Dragă domnule Gabriel Liiceanu,
Țin neapărat să vă scriu câteva rânduri despre aniversarea celor 35 de ani de la înființarea Humanitas, deși e foarte greu să cuprind într-un singur mesaj ce a însemnat editura asta în formarea mea spirituală și intelectuală.
Țin minte perfect ziua aceea din 1996 când tata a venit acasă cu o carte care mi-a atras atenția de la bun început. Era vorba despre Politicele lui Patapievici. Un volum care, în primul rând, m-a impresionat (aveam 14 ani) pentru felul frust și sclipitor din punct de vedere literar cu care se aruncau în pagină niște adevăruri grele, izvorâte dintr-o disperare pe care o cunoșteam foarte bine din familie. Anume ratarea destinului României imediat după ’90, când votul a mers în mod covârșitor către cei care confiscaseră atât revoluția, cât și speranțele. Oamenii îndrăzniseră să viseze că puteau, în sfârșit, să-și așeze istoria în destinul european și în siajul democrației vestice. S-au înșelat. Sunt exact cei care urmau să fie uluiți și umiliți de nonșalanța defilării pe ecranul istoriei a acelorași figuri sinistre, acum fardate și rânjite, lăfăindu-se orgiastic în fotoliile (calde încă ale) mai-marilor de dinainte de 22 decembrie.
La vârsta aceea, am descoperit o lume nouă prin intermediul Humanitas. O lume din care n-am mai plecat niciodată. Am citit Ușa interzisă la 20 de ani, spunându-mi că, dacă vreodată voi deveni scriitor, așa mi-ar plăcea să scriu (uitând că-mi vor lipsi exact experiențele descrise în carte și care o fac atât de vie și de ofertantă); pe urmă am descoperit cărțile unor Ion Ioanid, Lena Constante, Elisabeta Rizea, Anița Nandriș, jurnalele Monicăi Lovinescu, eseurile lui Andrei Pleșu, romanele magice ale lui Mircea Cărtărescu, proza fantastică a Blandianei… Și mi-am dat seama că toate aceste dialoguri pe care le purtam cu oamenii din pagină veneau întotdeauna în întâmpinarea întrebărilor mele. Lucrul straniu care mi se-ntâmpla acesta era: cărțile Humanitas îmi deschideau ochii înainte ca eu să fi formulat în minte întrebarea la care doream un răspuns. Ele erau deja lecții închegate pentru mintea mea tânără, care abia aștepta (cum așteaptă puii de ulii, cu ciocurile deschise, aterizarea mamei lor pe marginea cuibului) să fie hrănită; din dorința de a pricepe unde suntem, de ce suntem unde suntem și încotro ar trebui să ne îndreptăm.
Iar de la dvs. și de la cărțile dvs. (pe care le-am citit integral), dragă domnule Liiceanu, am învățat trei lucruri fundamentale:
1) Că e un scandal etic să ierți ororile făcute altora, în numele unui împăciuitorism care n-are nimic de-a face nici cu morala creștină, nici cu nevoia de dreptate. Așa cum doar victima poate să ofere clemență călăului ei, în mod similar doar cei care au căzut pradă unei istorii vitrege pot acorda certificate de bună purtare celor care i-au chinuit. Noi, restul, avem nu dreptul, ci obligația de a denunța nedreptățile, schinguirile, mutilările fizice și de destin, pierderea rațiunii, alunecarea istoriei în mâzga împuțită a făuritorilor „lumii noi”.
2) Că nu e niciodată un motiv de slăbiciune (dimpotrivă!) să-ți exprimi admirația pentru oamenii care răspândesc lumină în jurul lor, în beneficiul celorlalți. Cu cât haloul lor e mai întins, cu atât efectul benefic e mai mare, întrucât din această cooperare a binelui se naște o igienă comună a spiritului. Felul în care, de pildă, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca au muncit o viață întreagă pentru a înlătura confuzia din țară între grâu și neghină și pentru a păstra vie ultima fărâmă de speranță a celor închiși în țarcul dictaturii comuniste e uimitor și intimidant. Puterea cuvintelor lor a traversat undele, a pătruns în mințile oamenilor lipiți cu urechea de radiourile bârâitoare, în poziții nefirești, contorsionându-și trupurile ca să audă mesajul, dar deschizându-li-se, compensatoriu, mințile. Conștiința libertății interioare a ascultătorilor, încurajată de vocea inconfundabilă a Monicăi Lovinescu, a devenit tot mai mare, până în momentul în care a depășit conturul minții lor, convertindu-se în acțiunea directă împotriva celor care le confiscaseră viețile.
