sâmbătă, octombrie 16, 2021

O tranzitie mai lunga decat veacul: Romania dupa Ceausescu

Care sunt lectiile celor doua decenii de tranzitie romaneasca dinspre totalitarism catre economia de piata si statul de drept? Inceput in sumbrii ani ai finalului de mandat al primului Iliescu, traversand experientele Constantinescu, Iliescu-Nastase, sperantele legate de Alianta DA si anii care au urmat, perioada legata de numele lui  Traian Basescu, volumul de dialoguri politice, istorice, etice si culturale dintre mine si Mircea Mihaies contine  peste 800 de pagini care depun marturie pentru dilemele, interogatiile, frustrarile, nevrozele, dar si marile promisiuni ale acestei nesfarsite tranzitii. Ii multumesc lui Cristian Patrasconiu pentru prezentarea cartii, aparuta la Editura Curtea Veche, pe blogul sau si pentru aceste generoase cuvinte: „E o carte MONUMENTALA de istorie contemporana – intr-o lume normala, una din vedetele urmatoarelor luni in spatiul cultural autohton”.

Public mai jos un fragment din dialogul purtat in vara anului 2010.  Voi publica in curand si fragmente din  prefata cartii scrisa de Mircea si de mine. Vom lansa volumul cand ajung in tara, dupa 10 iunie 2011, dar el va fi pe piata incepand de la Targul „Bookfest”. Textul de pe coperta a patra este datorat prietenului nostru drag H.-R.Patapievici. Nu cred ca se puteau gasi cuvinte mai curate, izvorate din constiinta fraternitatii noastre inebranlabile.

Faţă de toate prostiile care s-au debitat în ultimii ani despre intelectualii publici, acest volum ar trebui să fie o punere în gardă şi un antidot: punere în gardă împotriva falsităţii acuzaţiilor, antidot la reaua-credinţă prin care au devenit plauzibile. Oamenii care vorbesc în această carte sunt orice, numai nişte minţi supuse, nu.  Nu îmi fac însă iluzii. În ciuda tuturor dovezilor pe care le aduce — că intelectualii nu dispreţuiesc masele; că nu se izolează elitist într-un turn de fildeş; că nu nesocotesc realitatea; că au îngrijorările celor mai defavorizaţi şi bucuriile celor mai curaţi; că sunt critici şi pot fi clarvăzători; că judecă în funcţie de principii şi că analiza lor e angajată fără a fi partizană; că suferinţa produsă de eşecurile societăţii e solidaritate cu victimele, şi nu complezenţă faţă de infatuările conjuncturii ori fatuităţile puterii; că stringenţa critică a analizelor nu scade nimic din înaltul sentiment de responsabilitate care se degajă pagină de pagină din îngrijorările, exasperările şi disperările exprimate cu o perfectă măiestrie literară în superbul manual de morală civică angajată care este „O tranziţie mai lungă decît veacul „— ei bine, nici atunci minciunile, neroziile şi calomniile proferate la adresa autorilor ei, ca intelectuali publici, nu vor înceta să curgă. Întrebat de un student, în plină teroare comunistă, ce mai face, Tudor Vianu a răspuns, cu inimitabilul său zîmbet tragic: „Aştept să obosească nedreptatea”. Percutanta carte scrisă la două mîini de Vladimir Tismăneanu şi Mircea Mihăieş este martorul de neocolit al modului în care societatea românească a aşteptat, timp de douăzeci de ani, să obosească nedreptatea: a firii şi a netrebniciilor proprii.

 o tranzitie buna de blog

Mircea Mihăieş: Starea de confuzie, tulburare, contorsionare s-a decupat în mod cât se poate de vizbil mai ales în ultimele săptămâni din campania electorală prezidenţială. Am văzut pericolele ce pândesc democraţia românească. Tabloidizarea presei care, în acel interval specific, s-a transformat într-o adevărată securistizare e doar unul din ele. Nu a mai fost vorba de schimb de opinii, luptă de idei, confruntare între abilităţi politice, ci de aducerea în prim plan a unor „argumente” trucate. E faimoasă secvenţa transmisă de mii de ori în care preşedintele Băsescu e prezentat ca lovind un copil.

