duminică, mai 16, 2021

O victorie colaterală: cum a devenit Assad responsabilitatea lui Putin

Mişcarea supriză a Rusiei, editorialul lui Putin din NYT, decizia lui Obama de a amâna un eventual atac în Siria, dar şi votul din Congres par să indice o înfrângere a Casei Albe. Aşa să fie?

Se uită adesea că intervenţionismul anilor ’90, dar şi cel post-9/11 s-a făcut cu spri­jinul unui nucleu bipartizan, deopotrivă democrat şi republican, al unui centru mo­derat, capabil să susţină din Congres politica ex­ter­nă a administraţiei de la Ca­sa Albă. De câţiva ani în­să, această constantă struc­turală, care istoric a asi­gu­rat sustenabilitatea politică a doctrinei de con­tain­ment, devine numeric din ce în ce mai subţire, mai slăbită. Sechestrul de­clan­şat în ca­zul bugetului Pen­tagonului este un simptom al acestei ten­dinţe.

Istoricul Niall Ferguson observa recent că, în mod fundamental, puterea statelor este o consecinţă a coeziunii lor interne. Mai mult, în ceea ce descrie ca fiind „marea degenerare“, el spune că sănătatea ins­ti­tuţiilor care au făcut din SUA puterea do­minantă în a doua jumătate a secolului XX este tot mai precară. Robert Gates, un pro­dus prin excelenţă al consensului bipar­tizan, remarcă faptul că dispariţia valo­ri­lor generaţiei sale generează un sistem po­litic disfuncţional. Politica de sumă zero şi războiul ideologic au devenit reperele noii ordini: „Centrul moderat – fundaţia sis­te­mului nostru politic – nu mai rezistă. Mo­deraţia a devenit echivalentă cu lipsa prin­cipiilor; compromisul, cu a te com­pro­mite. Exact când ţara are nevoie de predictibilitate, de mai mult consens şi, mai presus de toate, de disponibilitatea de a ajunge la o cale de mijloc, noi ne în­dreptăm în direcţia opusă“. De ce s-a ajuns aici? Desenarea circumscripţiilor electo­ra­le cu scopul obţinerii unor mandate si­gu­re, în fiefuri sigure, a propulsat în Congres aleşi total îndatoraţi bazei ideologice a partidului, oameni orbi şi surzi la ideea unor strategii bipartizane. În acest context, David Brooks, editorialistul New York Times, vorbeşte de tri­balizarea politicii ame­ri­ca­ne: „există o mentalitate tri­bală în care tot ceea ce se poate realiza este dras­tic limitat de logica Tutsi vs. Hutu. Se comportă ase­meni triburilor etnice, un­de onoarea este dată de apar­tenenţa la trib şi orice compromis de­­vine un semn al ruşinii şi al de­zo­noa­rei“.

Pe acest fond, echilibristica Administraţiei Obama din ultimele săptămâni privind Si­ria trebuie interpretată ca încercând for­ţarea unui nou consens bipartizan la ni­ve­lul Congresului, care să confere legi­ti­mi­tate unei politici intervenţioniste limitate. Conştient de sentimentul izolaţionist exis­tent în circumscripţiile americane, de fap­tul că a fost ales pentru a face nation-buil­ding acasă, Obama i-a asigurat pe demo­craţi şi republicani că intenţia admi­nis­tra­ţiei sale nu este aceea de a declanşa un nou Irak sau Afganistan, nici măcar o cam­panie aeriană extinsă pe modelul Kosovo sau al Libiei. Mai mult, nu este vizată schim­barea prin forţă a regimului Assad, pentru că „am învăţat din Irak că, făcând acest lucru, ne face pe noi responsabili pentru tot ceea ce urmează după“. Cu alte cu­vin­te, Obama vrea să evite o nouă implicare te­restră în Orientul Mijlociu, care stă sub sem­nul lui „if you break it, you own it“. Astfel se explică şi fuga oficialilor (John Kerry sau Susan Rice) de eticheta „răz­boi“. Totodată, pe lângă pledoaria nor­mativă, în sprijinul societăţii inter­na­ţio­nale seducătoare pentru democraţii wilso­nieni, oficialii administraţiei au avut grijă să împacheteze totul în limbajul inte­re­sului naţional. În cazul în care America nu răspunde decisiv pentru susţinerea pro­priilor „red lines“, credibilitatea celorlalte garanţii de securitate, inclusiv cele de apă­rare colectivă (precum cele date aliaţilor din Extremul Orient, dar şi articolul 5 al NATO) pot fi puse la îndoială, semnalând puterilor cu interese anti-status-quo (Co­reea de Nord sau Iranul) oportunitatea de a le testa. „Nu putem să-i lăsăm să crea­dă, fie şi pentru un minut, că ne ferim să implementăm avertismentele noastre pe termen lung“, spunea Susan Rice într-un discurs susţinut lunea trecută la New America Foundation.

