O săptămână a amenințărilor pe față

Am citit zilele trecute un eseu cu caracter istoric, cu totul remarcabil. Se cheamă România în 100 de ani- Bilanțul unui veac de istorie, e scris de austriacul Oliver Jens Schmitt, un profesor relativ tânăr- e născut în anul 1973- care predă istoria sud-est europeană la Universitatea din Viena și care e evident că dovedește o preocupare evidentă pentru românia.
Eseul, urmat de o discuție cu omul de televiziune Marian Voicu, a fost, inițial, o conferință pe care dl. Schmitt a susținut-o în urmă cu puțină vreme în urmă la Ateneul Român, pe urmă a fost adăugit, revizuit și tipărit la editura bucureșteană Humanitas. Valorificând oportunitățile metodologice și de detașare pe care le oferă genul eseistic și profitând de avantajul privirii din afară, profesorul Schmitt nu le oferă cititorilor domniei-sale ceea ce s-ar putea numi une histoire totale, ci „reflecții privind dezvoltarea și caracterul statului român, precum și modul în care caracterul constitutiv al statului a marcat societatea românească”.
Citind cartea pe care aproape că aș fi tentat să o numesc , după modelul lui Edward Behr care vorbea despre O Americă înfricoșătoare, O Românie înfricoșătoare, nu poți să nu fii șocat de cât de redusă a fost experiența democratică de care a avut parte, de la constituirea ei în stat național-unitar , țara noastră. Nici măcar perioada interbelică pe care unii dintre noi, mai vechi sau mai noi, au tendința să o considere chiar dacă nu perfectă din punct de vedere democratic, oricum perfectibilă, nu scapă ochiului critic al istoricului de la Universitatea din Viena. O clasă politică majoritar coruptă, eșecul guvernării lui Iuliu Maniu începută în anul 1928, singura care, totuși, a încercat o reînnoire democratică , o Biserică Ortodoxă Română deloc dornică și complet nepregătită să accepte descoperirea valorilor occidentale, mult prea legată prin propriile ei interese, unele pur economice, de clasa politică (ce poate fi mai relevant în acest sens decât cazul patriarhului Miron Cristea?), o Academie Română mult prea marcată de naționalism au făcut în așa fel încât România să trăiască preponderent sub însemnele totalitarismului.
La un moment dat, dl. Oliver Jens Schmitt pune un diagnostic implacabil climatului politic actual. În care, observă profesorul de la Universitatea din Viena, „ antioccidentalismul se răspândește în mod subliminal, dar și fățiș, în care se bate toba suveranității, neatârnării și egalității în drepturi a României față de partenerii ei din UE și NATO- în realitate urmărindu-se însă apărarea intereselor particulare ale oligarhilor”.
Nu intenționez să fac în comentariul meu de astăzi o recenzie a cărții d-lui Schmitt. Mă mulțumesc doar să observ cât de pline de sens, de dureroase, dar și cât de marcate de realism apar observațiile universitarului vienez în contextul săptămânii care se încheie.
O săptămână în care PSD și-a mai dovedit odată imposibil de lecuit natură comunistoidă. Ea s-a făcut vizibilă nu numai la mitingul său manipulatoriu de sâmbăta trecută, miting în care marea nomenclatură pesedistă a instrumentalizat nemulțumirile unor inși săraci, triști, fără locuri de muncă, fără capacitate de analiză și auto-analiză, care au ajuns sleiți în Piața Victoriei fără a înțelege foarte bine ce se întâmplă și ce i se întâmplă, ci și în chipul ordinar mistificator în care același partid a vrut să spele rușinea de care a avut parte primărița generală a Capitalei, d-na Gabriela Firea, huiduită din pricina încercării ei nedemne, de ființă parvenită, de a-și face capital politic pe seama victoriei de la Roland Garros a Simonei Halep.
Tonul amenințător, anti-democratic, dictatorial de-a dreptul adoptat de președintele PSD, tot mai primejdiosul, mai iresponsabilul domn Liviu Nicolae Dragnea, declarațiile nesăbuite ale altor membri ai conducerii principalului partid aflat la guvernare, amenințările descalificante pe care aceiași inși dar și alții din conducerea ALDE, în frunte cu dezgustătorul domn Călin Popescu-Tăriceanu și le-au îngăduit la adresa instituției prezidențiale, a domnului Klaus Iohannis , revenirea în forță a limbajului politic și jurnalistic în vogă în presa comunistă de după 1944 și de pe tot parcursul anilor 50 dar și din ultimul deceniu al guvernării național-comuniste a lui Nicolae Ceaușescu nu sunt deloc de bun augur. Guvernarea PSD-ALDE a îngenuncheat mai toate instituțiile statului de drept, a creat asociații galbene ale magistraților al căror rost e acela de a le face perfidele ei jocuri politice, vrea să pună mâna și să își subordoneze justiția. Alianța aflată azi la guvernare controlează politic nu doar TVR, SRR ori CNA, ci și Curtea Constituțională și dorește să devideze cu orice preț de sens Instituția președintelui. Modificând cu acceptul și complicitatea Curții Constituționale însăși legea fundamentală a țării. Lucru observat limpede de președintele Klaus Iohannis marți, în declarațiile domniei-sale de după întâlnirea cu reprezentanții Comisiei de la Veneția. Care au provocat noi declarații isterice și amenințări pe față din partea celor de la PSD și ALDE, Din ce în ce mai agresivi, mai prost crescuți, mai lipsiți de orice urmă de bun simț politic.
Text apărut concomitent pe site-ul contributors.ro și pe blogurile adevărul.ro