Era încununarea unei acţiuni de discreditare a persoanei, nu a ideilor. După cum s-a demonstrat ulterior, a fost gândită în anumite laboratoare peste care, în mod surprinzător, şef pare a fi fost chiar dl. Dinu Patriciu. Disperarea de a câştiga cu orice preţ a dus la astfel de alterări ale realităţii. Nu putem uita serile de emisuni în care, asemenea unui sultan de Snagov, Dinu Patriciu a cerut să vină carele de transmisie ale postului Realitatea TV pentru a-i da prilejul să lumineze naţiunea cu ideile, proiectele, viziunile sale, dar şi cu ura pe care nu a făcut niciun efort să o ascundă.

E apogeul unui şir de activităţi cinice. Ce altceva decât cinism pur e numirea unui personaj total nepregătit precum Bogdan Olteanu într-o funcţie de răspundere la Banca Naţională? Sau felul în care Crin Antonescu şi-a calificat adversarii de la Timişoara drept fanatici demenţi şi deliranţi în urma gafei de proporţii făcute prin descinderea de 1 decembrie la Timişoara? Sau mitingul fără participanţi, tot la Timişoara, când Johannis, Geoană şi Antonescu au refuzat confruntarea cu timişorenii din Piaţa Operei, ţinându-şi propria întâlnire în interiorul teatrului?

Momentul a avut un impact pe care nu au mizat, întreaga manifestare creând senzaţia de ridicol. Ideea a fost că dacă îi cuceresc şi pe timişoreni, ultima redută în care roşul nu a reuşit să pătrundă în douăzeci de ani de neo-comunism, ţara va fi cucerită  fără probleme. A fost un test, desigur, dar a marcat începutul sfârşitului. A urmat o degringoladă accelerată. Am văzut cine erau personajele, care le era anvergura, prin ce modalităţi îşi propuneau să conducă ţara, lucruri care cred că i-au pus pe gânduri pe mulţi dintre cei fermecaţi de nesfârşitele campanii televizate.

Vladimir Tismăneanu: Am făcut o vizită de circa zece zile în ţară în noiembrie-decembrie 2009, în perioada de vacanţă universitară în SUA, de Thanksgiving. Am venit la Bucureşti pentru ultima şedinţă a comisiei prezidenţiale consultative născută în aprilie 2007, înainte de suspendarea preşedintelui Traian Băsescu. Prin decizia de formare, urma să îşi încheie activitatea la sfârşitul lunii decembrie 2009, odată cu preşedintele care o constituise. Era evident că dacă acesta pierde alegerile, comisia îşi încetează raţiunea de a exista. Altfel, urma să se vadă care îi va fi viitorul. Lansam, între altele, la Târgul Gaudeamus, cărţi din colecţiile pe care le coordonez, Zeitgeist şi Istorie contemporană la Humanitas, şi Constelaţii, la Curtea Veche. La lansarea volumului Naufragiul utopiei. Despre anul revoluţionar 1989 de la Humanitas, unde a vorbit Horia-Roman Patapievici, au fost sute de oameni.

Am observat atmosfera Târgului în genere. Era în jur de 24-25 noiembrie şi totul pulsa, vibra. Peste două zile urma lansarea cărţii lui Constantin Noica, Povestiri despre om. Au vorbit Lidia Bodea, Sorin Lavric, autorul introducerii şi subsemnatul, coordonatorul colecţiei. După noi, urmau Valeriu Stoica şi Robert Turcescu. Între lansări au venit premierul Emil Boc, varii personalităţi, consilieri prezidenţiali. Din nou sute de oameni. Atmosfera târgului era categoric în defavoarea celor „trei crai.” Se simţea, nu trebuia să faci un sondaj. Starea de spirit era clară în rândul intelectualilor şi oamenilor din mulţime. La lansarea Naufragiului utopiei au fost aplauze la scenă deschisă. În egală măsură, toate aceste lansări au fost boicotate de televiziunea oficială şi de cele private.