Şi totuşi, în cele din urmă, perspectiva unei eventuale lovituri „chirurgicale“ îm­po­tri­va regimului Assad, menită a-l des­curaja să mai folosească arsenalul de arme chi­mi­ce, a mobilizat mai puţin un Congres po­la­rizat, cât Rusia. Dincolo de punctele de PR şi imagine, marcate de Kremlin prin edi­to­rialul publicat în New York Times, un fapt este cert: responsabilitatea lui Pu­tin şi a Rusiei este acum angajată în faţa societăţii internaţionale pentru dezar­ma­rea re­gimu­lui Assad. Sub deal-ul încheiat de Kerry şi Lavrov, inspectorii ONU vor avea misiunea de a securiza şi distruge armele chimice de care dispune Assad. Un eventual eşec, chiar folosirea suplimentară a arsenalului chimic de către Assad, ar pu­ne sub semnul întrebării credibilitatea so­cietăţii inter­na­ţionale şi – nu-i aşa? – „ni­meni nu vrea ca Naţiunile Unite să aibă soarta Ligii Na­ţiunilor, care s-a prăbuşit pentru că îi lipsea un leverage re­a­l“, pentru a fo­losi exact cuvintele lui Putin. Rusia tre­bu­ie să demonstreze că are o influenta re­­a­lă asupra lui Assad. „Rusia şi-a pus la bă­taie propria credibilitate prin susţinerea acestei evoluţii“, a spus Oba­ma. În caz con­trar, poziţia Casei Albe iese şi mai con­solidată: „cred că, în acel mo­ment, mo­bilizarea comunităţii in­ter­na­ţio­nale va fi mult mai simplă. Consiliului de Secu­ri­ta­te i-ar fi extrem de greu ca să se opună şi ne vom alătura unei coaliţii in­terna­ţionale să fim siguri că Assad se opreşte“.

Articol aparut pe site-ul revistei 22

Distribuie acest articol

2 COMENTARII

  1. Aveti dreptate. Scuze pt typos.

    Inclusiv pt cea din propozitia care reia cuvintele lui Putin din NYT: „ni­meni nu vrea ca Naţiunile Unite să aibă soarta Ligii Na­ţiunilor, care s-a prăbuşit pentru că îi lipsea un leverage re­a­l“, pentru a fo­losi exact cuvintele lui Putin. Rusia tre­bu­ie să demonstreze că are o influenta re­­a­lă asupra lui Assad.

  2. Nu ati inteles nimic…din pacate.
    Un intreg arsenal chimic se afla in mana =rebelilor=(vezi rebelii prinsi in Turcia cu substante chimice letale) care sunt radicalii Al-Nusra (Al-Qaeda) si care folosesc acest arsenal fara niciun discernamant.
    Occidentul este mincinos (oare a cata oara?) ca in cazul Irakului care (cica) colcaia de arme intezise (atomice, chimice) Iar dupa distrugerea tarii nu s-a gasit nimic.
    sua continua sa minta dorind o inteventie rapida in Siria.
    Acum s- confruntat cu o mare infrangere:
    -nu a gasit aliati.
    -nu mai are nici macar motive teoretice de interventie=ei spuneau ca intervin ca sa elimine regimul Assad care ar putea omora civilii cu arme chimice.
    -populatia sua este satula de razboaie mincinoase care sunt doar in interesul mogulilor de armament care influenteaza/conduc politica sua.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Octavian Manea
Octavian Manea
Octavian Manea este redactor la Revista 22. A fost Junior Fulbright Scholar (2012/2013) la Maxwell School of Citizenship and Public Affairs (Syracuse University), unde a primit un M.A. în Relații Internaționale și un Certificate of Advanced Study in Security Studies. Este colaborator la Small Wars Journal și Foreign Policy Romania.

Contributors.ro propune autorilor săi, acum, la sfârșit de an, trei întrebări despre anul 2020 si perspectivele României în viitorul apropiat. Cele trei întrebari sunt:

1. Care este evenimentul anului 2020 cel mai pe nedrept trecut cu vederea de media și de opinia publică? 

2. Care este cea mai interesantă idee a anului 2020?

3. Care e cea mai mare temere pe care o aveți pentru viitorul României si care e cea mai mare speranță? 

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Top articole

Încălzirea globală, acidificarea oceanelor și moartea peștilor tropicali – acuzații de fraude științifice de mari proporții

Pe 6 mai 2021, revista Science a publicat o amplă anchetă intitulată Acidificarea oceanelor modifică comportamentul peștilor? Acuzațiile de fraudă creează o...

PNRR for dummies. Sau planul cincinal cu MCV ataşat

Luni 10 mai premierul Cîţu şi ministrul Ghinea merg la Bruxelles pentru a discuta o formă finală a Planul Naţional de Redresare...

Ierusalim. Există conflicte fără soluții sau doar conflicte pentru care soluția încă nu a fost găsită?

Rezumatul în 10 puncte: Începând din noaptea de vineri spre sâmbătă (7/8 mai), în...

Îl mai poate salva războiul/Hamas pe Netanyahu de pierderea funcției de prim ministru?

Știm, teroriștii de la Hamas au atacat iarăși Israelul iar statul Israel are tot dreptul să se apere. Niciun dubiu în această...

Sfârșitul emigrației

Au emigrat din România spre Europa occidentală peste trei milioane de români, din 2000 încoace. O parte au emigrat spre Italia și...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.

Carti recomandate de Contributors.ro

 

„Pierre Hadot aduce filosofia antica in zilele noastre. Ce s-a spus candva redevine actual, urmand modelul exercitiului spiritual, mai exact al intelepciunii care este, inainte de orice, o optiune de a fi.” – Pascal Bruckner

 

„Demersul lui Hadot parcurge elegant traseul de la inceputurile filosofiei printre greci, apoi transformarea ei in timpul romanilor si intalnirea cu crestinismul, precum si relatia emotionanta dintre filosofia orientala si occidentala.” – Global and Mail

 

Pierre Hadot (1922–2010) a fost un filosof, istoric si filolog francez, bun cunoscator al perioadei elenistice si in special al neoplatonismului si al lui Plotin. Este autorul unei opere dezvoltate in special in jurul notiunii de exercitiu spiritual si al filosofiei ca mod de viata.

 

Cumpara cartea de pe GiftBooks.ro