Ileana Vrancea era, la sfârșitul deceniului cinci al secolului trecut, o tânără de stânga, convinsă că prin adeziunea ei la partidul comunist nu are de pierdut decât lanțurile. Redactor ani mulți la ”Lupta de clasă”, marginalizată în anii 70 , a părăsit România în 1987. În anii târzii ai cuplului Ierunca/ Lovinescu, Ileana Vrancea făcea parte din ”primul cerc” al prieteniilor lor, adânci, bazate pe admirație reciprocă, afecțiune și complicitate intelectuală. Am vorbit de nenumărate ori la telefon cu Ileana Vrancea, fiindcă telefona zilnic din Israel, pentru a cere vești despre starea de sănătate a Monicăi, în ultimii doi ani, cei trăiți fără Virgil Ierunca.
Scrisoarea de care vorbesc aici datează din preistoria acestei prietenii, care contrazice pe cât de uimitor pe atât de convingător imaginea unei Monica Lovinescu înzestrată cu geniu etic, de o forță morală aproape inumană, dar una frizând rigiditatea, dogmatismul, politizând și sărăcind relațiile umane.
În 1965, la câteva luni de la schimbarea conducerii la vârf a României, prin moartea lui Dej și venirea la putere a lui Ceaușescu, Ileana Vrancea a crezut oportun să profite de ”deschidere”, pentru a-și continua un program de onestitate critică și istorică, de impunere treptată a unor valori interbelice, în principal E.Lovinescu, până atunci interzise sau marginalizate. Îi scrie în acest sens o scrisoare Monicăi Lovinescu, aflată la Paris, cerându-i acces la documentele din arhiva recuperată grație Ecaterinei Bălăcioiu- Lovinescu, în principal ”Agendele” (încredințate după 1990 spre publicare Gabrielei Omăt) și romanului inedit încă, ”Mălurenii”.
Răspunsul primit de la Monica Lovinescu, într-o scrisoare pe care Ileana Vrancea mi-a încredințat-o la câteva săptămâni după 21 aprilie 2005, și publicat de mine integral în ”O sută de zile cu Monica Lovinescu”, Vremea, 2005, îl reiau aici, fragmentar:
Paris, 12 octombrie 1965
Stimată Doamnă
Mă grăbesc să răspund rândurilor dv. pentru a nu vă întârzia în nici un fel lucrarea în curs. E adevărat că un fragment din acest studiu îmi este cunoscut, mai precis cel publicat în ”Lupta de clasă” din noiembrie 1962. Cum această analiză, cu limitele inerente și momentului și cadrului, reprezintă totuși un prim pas spre o privire mai obiectivă asupra lui E.Lovinescu (….) nu pe dumneavoastră personal vă refuz, atunci când afirm că nu-mi este cu putință să vă pun la dispoziție nici ”Jurnalul”, nici ”Mălurenii”, nici alte documente inedite.(…)
Vreți să-mi spuneți de ce folos poate fi editarea unor inedite, ce au în principiu, drept merit să lumineze o operă, când această operă ea însăși e de negăsit în afară de unele biblioteci? (…)
”Mălurenii” și ”Jurnalul” vor rămâne deci unde sunt, (într-un ”safe” din Occident și nici măcar la mine acasă, ca să nu fie supuse fluctuațiilor unei vieți particulare) și vor aștepta – cât va trebui – alte vremuri. E – sunt sigură, cel mai bun serviciu ce-l pot aduce memoriei unui critic, care, în cursul întregii sale existențe, a luptat tocmai împotriva a ceea ce a făcut din cultură regimul actual. Cel mai just serviciu, în același timp adus omului care, încă din timpuri mai senine, a refuzat orice compromis cu conștiința și etica lui. (…) Respectând o memorie, știu că respect în același timp pe mai tinerii cititori de azi ai lui Lovinescu, care înainte de inedite, au nevoie de operă, pentru a putea judeca prin ei înșiși, nu numai prin ceea ce li se spune despre operă.