Mircea Mihăieş: Ca şi în multe alte situaţii, se confruntau la scenă deschisă două mentalităţi: adepţii societăţii deschise şi cei ai societăţii închise. Pactul secretului pe care s-a bazat întreaga campanie electorală — până şi doctrina pe baza căreia acţionau era secretă, iar metodele întrebuinţate proveneau din rândul poliţiei secrete —  arată cu ce fel de personaje avem de a face: oameni care aparţin acelei direcţii din societatea românească care ar vrea să rămână la putere, să domine, să se îmbogăţească în continuare, mizând pe structurile societăţii închise comuniste.

Vladimir Tismăneanu: În discursul meu insistam pe două idei: nu e cazul să capitulăm, să facem harakiri spiritual şi moral, să ne fie frică. Sute de oameni aplaudau la cuvinte de acest gen. Era o reacţie împotriva stilului vituperant din presă, împotriva infamiei ca mod de acţiune generalizat şi a halucinantelor invenţii de genul bătăii copilului. Oricine analiza filmuleţul vedea că era o plastografie. În această luptă s-a recurs la cele mai primitive, grosolane, rudimentare, abjecte metode. Mascarada nu a provocat însă reacţii în rândul celor ce ne reproşează că nu avem reacţii critice faţă de Traian Băsescu.

Mircea Mihăieş: Dimpotrivă, le-a făcut o enormă plăcere.

Vladimir Tismăneanu: Departe de a se delimita scandalizaţi, savurau momentul. Tot discursul despre moralitate, onestitate, legitimitate era lipsit de fundament, de o confirmare prin reacţii publice a faptului că sunt, măcar, echidistanţi. Nimeni nu te obligă să îl simpatizezi pe Traian Băsescu, dar când vezi enormităţi de acest gen, comise de oamenii pe care îi susţii, vine momentul să spui ça suffit! În politică, relaţia dintre scop şi mijloace e esenţială. La acel ceas de cumpănă în istoria României, în condiţiile în care eram deja în plină criză la nivel global, existau destule informaţii să se ştie că la finele lui 2009 se prăbuşeau bănci în SUA. Lucrurile erau destul de înaintate. Scopul fiind însă distrugerea lui Traian Băsescu, mijloacele nu mai contau. Din păcate, sunt oameni dispuşi să recurgă la orice, de la minciună sfruntată la violenţă fizică.

În acea perioadă, un fost disident care are propriul blog, apropiat cândva de unii dintre noi, răspunde la apelul pentru susţinerea lui Traian Băsescu pentru funcţia de preşedinte apărut pe blogul lui Viorel Padina şi spune că nu îl va semna pentru că observă cum se fac liste cu cei care nu au semnat. Eram acuzaţi că, prin propunerea unei liste a susţinătorilor lui Traian Băsescu, urmărim să vedem cine nu o semnează. E absurd. Se ştia cine nu o semnează. Lista pentru Crin Antonescu era publică, nu era niciun secret. Avem de a face cu un cinism deghizat în altruism, un clientelism deghizat în devotament pentru valorile publice, un conformism de mare — de fapt, mică — anvergură, prezentat drept curaj civic şi chiar eroism.

Mircea Mihăieş: Am văzut prin câteva exemple recente că valoarea în numele căreia acţionează aceşti oameni e un înspăimântător egosim. Pozează în apărători ai bătrânilor şi săracilor dar, fiind extrem de bogaţi, au dezvoltat sisteme de maximă sofisticare pentru ca niciun ban din averea licită sau ilicită să nu meargă în aceste direcţii. E o demagogie pură, o neruşinare fără limite, o retorică fără precedent în România. Nici măcar în epocile cele mai negre din perioada interbelică, când demagogia s-a unit foarte des cu violenţa, nu vedeai aşa ceva.

