vineri, august 7, 2020

O tranziție mai lungă decât veacul. Democrația românească după un sfert de veac

De-a lungul ultimilor 25 de ani am purtat numeroase dialoguri cu criticul literar, prozatorul și comentatorul politic, marele anglist și distinsul profesor al Universității de Vest din Timișoara care este Mircea Mihăieș. Au apărut câteva volume, le-am strâns apoi într-unul masiv care a văzut lumina tiparului în 2011 la Curtea Veche Publishing, sub titlul „O tranziție mai lungă decât veacul. România după Ceaușescu”. Este vorba de câteva teme esențiale pentru înțelegerea dificultăților, sfidărilor, dilemelor, iluziilor și deziluziilor cu care societatea românească se confruntă de două decenii și jumătate încoace. Voi încerca să le sintetizez în rândurile ce urmează.

În primul rând, este vorba de ceea ce numesc comunismul rezidual, sau de ceea ce regretatul Corneliu Coposu a identificat drept sindromul neocomunist. Mai mult decât în alte state post-comuniste, în România a avut loc o regrupare instantanee a unei nomenclaturi care nu a dorit să accepte consecințele revoluției din decembrie 1989. Ion Iliescu s-a făcut port-drapelul acestei revanșe nomenclaturiste, ajutat de personaje precum Petre Roman, Virgil Măgureanu, Nicolae Văcăroiu, etc. A prins ființă ceea ce H.-R. Patapievici a numit sistemul Iliescu. Primii ani post-Ceaușescu au fost dominați de conflictul dintre neo-nomenclaturiști, porniți de-acum pe calea îmbogățirii frauduloase (capitalismul de pradă), și renăscuta societate civilă. Ceea ce numim societate politică a fost scindat și continuă să rămână un tot profund eterogen. A lipsit și cred că încă lipsește ceea ce sociologul Ralf Dahrendorf a privit drept o condiție a consolidării democratice reușite: consensul asupra valorilor ultime, cele care, prin Constituție, fac spațiul politic unul al conlucrării. În vara anului 2012, atacul împotriva statului de drept, adică lovitura de stat avortată organizată de Victor Ponta, Crin Antonescu și Dan Voiculescu, a simbolizat tocmai această nedispărută falie. Nu contează dacă Ponta este îndrăgostit de idealurile comuniste, se prea poate să nu fie. Dar este prizonierul mentalului comunist, minte și când spune „bună ziua”.

În al doilea rând, abia în timpul președinției lui Traian Băsescu, mai exact spus pe 18 decembrie 2006, a avut loc acea despărțire a apelor (preiau formularea de la Doina Jela) în raport cu trecutul traumatic. Asumarea de către șeful statului a Raportului Final a fost, cum a scris Ioan Stanomir, un act refondator. Predecesorii lui Traian Băsescu, Ion Iliescu și Emil Constantinescu, au evitat o asemenea acțiune de ruptură decisivă și tenace cu trecutul dictatorial. Primul a negat însăși necesitatea condamnării comunismului, o idee pentru care a nutrit toată viața o nedezmințită pasiune. Cel de-al doilea, probabil anticomunist, a plătit tribut propriei vanități, s-a amăgit că simpla sa prezență la Cotroceni însemna sfârșitul moștenirilor totalitare. În fapt, statul de drept nu poate funcționa credibil și eficient dacă nu are loc o separare de ceea ce președintele german Roman Herzog a numit cândva statul de nedrept (Unrechtsstaat).

În al treilea rând, prezența lui Ion Iliescu în politica românească a ultimului sfert de veac a fost una global negativă, asemeni experienței comunismului, evident fără elementele de teroare în masă din trecut. Ion Iliescu a personalizat în chip extrem spațiul politic și a impus valori pseudo-democratice. A mizat pe un naționalism strident și ieftin, s-a înfrățit, prin „Patrulaterul Roșu”, cu extremiștii de tip Corneliu Vadim Tudor și protocroniștii gen Mihai Ungheanu. Nu cred că în vreo altă țară post-comunistă ar fi fost posibilă renașterea politică a unor lachei ai dictaturii defuncte precum Vadim Tudor și Adrian Păunescu. De aici și însemnătatea vitală a „Apelului către lichele” al lui Gabriel Liiceanu și a Proclamației de la Timișoara.