3) Că și gândirea se învață, nu e un dat natural. Că o minte necultivată nu poate raționa, întrucât jonglează cu prea puține elemente ca să poată cuprinde întreaga imagine a realității. Cu cât reușești mai mult să-ți confrunți gândul cu prietenii (aparent) muți din bibliotecă, cu cât ești mai dispus să faci acel „comerț cu morții” prin care transferi înțelepciunile altora în interiorul minții tale, cu cât cobori pe urmă mai adânc în tine ca să descoperi lucrurile comune de la baza ființei noastre, cu atât ești mai pregătit pentru întâlnirea cu destinul colectiv. Cu atât ești dispus să dai o șansă culturii imense care te precedă, cu atât vei fi mai mobilat pentru a te apăra de pericolul extremismului, al totalitarismului, al autoritarismului și al atâtor alte „isme” care au încercat să reducă umanitatea la rețete simple, transformând oamenii în roboței docili și, pe nesimțite, în materie primă pentru cea mai josnică manipulare. Asta o văd chiar în zilele noastre, când sondajele privitoare la intențiile de vot ale românilor la prezidențiale mă jignesc și mă înspăimântă în același timp.
***
Recent am citit „Am inventat Păltinișul!” și simt nevoiasă vă scriu câteva rânduri.
Am zăbovit destul de mult asupra cărții, dar nu pentru că ar fi fost o lectură „grea”, din categoria celor care te amețesc cu parada de termeni și prețiozități, ci – dimpotrivă – pentru că nu-mi venea să-mi cred ochilor citind eleganța „normalității” din schimburile dvs. epistolare cu C. Noica și A. Pleșu.
Există acolo un firesc al afecțiunii care face ca rândurile care se trimit între mai multe puncte disipate în spațiu să sune ca o simfonie a apropierii, ca o continuă melodie a nedespărțirii. Erați legați nu doar prin lecturi, experiențe comune și, uneori, împărțirea aceluiași spațiu strâmt al cămăruței de la Păltiniș (în imaginea mea, dvs. și A. Pleșu stăteați pe jos, cu genunchii la gură, iar Noica ocupa patul și se uita la cei doi discipoli cu un amestec de autoritate blândă și iubire nesfârșită), ci și prin ceva mult mai înalt: conștiința unei salvări care nu putea veni decât prin evadarea „în sus” dintr-un regim nivelator și umilitor. Ieșirea din lume, prin vizitarea constantă a tuturor minților luminate ale omenirii, avea – pe termen scurt – darul de a vă pune la adăpost de nebunie (cred puternic lucrul acesta), iar pe termen lung – efectul iradierii în beneficiul celorlalți, adică reintrarea într-o lume în care darurile pe care le primiserăți puteau fi date mai departe, de data aceasta fără frisonul clandestinității.
Ideea de antrenament cultural pentru un viitor și improbabil „ceas mai bun al istoriei” are în el și ceva inocent, și ceva în mod fundamental tragic. Ceea ce m-a emoționat teribil a fost ambiția cu care personajele cărții nu au renunțat niciodată (deși proiectul era incredibil de greu) la necesitatea de a-și găsi propria idee, în jurul căreia să se poată construi un sistem care să decripteze lumea. Faptul că Noica v-a făcut să înțelegeți că nu destinația e neapărat importantă pe drumul gândirii, ci însuși drumul – cu beneficiile lui colaterale – pe care îl faci căutându-ți menirea este dovada, cred, a celei mai generoase concepții despre rolul maestrului, al profesorului și al îndrumătorului din cultura română.
Și, peste toate astea, dragostea care v-a legat unii de alții. Dacă e să rezum ce am înțeles eu din cartea dvs., este că o astfel de iubire (din partea lui Noica) reflectă o aproape completă uitare de sine și o investire în celălalt. Dragostea lui pentru dvs. nu a fost doar o admirație pentru felul în care spiritele tinere reușeau, prin lumea ideilor, să parcurgă temerar un destin strâmb, ci și bucuria de a descoperi că succesiunea generațiilor nu știrbește cu nimic prestigiul imens al culturii. Și că doar prin iubire pot ideile înalte să prindă cheag și să străbată generațiile. O pedagogie acră n-ar fi reușit niciodată asta.