Din acest punct de vedere, cred că semnalele — pe care, personal, am încercat să le minimalizez, crezând că n-au nici o substanţă —  sunt foarte serioase. Cred că în România viitorului imediat vom asista şi la ieşiri de tip violent. Terenul e sistematic pregătit. Jignirile nu se mai rezumă la apelative de tip etichetare, ci sunt menite să stigmatizeze nume şi direcţii din viaţa publică. Se lucrează la o soluţie prin care unii dintre cei neconvenabili pentru grupurile care au confiscat discursul public să fie eliminaţi, chiar fizic. Izbucnirile de violenţă au fost mult prea frecvente pentru a ne preface că astfel de lucruri nu mai sunt posibile.

Vladimir Tismăneanu: Există, fără îndoială, o radicalizare a discursului exclusivist şi resentimentar. Am văzut, din nou, reacţii relevante şi revelatorii la unele lansări de carte din 2009. La lansarea volumului I din trilogia lui Kolakowski despre principalele curente ale marxismului au vorbit Horia-Roman Patapievici şi Ioan Stanomir. Amândoi au insistat pe efectele palpabile, nocive, toxice ale violenţei simbolice, lingvistice. S-ar putea întreba care e legătura cu Kolakowski. O teză importantă din trilogia kolakowskiană e legată de efectele politice, istorice şi psihologice ale lexicului incitator la ură. Cuvintele au consecinţe, nu trăiesc într-un spaţiu aseptic, purificat, igienizat, curăţat de orice zgură a istoriei.

Violenţa simbolică pregăteşte, fără îndoială, măcar la nivelul aşteptărilor publice, un spaţiu în care dacă va avea loc, violenţa fizică nu va mai şoca, revolta, crea o stare de indignare absolută. Din nefericire, chiar foşti amici au recurs la cuvinte cu încărcătură letală, explozivă, dezumanizantă. Când vezi profesori universitari formaţi în Occident care îşi compară adversarii cu insectele dăunătoare, lipitorile, viermii, şobolanii etc., îţi aminteşti paginile României Mari din 1990-1991. Care mai e diferenţa? E extrem de dezamăgitor să vezi oameni care odinioară au identificat „sindromul Bucureşti” ca pe unul al maculării absolute a celor ce au luptat împotriva dictaturii contribuind acum cu deplină seninătate la macularea oamenilor despre care ştiu cu certitudine că nu au interese personale în joc. Până acum doi ani nici nu se punea problema unor atari acuzaţii.

Un personaj care s-a remarcat prin critici acerbe si ignobile la adresa valorilor pe care le promovăm îmi scria că momentul cheie în ruptura de mine şi de prietenii mei a fost faptul că am acceptat să merg la o întâlnire cu preşedintele Băsescu la Neptun într-un avion pus la dispoziţie de acesta. La vremea respectivă, Gabriel Liiceanu a răspuns foarte clar acestui tip de acuzaţii: nu s-a semnat niciun pact al trădării, nu a fost niciun fel de intrigă subterană. S-a mers pentru că era mai repede, la invitaţia celui care ne găzduia. Erau prezenţi şi consilierii prezidenţiali şi alte persoane la o călătorie de jumătate de oră: nimic care să pună sub semnul întrebării independenţa noastră ca intelectuali publici.

Oamenii care au trebuit să îşi găsească un argument raţional pentru ură l-au aflat la acest nivel. Mi-e teamă că nu asta a deranjat, ci faptul că într-un avion care avea poate douăzec şi patru de locuri nu s-a găsit unul şi pentru ei. Nu toată lumea poate fi prezentă peste tot, cum îi spuneam unui amic care îmi reproşa că nu l-am pus pe X în Comisia Prezidenţială de analiză a dictaturii comuniste. Amicul fusese membru proeminent al Comisiei Wiesel de analiză a Holocaustului în România. Eu nu am fost membru în respectiva comisie şi nu mi-a trecut prin cap să sufăr! Toţi avem limite de competenţă şi timp, nu putem fi membri în toate comisiile, nu putem zbura cu toate avioanele şi fi în toate trenurile lumii!