În al patrulea rând, a persistat o criză a valorilor și a memoriei, încurajată de cinismul preponderent în rândul clasei politice. Fără a idealiza personalitatea celui care își încheie mandatul acum, cred că abia odată cu Traian Băsescu a avut loc un seism moral în România. A plătit pentru aceasta cu două suspendări. La alegerile din noiembrie 2014, Monica Macovei a simbolizat ceea ce, împreună cu Marius Stan, definim drept altruismul civic. Este de sperat că președintele-ales, Klaus Iohannis, va reuși să ducă mai departe acest demers.

În al cincilea rând, economic vorbind, România a izbutit să se mențină pe linia de plutire, piața liberă s-a dezvoltat, a apărut o clasă de mijloc pentru care valorile liberale contează în chip vital. Statul profitocratic de tip nomenclaturist și beneficiarii săi, oligarhii tranziției, au primit lovituri puternice prin acțiunile de eradicare a corupției. În acest sens, trebuie accentuat rolul fundamental al unor instituții precum DNA și ANI, devenite ținte predilecte ale atacurilor sistematice (și toxice) ale mediilor de (dez)informare ancilare, controlate de baronii pesediști și de alți inamici ai statului de drept.

În al șaselea rând, alegerile din 2014 indică o tendință care, este de anticipat, se va dezvolta în anii ce urmează, efect al schimbării de generație din viața politică și intelectuală. Mă refer la geneza și afirmarea patriotismului constituțional. În pofida campaniei xenofobe a lui Victor Ponta, Klaus Iohannis a fost votat de o majoritate impresionantă a cetățenilor care au participat la alegeri. Fobiile etnocentrice și ortodoxismul de circ s-au dovedit contraproductive.

În fine, comparată cu situația din alte țări din zonă, democrația românească s-a dovedit mai solidă decât, să spunem, cea din Ungaria. Altfel spus, în pofida avantajelor colosale de care a dispus Victor Ponta în 2014, orbanizarea țării a eșuat. În momentul în care scriu acest articol, pontocrația se află într-o agonie terminală, în multe privințe similară celei a regimului Ceaușescu în noiembrie 1989. Dar ne aflăm acum la un alt ceas istoric, România face parte din UE și NATO, subiecții de odinioară sunt acum cetățeni care își cunosc drepturile. De aici și tentația unui optimism moderat.

Text transmis la Radio Europa Libera si publicat aici:

http://www.europalibera.org/content/article/26747143.html

http://www.curteaveche.ro/o-tranzitie-mai-lunga-decat-veacul-romania-dupa-ceausescu.html

Distribuie acest articol

6 COMENTARII

  1. Analiza dumneavostra mi se pare cat se poate de corecta. Am insa o obiectie in legatura cu afirmatia „România a izbutit să se mențină pe linia de plutire, piața liberă s-a dezvoltat, a apărut o clasă de mijloc pentru care valorile liberale contează în chip vital.

    Mai intai, piata libera din Romania nu contine absolut nici o poveste de succes remarcabil, cu exceptia imperiului Tiriac.

    Apoi, idea ca exista o clasa de mijloc pentru care conteaza vital valorile liberale imi pare a fi o greseala sau o iluzie. Emigrarea neingradita a limitat drastic dezvoltarea unei clase de mijloc. Gandati-va la cei 15.ooo de medici care au parasit Romania cu familiile lor in ultimii 25 ani, la zecile de mii de ingineri, arhitecti, economisti si mucitori cu inalta calificare care au plecat pentru totdeauna. Ei fac parte acum din clasa de mijloc a tarilor in care traiesc. Valorile liberale par a fi vitale, in Romania, unor intelectuali cu slujba la stat, cadrelor didactice universitare la inceput de cariera si unor militantil politici.

    • Va multumesc pentru cuvintele bune si pentru comentariu. Cred ca propuneti o discutie importanta. Plecarea masiva din Romania a tinerilor care ar putea forma clasa de mijloc (burghezia, daca vreti) este intr-adevar o problema (provocare) serioasa. In parte, cred, aceasta emigrare se naste si din lipsa unei perspective politice stimulatoare. Dar, comparativist fiind, as incerca sa examinez situatiile din celelalte state post-comuniste (de pilda Polonia si Ungaria).