Constantin Noica, așadar, s-a livrat dvs. integral dintr-un dublu motiv: 1) convingerea că a întâlnit spirite alese, capabile să înțeleagă rolul și rostul marii culturi; 2) din speranța că, deși el nu va mai fi parte din lumea nouă care urma să se nască, ideile care fac ca lumea să reziste în ciuda tuturor obstacolelor ignare vor avea, prin dvs., un motor de iradiere în beneficiul celorlalți. E, deci, vorba despre un lanț al altruismului gândirii, pe care dvs. nu l-ați întrerupt niciodată (dovadă stă ceea ce vă scriam în mailul anterior, în legătură cu Humanitas la 35 de ani)
Cât despre afecțiunea dvs. pentru C. Noica, aici m-a emoționat până la lacrimi o idee aparent simplă, dar de un adevăr în stare să te amuțească. Și anume că iubirea adevărată înseamnă, pe lângă toate artificiile care o însoțesc, spargerea barierei repulsiei pe care ai putea-o resimți făcând aceleași lucruri unor persoane cu care nu ești într-o relație afectivă. Felul în care îl schimbați pe Noica, modul în care îi spălați placa dentară („ca și cum m-aș spăla pe mâini”) sunt de o frumusețe a derizoriului care arată cât de mult prevalează sentimentele asupra gesturilor noastre din cotidianul cel mai mizer.
Mă bucur că am citit cartea și că ați dat formă acestei splendide demonstrații de aducere-împreună a tuturor lucrurilor care contează cu adevărat în viață: dragostea, conștiința trează, paradisul culturii. Cu toată afecțiunea mea, Dan.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
frumos, poate preaa frumos!
prin 90, eram deja in Ge si nu aveam TV romanesc, a adus cineva niste casete video cu exceptionalii Divertis, dar si cu convorbiri Plesu, Liiceanu si altii. Mi s-a parut ceva absolut extraordinar, de fapt era atit de grozav si pt ca nu mai vazusem asa ceva, era departe de limba de lemn comunista.
Intre timp am mai vazut si auzit si altele, deci entuziasmul meu a mai scazut, mai ales ca atunci… dar mai bine tac!
Domnule Dan Liviu Boeriu,ce v-a făcut să credeți ca cei care au votat covârșitor în’90,pt o anume zonă politica,nu au făcut-o pt a fi în siajul vestic?Fac parte dintr-o generație mai tânară decăt dvs cu 3 ani,dar dacă aș fi avut drept de vot în acei ani,aș fi votat la fel,cum a făcut-o majoritatea fără sa clipesc.Așa cum au făcut-o adulții din preajma mea,și de care sânt sigur,că au făcut-o cu dorința de schimbare reală și radicală a societății românești.Schimbare,care a avut loc,cu multe impedimente,da,dar aș spune majoritatea din ele,absolut inevitabile.Ca vă place sau nu,că recunoașteți sau nu,România a ajuns acolo unde și-a propus de la început,adică în structurile europene și euro-atlantice.Însă ce mai trebuie de făcut de acum încolo,mai trebuie să facem și noi,adică eu,dvs,și alții din generațiile care au urmat după generația anilor’90,nu să ne lamentăm și sa găsim vinovați pt neîmplinirile și frustrările noastre individuale și colective,tot timpul arătând cu degetul la cei din spatele nostru.Asta este total greșit,neproductiv și folosește doar ca scuză pt neputințele noastre.Iar asta este cel puțin rușinos.
Ion Iliescu reprezenta în 1990 opțiunea pentru Vest? Cel care spunea că Ceaușescu a „întinat” idealurile nobile ale comunismului? Cel care a chemat minerii la București ca să căsăpească intelectuali și studenți care protestau împotriva FSN? Interesant punct de vedere.
Franco, intrebat de ce a inhumat in grandiosul memorial construit dupa terminarea razboiului civil din Spania atat franchistii cat si republicanii, a raspuns, ca toti ei au murit pentru Spania. Difera doar cum ei vedeau viitorulei.
Nu-mi iese din cap. Eram student la revolutie, cu drept de vot. Vroiam sa votez cu porcu asta de iliescu si bunica-mea, de la tara, cu 4 clase-mi spune „asta n-are Dumnezeu maica, nu-l vota”. Nu l-am votat dar degeaba, l-au votat altii…
E frumos ce spuneti despre Humanitas si despre prof. Liiceanu. Ziceti ca ati invatat din cartile sale „ca nu e niciodată un motiv de slăbiciune (dimpotrivă!) să-ți exprimi admirația pentru oamenii care răspândesc lumină în jurul lor, în beneficiul celorlalți!” Vedeti undeva in societate aceaste exercitii de admiratie ,in afara de cateva carti, cateva grupuri care se admira intre ele si intre ei?? Aceasta admiratie trebuie bine -temperata de o anumita sfiala,de o anumita retinere,caci admiratia poate deveni oricand ipocrizie, ridicol. L-a admirat dl.Liiceanu pe dl.Basescu,el si prietenii lui, sau a fost ipocrizite si interes la mijloc? Liiceanu catre Basescu „Aţi fost la înălţimea unei bune părţi a intelectualităţii din ţara asta!” A admirat-o T.Baconsky amic cu dl.Liiceanu pe Elena Udrea „„Eu, Elena, sunt foarte bucuros sa lucrez cu tine. Trebuie sa faci eforturi monumentale ca sa nu cazi sub farmecul tau!”….?
