altfel n-ar putea face profiturile pe care le fac, și care are din ce în ce mai puțin de-a face cu calitatea. În zona fizică/matematică, există arXiv, o platformă pe care se poate publica, fără costuri și cu acces nerestricționat, înainte de publicarea oficială, și deci fără vreo evaluare credibilă a conținutului (deși, și pe platforma arXiv se practică o oarecare evaluare preliminară). Avantajul celor care își trimit manuscrisele pe platforma arXiv sunt imense și, oarecum, simpla existență oferă o gură de aer ideii că accesul la producția științifică este un drept pe care toți oamenii ar trebui să-l aibă. Dar publicarea pe arXiv nu este luată în considerare atunci când cercetătorului, la sfârșit de an, angajatorul îi numără producția.
Zona de echilibru, de bun simț, în publicațiile academice, aproape că s-a pierdut. Prea mult afacerism și din ce în ce mai puțină calitate. Sunt oaze, în care grupuri de cercetători s-au organizat, punând pe roate edituri în afara zonei de profit, cu acces aproape neîngrădit, și de foarte bună calitate, dar acestea sunt puține.
@Aurelian Gheondea
Acum 20+ de ani era un website unde erau copiate carti bune de IT.
In China si se numea … ceva cu „myrice”. Asta era „orezul” lor intelectual.
Erau si programe care puteau fi folosite pentru a face ftp download cu pana la 4 conexiuni simultane ca sa dureze mai putin.
:))
P.S. In Germania doar vreo 4% din scoli aveau internet … dar … aveau scoli profesionale bune.
Editura Hindawi de care ziceti e inca o editura pirat cu jurnale foarte dubioase. O taxa de 1000 $/articol nu e deloc o suma „modica”. Cum se justifica 1000 $/articol cand toata munca e facuta de autori, referenti si editori gratis iar toate aceste jurnale Hindawi si MDPI sunt digitale?….
Atat Hindawi cat si MDPI sunt niste scheme dubioase de facut bani, unde autorii seriosi nu publica. Sunt edituri pentru autorii foarte slabi care nu pot publica altundeva. De exp J Fuction Spaces de la Hindawi e un astfel de jurnal open access de calitate foarte proasta, si cu taxa de peste 2400$/articol… Ca editor acolo cum se justifica taxa asta exorbitanta?!
Mda, drăguț că faceți o analiză a stării de fapt așa cum o percepeți, dar sunt atâtea contra-exemple care v-ar demonta analiza încât nu are rost să o considerăm validă în lipsa a niște peer-review de la alți șefi de CS ce nu sunt de pe la universitățile astea fără număr apărute prin sărăciile de țări ce-și vor propriile scări de valori locale și nu prea universale.
Mai interesant era să includeți în analiză, strict dpdv al unui șef de CS, situația academicienilor nemuritori și în curând foarte purtători de privilegii și pensioare speciale de prin super-valoroasa Academie Română unde-i găsim pe cei foarte mulți deținători a nenumărate articole și publicări mult-prea des citate în fără de număr ”prestigioase” jurnale internaționale și care sunt altfel niște crase nulități cu spate ”politic” obținut din specificul pupincurism național și care s-au promovat unii pe alții încă din secolul trecut de pe vremea publicării pe hârtie.
Abia pe aceștia îi puteți lista ca indivizi ce înfierează cu mânie (c)academică orice cercetător ce publică lucrări cu adevărat originale în d-astea OA și care sunt urmărite gratis de companii ce caută să angajeze oameni noi pe bani mulți în cercetare aplicată și profitabilă, că de le-ar fi așteptat a nemuritorilo ”opinie” plină de orgolii și de gâlmă împotriva celor ce i-ar dovedi ca nulități, ar fi fost publicați pe la Sfântu’ Așteaptă!
La cât mai multe peer-reviews favorabile, d-le profesor!
Eu cred că punem căruța înaintea boilor. Tot se bate apa în piuă cu cercetarea, clasamente, și altele, dar noi avem probleme sistemice la nivel de educație de bază.
Știința presupune înainte de toate atingerea unui nivel de educație care să identifice talente și să le pună în valoare. Fără acest fundament, cercetarea este pur și simplu condamnată să rămână sub-mediocră din lipsă de potențial uman.
Trebuie construite mecanisme care să pună talentul în valoare, prin cercetare. Asta înseamnă sisteme de organizare, mijloace de cercetare, formatori, și mecanisme de motivare și atragere a talentelor. Poate cel mai bun mijloc de a avea toate acestea ar fi un cadru legal al cercetării care să atragă capital privat și care să faciliteze localizarea proprietății intelectuale în România.
După ce acești pași sunt implementați, se poate pune problema de fonduri de cercetare de stat ca mijloc de multiplicare a investițiilor private localizate în țară.
Despre topuri putem începe să vorbim justificat abia după ce pașii de mai sus sunt parcurși. Până atunci se clarifică și mizeria fabricilor de maculatură și rețelele de citări, și practicile haiducești ale revistelor.
Dezbaterea open access versus modul tradițional de publicare nu mi se pare că este o problemă reală. Open access a apărut ca reacție la practicile monopoliste ale editurilor. Evident ceva pozitiv. Acum, sînt multe jurnale care acceptă ambele moduri. Dacă vrei ca lucrarea să fie accesată mai ușor și să aibă răspîndire mai mare preferi să fie publicată ca open access, altfel mergi pe modul tradițional. Mai mult, deja este practica ca unele guverne (SUA, EU) să ceară ca ce finanțează prin programele lor sa fie publicat open access. Cred ca mai toate jurnalele acum accepta open access pe lîngă modul tradițional, iar la data asta sînt deja destule jurnale de calitate numai open access model.
Trebuie recunoscut că există o problemă cu junk journals. Fiind junk se presupune ca nu ar vinde subscripții și nu s-ar putea susține financiar. Open access le oferă un business model care să le facă viabile și chiar foarte lucrative. Dar dacă nu ar fi „open access” ca model formal de publicare, tot cred că s-ar găsi modalități ca astfel de specii de junk publicații să existe. Este o nișă ecologică care se va popula într-un fel sau altul.
A nu se face confuzie cu „open science”. Asta este o mișcare care cere ca datele originale, de obicei doar sintetizate în publicații, sa fie și ele accesibile publicului.
Se poate rezolva simplu: Academia se aboneaza la revistele stiintifice care publica gratuit si cercetatorii vin la biblioteca sa citeasca fara bani; poate si universitatile; dar la noii se fura articolele interesante sau chiar toata revista; deci…..
In ce priveste plata articolelor, merge cand e o plata modica, cu conditia ca aceasta sa fie o editie pilot; daca e o lucrare interesanta, o editura trebuie sa cumpere drepturile de autor si sa publice in forma dorita.(Cu plata serioasa pentru autor, respectindu-se dreptul de autor.)
Problema e ca nu se doreste sa se rezolve. Asa se pot manipula mult mai bine posturile si oamenii, doctoratele plagiate. Si castigurile …….
Ma uit ce departe a ajuns autorul articolului-celebru prin presa romana pentru descoperirea sangelui artificial .acum vrei zece ani. Premiul Nobel batea la usa,ca si prin Magurele la celbrul si azi uitatul laser.
Un fake, acest sange artificial ca atatea altele. Azi acest domn este președinte al Consiliul Științific al UBB, are alte ocupatii,a avansat!
Si totusi, ce inventie ar fi sangele artficial, cate vieti ar salva!