Există un vechi proverb cu care mi-a răspuns Irving Howe, un celebru intelectual new-yorkez când l-am invitat la o conferinţă. Mi-a spus că nu poate veni pentru că nu poţi dansa la toate nunţile la care eşti invitat. E un proverb din zona evreiască a New York-ului, care mi se pare foarte potrivit. Nu trebuie să fim invitaţi la toate nunţile şi nici nu putem dansa la toate. Există timp în istorie pentru nenumărate participări. Nivelul de analiză nu trebuie coborât la discursul personalizat. Haideţi să discutăm valori. Noi am încercat să o facem, dar în dezbaterea publică se întâmplă foarte rar.

Sunt oameni care se jură pe memoria Monicăi Lovinescu si a lui Virgil Ierunca, dar, din păcate, uită lecţiile fundamentale ale gânditorilor de la Paris, venite şi din opera scrisă şi jurnalistică a lui Vlad Georgescu. Ele ţin de asumarea onestă a istoriei, de respectul pentru valori şi surse. Să ne amintim de Noël Bernard. Am scris postfaţa cărţii de amintiri despre acesta, apărută la Editura Curtea Veche sub îngrijirea Doinei Jela; titlul original era Aici Radio Europa Liberă! Cartea e rezultatul muncii Ioanei Măgură Bernard. La Europa Liberă, Noël Bernard nu lăsa să treacă nicio ştire pe microfon dacă nu era verificată din cel puţin două surse independente, care nu aveau de a face una cu cealaltă şi nu puteau avea informaţia una de la cealaltă. Aceasta este regula.

Sunt şocat că după douăzeci de ani şi toate eforturile făcute de Peter Gross cu atâţia jurnalişti ajunşi în Statele Unite, după interviurile sale, se publică în continuare lucruri de domeniul neverificatului şi neverificabilului. Suntem în zona vagului, invenţiei, bănuielii, supsiciunii, „ni se spune că”, „se zice că” etc., lucruri care nu au de a face cu jurnalismul. Cuvinte de genul „allegedy” nu sunt permise în pagina de ştiri a New York Times. Maximul acceptabil este „reportedly”, iar reporterul trebuie să fie foarte sigur pe ce se bazează când tipăreşte acea informaţie. Din păcate, în România aceste lucruri au fost fie uitate, fie niciodată interiorizate.

Distribuie acest articol

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Vladimir Tismaneanuhttp://tismaneanu.wordpress.com/
Vladimir Tismaneanu locuieste la Washington, este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland. Este autorul a numeroase carti intre care "The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century" (University of California Press, 2012), "Lumea secreta a nomenclaturii" (Humanitas, 2012), "Despre comunism. Destinul unei religii politice", "Arheologia terorii", "Irepetabilul trecut", "Naufragiul Utopiei", "Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc", "Fantasmele salvarii", "Fantoma lui Gheorghiu-Dej", "Democratie si memorie" si "Reinventarea politicului. Europa de Est de la Stalin la Havel". Este editor a numeroase volume intre care "Stalinism Revisited", "The Promises of 1968", "Revolutiile din 1989" si "Anatomia resentimentului". Coordonator al colectiilor "Zeitgeist" (Humanitas) si "Constelatii" (Curtea Veche). Co-editor, impreuna cu Dorin Dobrincu si Cristian Vasile, al "Raportului Final al Comisiei Prezidentiale pentru analiza dictaturiii comuniste din Romania" (Humanitas, 2007). Co-editor, impreuna cu Bogdan Cristian Iacob, al volumului "The End and the Beginning: The Revolutions of 1989 and the Resurgence of History" (Central European University Press, 2012). Co-autor, impreuna cu Mircea Mihaies, al volumelor "Vecinii lui Franz Kafka", "Balul mascat", "Incet, spre Europa", "Schelete in dulap", "Cortina de ceata" si "O tranzitie mai lunga decat veacul. Romania dupa Ceausescu". Editor, intre 1998 si 2004, al trimestrialului "East European Politics and Societies" (in prezent membru al Comitetului Editorial). Articolele si studiile sale au aparut in "International Affairs" (Chatham House), "Wall Street Journal", "Wolrld Affairs", "Society", "Orbis", "Telos", "Partisan Review", "Agora", "East European Reporter", "Kontinent", "The New Republic", "New York Times", "Times Literary Supplement", "Philadelphia Inquirer", "Gazeta Wyborcza", "Rzeczpospolita", "Contemporary European History", "Dilema Veche", "Orizont", "Apostrof", "Idei in Dialog" , "22", "Washington Post", "Verso", "Journal of Democracy", "Human Rights Review", "Kritika", "Village Literary Supplement" etc. Din 2006, detine o rubrica saptamanala in cadrul Senatului "Evenimentului Zilei". Colaborator permanent, incepand din 1983, al postului de radio "Europa Libera" si al altor radiouri occidentale. Director al Centrului pentru Studierea Societatilor Post-comuniste la Universitatea Maryland. In 2006 a fost presedintele Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania. Intre februarie 2010 si mai 2012, Presedinte al Consiliului Stiintific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER). Doctor Honoris Causa al Universitatii de Vest din Timisoara si al SNSPA. Comentariile si opiniile publicate aici sunt ale mele si nu reprezinta o opinie a Universitatii Maryland.