Si lista poate continua la nesfarsit.
Si fiindca suntem in saptamana mare ,iar Dv sunteti de o naivitate nedismulata pe care iata, o admir, nu uitati ce spunea Isus chiar inainte de fi tradat, prins, judecat umilit si rastignit:
„Păziți-vă de cărturarii cărora le place să se plimbe în haine lungi, care doresc să fie salutați prin piețe, să ocupe primele locuri în sinagogi și locurile de onoare la ospețe”.
Recunoasteti pe cineva sau mai multi aici ? Azi carturarii nu mai merg in haine lungi au Audi,serie limitata! Merita sa meditati in aceste zile la ce v-am spus.
Cum spuneam distanta dintre admiratie si ricol e mica, de aceea admiratia adevarata incepe cu o sfiala, si o anume retinere,transformate apoi in caldura sufleteasca, si de ce nu intr-o iubire,prietenie. Numai cand admiram,numai cand iubim nu suntem singuri.
Dar iata ce scrie dl.R.H.Patapievici: „Nu doar actualizați acel “sapere aude!” luat de Kant în 1784 dintr-o epistolă a lui Horațiu (unde citim că “Cel care a început a făcut deja jumătate din sarcina aflată în fața lui: să îndrăznim [să facem] tot ce știm [să gîndim]”), dar știți să și extrageți din marea biruință a lui Noica, pe care Gabriel Liiceanu atît de bine a tălmăcit-o pentru noi în ultimii ani, amintirea acelui “Îndrăzniți, Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33)”
In tara asta nu se poate scrie ceva limpede fara sa apelezi la Kant ,Horatiu,Noica,Biblie, Liiceanu in numai 77 de cuvinte?
Trebuie sa le spun acestor domni care se admira atat unii pe altii,ca nu trebuie sa stim Kant, Horatiu, Biblia, Noica toate amestecate in acest citat care are numai 77 de cuvinte ca sa indraznim,sa gandim caci asta sta in natura umana. S-a gandit la Kant ,Horatiu,Biblie Einstein a scris teoria relativitatii? sau cand Armstrong cand a calcat pe Luna? Se gandesc la Kant marinarii care inving zilnic marile inplina furtuna, ne gandim oare la Kant fiecare din noi invingand zilnic o existenta agresiva,invadata de media plina de mediocriati, sau pe cel care sta pe patul spitalului si maine spera sa fie mai bin,e il ajuta cu ceva Kant,sau Horatiu?
Toti acesti oameni unii faimosi altii anonimi sunt niste eroi intr-un univers imens si gol si toti indraznesc si gandesc fara sa ii invete de la Kant fiindca cei maimulti stiu ca e un Dumenzeu cu ei si care nu le-a dat “duhul fricii ,ci pe cel al puterii,iubirii si chibzuinetei”
Pentru dl.Patapievici colectionar de citate ,o sa ii dau eu unul scris pe cladirea unei scoli de soferi „Indraznetii inving!”. si n-a zis-o Kant.
M-aș simți umilit dacă nu v-aș răspunde și nu v-aș da dreptate.Spun asta cu credința cea mai sinceră de care mă simt în stare.Prețuiesc mult pe domnul Gabriel Liiceanu.A deschis un drum necesar, a perseverat,a strălucit ,a ieșit victorios in multe cele.Cine nu știe? Dar mai știu un lucru sau ceva mai multe.Revista FAMILIA a reprezentat ,da așa, un mare prilej de a fi ajuns la ceea ce este. ACUM aproape că nu spune nimic despre momentele care …i-au netezit drumul ATUNCI.Iar ele au fost decisive în epocă.Am trăit anonim ca si acum gloria neclamată a acestui monument de cultură,chiar dacă nu i-am fost membru al redactiei,ci simplu colaborator.Insă Domnul Negoitescu ne povestea, analiza cărți,idei , autori cu știuta-i elocință încît ne captiva pe neștiute.Precum o făceau și Radu ENESCU,Ovidiu Cotruș. Si alți reprezentanți ai CERCULUI de la SIBIU din 1943,cîți se perindau prin redacție, despre care astăzi pare că e cam rușinos să vorbești . Asa am auzit prima oară despre Gabriel Liiceanu și prima sa carte publicată și premiată. FAMILIA era între 1965 -1989 un așezămînt de cultură condus cu abilitate și diligență de ALEXANDRU ANDRITOIU ,poet ,dar și un foarte util factor de necesitate. Iar dv faceți un îndemn „Păziți-vă de cărturarii cărora le place să se plimbe în haine lungi, care doresc să fie salutați prin piețe, să ocupe primele locuri în sinagogi și locurile de onoare la ospețe”.