De altminteri, o parte din aceste inedite, n-aș avea nevoie să vă deplasați până la Paris pentru a pleca în căutarea lor. Dacă n-au fost distruse de poliția politică, unele trebuie să se afle pe undeva, prin țară, – unde, n-am cum să știu. La un an de la plecarea ea, în 1948, poliția a ridicat din apartamentul lui E. Lovinescu întreaga bibliotecă, jumătate din ”Mălurenii” – cât era bătut la mașină și corectat, mai multe articole inedite, și ele bătute la mașină, întreaga corespondență a dispărut cu ele. Se află la cineva? La Academie? Aceasta dumneavoastră puteți afla și nu eu. Ar fi mai important să vă orientați cercetările în această direcție.(…) Pentru că de aici – date fiind condițiile în care sunt ținute manuscrisele – nu se pierde nimic, pe când în România, vedeți singură ce s-a întâmplat. Nu-mi închipuiam, plecând din țară, că vandalismul va atinge astfel de proporții, fără de care aș fi încercat să salvez totul.
Cât despre amintirile personale pe care le-ați putea culege despre E. Lovinescu, e de regretat că persoana din România care ar putea să vi le dea, propria sa soție, a pierit în închisoare în 1960, condamnată pentru crime cu totul imaginare, arestată fiind la peste 70 de ani!
După ce mi-a ucis mama și a acoperit cu injurii vreme de 20 de ani pe tatăl meu, cum vă închipuiți că acum aș putea încredința manuscrise sau colabora cu un astfel de regim pentru a cinsti o memorie, pe care n-aș face astfel decât s-o murdăresc? De la tata am învățat de altmineri că o atitudine face cât mai multe inedite. Pe ea am datoria s-o respect în primul rând.
(…)
Încă o dată, acest refuz nu vă privește personal.(…)
Urându-vă cât mai mare izbândă în ceea ce întreprindeți (….)cu cele mai bune sentimente,
Monica Lovinescu.
Corespondența dintre cele două femei s-a reluat ulterior, ar putea alcătui un capitol de istorie literară și mai ales, un îndreptar, pentru momentele de îndoială, tentație de a ceda, oboseală, confuzie morală. Asupra mea, cel puțin, lectura acestei scrisori are efectul pe care presupun că-l are, asupra credincioșilor fervenți, o rugăciune, care începe cu ”Întărește-mă, Doamne”….
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
E transfigurant, ai senzatia unei scene de tragedie elina, vezi destinul materializindu-se…
Multumiri pentru lectura impartasita.
Ileana Vrancea a fost un gunoi. Punct. Prostiile debitate despre Călinescu o duc la groapa de gunoi nu a istoriei- ci a oricărui sistem sanitar la minte. Nu prea înțeleg de ce să amestecați un gunoi cu Monica Lovinescu- dacă aveți bune intenții asupra moștenirii Lovinescu.
Nu stiu cine sunteti si pe ce va bazati afirmatia, care este absolut revoltatoare. Ileana Vrancea a fost, începand de prin 1966, prima lor intâlnire fata catre fata si apoi in ultimii ani ai vietii, atat cat am fost eu in preajma lor, asa cum am spus, una dintre cele mai dragi prietene a lor. Cuvantul utilizat de dvs. este inaceptabil, de altfel, nu numai in ce o priveste.
Revin. Am fost atat de izbita de cuvantul folosit, ca un proiectil, ca nu am inregistrat si ca ati spus deja pe ce va bazati. Cartea Intre Aristarc si Bietul Ioanide (1978) a starnit atunci furia gruparii Barbu si a tuturor aparatorilor ”Divinului critic” tocmai prin semnalarea cruda si onesta a faptului ca multe parti din trupul imparatului divin era gol. Asta e. Nu va faceti griji ca ii amestec. Daca rasfoiti ce a scris Virgil Ierunca despre Calinescu, si cum ii aprecia Monica Lovinescu plecaciunile facute regimului, ati vedea ca nu-i amestec, ci ca erau perfect in consens in aceasta privinta, ei si Ileana Vrancea. Cititi Cronicile optimismului din anii 50, cititi textul despre Brancusi, ca sa vedeti de ce au scris ei, toti trei, despre Calinescu, asa cum au scris.