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Carte recomandată

“Să nu apună soarele peste mînia noastră. Un psiholog clinician despre suferința psihică” – Andrada Ilisan

”Berdiaev spune că la Dostoievski singura afacere, cea mai serioasă, cea mai adîncă e omul. Singura afacere de care sînt preocupați toți în Adolescentul e să dezlege taina lui Versilov, misterul personalității sale, a destinului său straniu. Dar la fel e și cu prințul din Idiotul, la fel e și cu Frații Karamazov, la fel e și cu Stavroghin în Demonii. Nu există afaceri de altă natură. Omul este deasupra oricărei afaceri, el este singura afacere. Tot omul e și-n centrul acestei cărți. Și lipsa lui de speranță.” Continuare…

 

 

 

Carte recomandată

”Incursiunile în culisele puterii lui Vladimir Putin îi oferă cititorului panorama plină de nuanţe, paradoxuri şi simulacre a unui regim autocratic unic în felul său. Analizele lui Armand Goşu sînt articulate elegant şi se inspiră din monitorizarea directă a evenimentelor, ceea ce ne permite să traversăm nevătămaţi labirintul slav întins între Sankt-Petersburg şi Vladivostok.” (Teodor Baconschi)

Cumpara cartea, 39.95 RON

Daca doriti un exemplar cu autograf accesati linkul acesta

 

Esential HotNews

Top articole

Va ieși sau nu Polonia din Uniunea Europeană? Ultima decizie a Tribunalul Constituțional din Polonia reanimă această dezbatere

,,Nu există o tiranie mai crudă decât cea care se exercită la umbra legilor și cu culorile dreptății” Montesquieu

Cum tac universitățile din România despre vaccinare

Vaccinarea anti-COVID reduce de ~5 ori riscul de a transmite boala și de ~10 ori riscul de simptome grave sau de deces....

Ce înseamnă AUKUS?

Pentru a înţelege contextul semnării pactului AUKUS, este necesar a înţelege contextul relaţiilor dintre Australia şi China. În 2020 relaţiile dintre cele...

Interviu cu soprana Angela Gheorghiu. „În România am învățat o falsă istorie a muzicii, fabricată și comandată.”

Angela Gheorghiu este acum cel mai cunoscut artist român din lume. Notorietate cuantificabilă, clară, neîndoielnică. Prestigiul ei...

Pseudodemocraţie locală, iliberalism şi feudalism politic. Raport anual dintr-un fief PSD

Cu puţin mai bine de un an mă hotăram să fac pasul în politică (într-un micuţ partid local, PACT pentru Galaţi) după...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.