      • Fiind mai saraca decat Polonia si Ungaria, populatia Romaniei este si mult mai polarizata. Si este, cred, mai polarizata decat in timpul regimului anterior (1948-1989). De aceasta polarizare va continua sa profite PSD. Poate parea paradoxal, dar libertatea (de a pleca) a intarziat progresul democratiei in Romania.

    • in opinia mea,in tara aia si clasa de mijloc este originala
      capitalistii sint comunistii cu slujba la stat propietari de firme private conduse de altul

  2. Da. Cap-coada. Si daca-i asa, daca azi avem dreptul la un optimism moderat, e si multumita celor ca dvs, dle Tismaneanu, care nici o clipa n-au deviat, nici n-au abandonat. Si tot timpul au povestit, rememorat, argumentat, si explicat. Pt ca asa se „despart apele”.

    Si pentru ca azi e 17 decembrie, cred ca-s cateva lucruri care merita rememorate cu atat mai mult decat in alti ani, chiar daca ele predispun (cel putin pe mine) mai degraba la un pesimism moderat.:
    http://ihincu.wordpress.com/2014/12/16/ce-nu-stiti-voi-ce-nu-povestim-noi-dupa-25-de-ani/

    Pe de alta parte, pe mine ma si inversuneaza. De unde si convingerea ca povestitorii de adevaruri, fiecare pe masura lui, nu trebuie sa se opreasca niciodata. Pentru ca asa, cu timpul, se vor desparti si mai bine apele, iar noi vom avea motive mai serioase, mai putin moderate de optimism.

    Sa nu va opriti. Daca ati sti cata lumina ati facut in locuri pe care nici nu le banuiti… Si nu le banuiti pentru ca multi dintre cei pe care i-ati luminat sunt discreti si rezervati. Dar exista si sunt cu siguranta mai multi decat veti afla vreodata :)

  3. Poate ca multi nu-si dau seama de efectele dezastruase ale „deceniului pierdut”, Iliescu si ai lui fiind principali artizani ai dinamicii catastrofale din anii `90. Uitam prea repede, iertam prea usor.
    Spre exemplu rata saraciei absolute creste de la 5,7% in 1990 la 35% in 1999, salariul mediu real scade la 57% in 2000, raportat la puterea de cumparare a celui din 90
    O perioda in care capitalismul a fost „creat” si dirijat de comunisti.
    Ne-au trebuit inca 7-8 ani sa revenim la datele din `90… Putem spune ca abia dupa 17 ani am inceput sa crestem cu adevarat.
    Acest capitalism de prada, foarte bine intuita nuanta,a facut rau si pe mai departe, s-a creat senzatia ca „inainte” a fost mai bine, ca doar hotii se imbogatesc si ca saracii sunt saraci (exclusiv) pentru ca sunt exploatati de „capital”.
    Ca nu are sens sa inveti, bogatia vine din „tunuri” si relatii, ca poti castiga averi fara sa stii nimic, trebuie doar sa fii „conectat” .
    Ne-am revenit atat de greu dupa acesti 10 ani, recuperam un gap mult mai mare de (ne)dezvoltare.
    Aceste lucruri nu trebuie uitate…daca suntem si acum in coada clasemnetelor la productivitate, salarii, sarcie etc se datoreaza in principal acelor vremi, efortul de recuperare este mult mai insemnat acum.
    Si din pacate nici cei de dupa „deceniul pierdut” nu au inteles mare lucru.
    Exista o corelatie puternica intre inegalitate, distributie si dezvoltare. Capitalismul modern trebuie sa tina cont de fiecare componenta, or, pana acum, nu am avut dovada cunoasterii importantei, masurarii si impulsionarii determinantilor care armonizeaza, optimizeaza dezvoltarea sustenabila. Am avut parte, in schimb, de tone de masuri dupa ureche. Dar asta este alta discutie.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Autor