Stimată doamnă Jela,
Dvs. vă referiți la un anumit moment din viața dnei. Lovinescu. Eu mă refer la ”calitatea” prin care s-a făcut cunoscută dna. Vrancea, aceea de denigrator al marelui Călinescu. N-am nici un fel de legătură cu defuncta Spătămâna sau cu E.Barbu- consider gestul în sine ca o imensă porcărie. Atunci când ești un șoricel și te iei de un munte- rămâi exact același șoricel nenorocit. Mai ales că muntele nu mai este- și tu îți arunci acuzațiile doar ca să prinzi o anumită tendință politică. Dna. Vrancea n-a fost nici măcar un dizident anticomunist ci- îmi repugnă cuvântul dar rămân la idee- un gunoi care a încercat să-și facă carieră prin dinamitarea unui nume celebru.
Stimată doamna Jela,
Haideți să ne concentrăm puțin pe valoare și non-valoare. Recunosc foarte deschis că am citit extrem de puțin din ce a scris cuplul Ierunca-Lovinescu- pentru simplul motiv că nu intra în aria mea de interes. Pe de altă parte cei doi trebuie stimați- în afară de operă- pentru curajul de a fi rezistat și de a-și fi manifestat rezistența. Cu totul altul este cazul despre care discutăm. La vremea respectivă începea să fie din ce în ce mai pregnant așa-numitul ”comunism național” care va închide definitiv România în anii 80. Una din comenzile acestui comunism național- venită cine știe de unde și prost interpretată- a fost și atacarea lui Călinescu. Am vaga bănuială că plecase de la vreun protocronist enervat de nimicnicia lui față de ”divinul critic” sau poate direct chiar de la Ceaușescu- care era cam varză apropo de cultură și începea să devină Unicul și Mărețul în toate domeniile. În orice caz ”cartea” dnei. Vrancea era exact o execuție în stil stalinist- adică singurul lucru pe care respectiva știa să-l facă. Reacția normală a lui Eugen Barbu a fost inclusiv de bun simț- pentru că totdeauna Călinescu va rămâne- pe când persoana în cauză reprezintă doar o pată neagră.
Daca nu stiti nici ce a facut unul, nici ce a facut celalalt, fiindca nu e in domeniul dvs. de ce va pronuntati, si inca pe un asemenea ton si cu asemenea termeni?
Ce a facut Ileana Vrancea si ce a scris, fie si indeplinind comandamentele Moscovei, in care a crezut pana la un moment dat, nu-i interzice, ca noua tuturor, cainta sincera si apoi schimbarea. Dar ideea cu comanda de la Moscova pentru distrugerea lui Calinescu de unde ati preluat-o, daca de citit nu ati citit? Pentru a-l socoti divin, dvs. insiva, si nu cei de la care ati preluat sintagma, ce ati citit din Calinescu. Omul a scris lucruri oribile, in care nu a crezut nicio iota, dar nu era nici pe departe atat de periculos pentru MOscova cat va inchipuiti dvs. Si inca o data, la acest capitol, cei trei erau de acord. Si, cu voia dvs. eu insami, dupa ce i-am citit, fiind in domeniul meu.
Ileana Vrancea a fost o adevarata bete noire pentru protocronisti. Ceea ce deranja era faptul ca in cele doua carti scrise in anii 70 („Confruntari in critica literara a deceniului patru”si „Intre Aristarc si bietul Ionaide”–citez titlurile din memorie), ea contrapunea directia lovinesciana, a autonomiei esteticului, formulelor patriotarde si a presiunilor autarhic-izolationiste, Imi amintesc campaniile imunde din „Saptamana” barbista impotriva Ilenei Vrancea.