Humanitas reprezintă o experiență de viață, iar educația adevărată începe cu o vizită la Humanitas, în opinia mea. Bazele civilizației și modernității post decembriste au fost puse la Humanitas! Cel mai frumos cadou oferit este o carte. Când cineva mă întreabă ce-mi doresc de ziua mea sau de Crăciun, îi trimit o listă de cărți de la Humanitas 😊 Visul meu: să trăiesc undeva pe o insulă grecească și să citesc pe malul mării ore întregi. Ne putem prelungi viețile citind și rămânând curioși! La mulți ani și multă sănătate domnule Liiceanu!
Felicitări pentru articol. Gabriel Liiceanu merită mult mai mult.
Dragă Domnule Dan-Liviu Boeriu,
am citit scrisoarea Dvs deschisă “despre un magister, discipolii săi și o editură care a împlinit 35 de ani” din 15 aprilie 2025 cu sentimentul că recitesc scrisoarea deschisă adresată de membrii Cercului Literar de la Sibiu lui E. Lovinescu în 13 mai 1943 (dar redactată, cum știm azi, de Ion Negoițescu). Ca și atunci, suntem tentacular înconjurați de o “ideologie română” difuză, a cărei răspîndire a putut fi probată, în noiembrie trecut, de votul politic neașteptat în favoarea “suveraniștilor”; ca și atunci, convingerea noastră că “anglo-americanii” nu ne vor abandona în mîna rușilor e contrazisă de înțelegerile de culise, care transpar în multe feluri, dintre președinții american și rus; ca și atunci, miza vieții noastre e primatul libertății, pe care autonomia esteticului o exprima atunci și pe care existența unei Europe a libertăților o exprimă azi (ambele fiind probate, în termenii lui Negoițescu de atunci, de posibilitatea unei culturi adevărate, una “străbătută de fiorul eternității”); ca și atunci, un soi de optimism al spiritului își strigă spre cer, din aripile încordate ale zborului său înalt, încrederea în forțele de adevăr ale civilizației; ca și atunci, o morală e desprinsă din adevărul culturii: la Dvs, în 2025, etica memoriei, solidaritatea admirației și îndrăzneala gîndirii redenumesc reperele morale deduse de Negoițescu în 1943 din primatul esteticului. Nu doar actualizați acel “sapere aude!” luat de Kant în 1784 dintr-o epistolă a lui Horațiu (unde citim că “Cel care a început a făcut deja jumătate din sarcina aflată în fața lui: să îndrăznim [să facem] tot ce știm [să gîndim]”), dar știți să și extrageți din marea biruință a lui Noica, pe care Gabriel Liiceanu atît de bine a tălmăcit-o pentru noi în ultimii ani, amintirea acelui “Îndrăzniți, Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33), care ne spune nouă, cetățenilor culturii române, atît că lumea poate fi biruită, cît și că “biruit-au gândul” nu stătea doar, ca pe vremuri, la intrarea în biblioteca lui Titu Maiorescu, ci stă și azi la intrarea în încăperea sfintei sfintelor noastre, acolo unde se află temeiul din care a plecat și scrisoarea tinerilor cerchiști din 1943, și scrisoarea Dvs din 2025, și unde vă întîlniți și cu lucrarea lui Noica din luștrii de viață pe care i-a acoperit, și cu lucrarea celui pe care l-ați omagiat, desfășurată spre marele nostru folos, sub ochii noștri, de jumătate de secol.
Al Dumneavoastră,
H-RP
Un om meritos trebuie să-l cinstești cât este în viață, pentru a se putea bucura. După nu-i ajută la nimic, nu mai are nici o valoare.
La multi ani, Humanitas!
Nu pot sa uit anii de studenție când alergam spre amfiteatrele unde veneau să vorbească tinerilor autorii Humanitas, personalități veritabile! Anii și influența lor bună asupra mea.
Cu mult drag, un drag de zeci de ani!