Vladimir Tismaneanu
Vladimir Tismaneanuhttp://tismaneanu.wordpress.com/
Vladimir Tismaneanu locuieste la Washington, este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland. Este autorul a numeroase carti intre care "The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century" (University of California Press, 2012), "Lumea secreta a nomenclaturii" (Humanitas, 2012), "Despre comunism. Destinul unei religii politice", "Arheologia terorii", "Irepetabilul trecut", "Naufragiul Utopiei", "Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc", "Fantasmele salvarii", "Fantoma lui Gheorghiu-Dej", "Democratie si memorie" si "Reinventarea politicului. Europa de Est de la Stalin la Havel". Este editor a numeroase volume intre care "Stalinism Revisited", "The Promises of 1968", "Revolutiile din 1989" si "Anatomia resentimentului". Coordonator al colectiilor "Zeitgeist" (Humanitas) si "Constelatii" (Curtea Veche). Co-editor, impreuna cu Dorin Dobrincu si Cristian Vasile, al "Raportului Final al Comisiei Prezidentiale pentru analiza dictaturiii comuniste din Romania" (Humanitas, 2007). Co-editor, impreuna cu Bogdan Cristian Iacob, al volumului "The End and the Beginning: The Revolutions of 1989 and the Resurgence of History" (Central European University Press, 2012). Co-autor, impreuna cu Mircea Mihaies, al volumelor "Vecinii lui Franz Kafka", "Balul mascat", "Incet, spre Europa", "Schelete in dulap", "Cortina de ceata" si "O tranzitie mai lunga decat veacul. Romania dupa Ceausescu". Editor, intre 1998 si 2004, al trimestrialului "East European Politics and Societies" (in prezent membru al Comitetului Editorial). Articolele si studiile sale au aparut in "International Affairs" (Chatham House), "Wall Street Journal", "Wolrld Affairs", "Society", "Orbis", "Telos", "Partisan Review", "Agora", "East European Reporter", "Kontinent", "The New Republic", "New York Times", "Times Literary Supplement", "Philadelphia Inquirer", "Gazeta Wyborcza", "Rzeczpospolita", "Contemporary European History", "Dilema Veche", "Orizont", "Apostrof", "Idei in Dialog" , "22", "Washington Post", "Verso", "Journal of Democracy", "Human Rights Review", "Kritika", "Village Literary Supplement" etc. Din 2006, detine o rubrica saptamanala in cadrul Senatului "Evenimentului Zilei". Colaborator permanent, incepand din 1983, al postului de radio "Europa Libera" si al altor radiouri occidentale. Director al Centrului pentru Studierea Societatilor Post-comuniste la Universitatea Maryland. In 2006 a fost presedintele Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania. Intre februarie 2010 si mai 2012, Presedinte al Consiliului Stiintific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER). Doctor Honoris Causa al Universitatii de Vest din Timisoara si al SNSPA. Comentariile si opiniile publicate aici sunt ale mele si nu reprezinta o opinie a Universitatii Maryland.

Colectia Contributors.ro

Carte recomandata

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Carti recomandate de Contributors.ro

 

 

Antifragil

de

Nassim Nicholas Taleb

recomandată de contributors.ro

 

Top articole

Şapte ani de la moartea lui Silviu Olariu – fizicianul care s-a opus proiectului „marelui laser”

Silviu Olariu (1955 - 2013) a fost unul dintre cei mai dotați cercetători români care s-au afirmat din anii '70 încoace. A...

Gâlceavă pe Nil. Cum au ajuns Egiptul, Etiopia și Sudanul în prag de război

Un conflict major, implicând trei țări cu o populație însumată de peste 260 milioane de oameni - ceva mai mult de jumătate...

Despre “prigonirea” creștinilor în pandemie și fenomene conexe

Strategia de comunicare marginală vizând faptul că Biserica ar fi fost “prigonită” în pandemie denotă limpede ruperea de prezent a multor credincioși....

Colegii, coledzii și capturarea statului (I și II)

Motto: “Ei ar vrea să fie niște oameni care se ajută unii pe...

Cum să furi un interviu. Caz rușinos cu stiridiaspora.ro și Antena 3

Julia Sandra Vîrsta este o jurnalistă de origine română stabilită de douăzeci de ani în Italia. Nu și-a părăsit vocația, așadar lucrează...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.