„Patronul” insusi s-a angajat in distrugerea ei, Miza era anexarea de catre regim a umbrei mute a „divinului critic” (G. Calinescu, idolatrizat manipulativ de Barbu si echipa sa), utlizarea concesiilor acestuia pentru justificarea colaborationismului abject al noilor proletcultisti. Intre cei care au pretuit contributiile Ilenei Vrancea la intelegerea dinamicii intelectuale a Romaniei interbelice trebuie amintiti Ion Negoitescu, Stefan Augustin Doinas, Virgil Nemoianu, Alexandru Ivasiuc.
Sa mai adaug ca Ileana Vrancea a demisionat de la revista „Lupta de clasa” in 1971 in semn de protest impotriva noii glaciatiuni ideologice. Nu cunosc multe cazuri similare. Dupa emigrarea in Israel, Ileana Vrancea a scris constant critic despre regimul comunist din Romania si despre cei care incercau sa-i ofere sprijin direct sdau indirect.
La vremea respectiva, deci in anii 70 si la inceputul anilor 80, Monica Lovinescu si Virgil Ierunca au semnalat si au sustinut pozitia Ilenei Vrancea drept una favorabila pluralismului, modernitatii, spiritului rationalist. In „Romania Literara”, N. Manolescu a scris un articol memorabil despre „Necesitatea adevarului”. Dupa plecarea din tara, doamna Vrancea a fost colaboratore a revistelor democratice din exil, inclusiv „Agora”, trimestrialul publicat in Statele Unite (redactor-sef era scriitorul disident Dorin Tudoran), distribuit clandestin in tara. Intre textele aparute sub semnatura sa imi amintesc de un rascolitor articol despre trista soarta a bibliotecii lui E. Lovinescu.
Nu numai ca nu sunt de acord cu insulta din interventia d-lui A. George, total inadecvata pe acest forum, dar, dimpotriva, cred ca Ileana Vrancea binemerita din partea culturii democratice din Romania pe care a aparat-o la un ceas de mare primejdie. Cred ca acele doua volume ar merita republicate.
Utilizand strict „argumentatia” si limbajul dumneavoastra, v-as putea spune (in numele dreptului la opinie si libera exprimare) ca…”esti un deject securistoid, punct!”
In fapt, nu ma intereseaza daca as avea sau nu, dreptate. Va descalifica din start atacul la persoana si agresivitatea limbajului.
As fi vrut sa-mi dau si eu cu parerea dar nu mi-e clar despre ce vorbim : despre Monica Lovinescu si a sa atitudine sau despre Ileana Vrancea si a sa evolutie ?!?
Pe moment as sugera distinsei autoare sa modifice anul emigratiei : a fost , din ce vad in documentele mele , anul 1983 si nu 1987.
Iar daca Heda viziteaza aceasta platforma , in particular acest articol (si eventual da o replica pe masura) –well, atunci ii urez ani multi si buni (pen’ ca vineri a fost ziua ei , 84 de ani , multi inainte ! )
Doamnă Jela,
vă rog scrieți o serie despre Adriana Georgescu, despre cum ați cunoscut-o, despre viața ei care nu este acoperită în romanul „La început a fost sfârșitul”. Sunteți probabil unul din puținii contemporani ai ei care au conoscut-o, mai trăiesc și au vocația și talentul scrisului. Sunt un tânăr de 25 de ani și am descoperit-o doar pentru că m-am lovit peste un articol al dumneavoastră și jurnalul Monică Lovinescu. Tineretul nu are nici o șansă de a cunoaște figura luminoasă a Adrianei Georgescu. Nu se găsesc nici măcar poze pe internet, nici nu știm cum a arătat. Vă rog, nu o lăsați să cadă pradă acestui damnatio memoriae.
Salutări,
Mihai P.