duminică, decembrie 4, 2022

O vină colectivă?

În partea finala a cărții Căderea Franței. Invazia nazistă din 1940, tipărită în Marea Britanie în 2003, tradusă de Mina Decu și publicată în românește de relativ nou apăruta editură Publisol,(București, 2022), istoricul Julian Jackson enumeră o seamă de scrieri literare franceze ce se ocupă ori sunt inspirate de evenimentul negru consumat la data de 14 iunie 1940 (căderea Parisului), urmat, pe 22 iunie 1940, de semnarea unui rușinos armistițiu. Titlurile nu sunt multe- Căile libertății  de Jean- Paul Sartre, Drumul Flandrei de Claude Simon și Un balcon în pădure de Julien Gracq.

Nici filmele pe care cinematografia din Hexagon le-a consacrat evenimentului nu sunt nici pe departe atât de numeroase pe cât ne-am fi așteptat să fie. Dacă e să îi dăm crezare lui Julian Jackson, nu ar exista decât filmul Jocuri interzise, regizat de René Clément care se ocupă de destinul unei fetițe ce și-a pierdut părinții în timpul exodului. Un moment care a fost ca un fel de mană cerească pentru bunăvoința populară de care s-a bucurat o vreme guvernul de la Vichy.

Explicația pe care istoricul britanic o socotește a fi posibilă e că, după căderea Parisului și armistițiu, au survenit evenimente mult mai tragice. “ Experiențe sfâșietoare”-ocupație, colaboraționism, deportare care  „au împins înfrângerea în fundal”.

Întâmplarea face ca, relativ în același timp, să fi fost reeditat în românește romanul-reportaj Athénée Palace al jurnalistei R. G. Waldeck. Aceasta a sosit la București și s-a cazat la sus -menționatul hotel exact în vara anului 1940, atunci “când a căzut Parisul”. În acea vară a anului 1940, continuă R. G. Waldeck, “Athénée Palace era ultima scenă cosmopolită pe care Europa de după războiul mondial și Europa Noii Ordini apăreau împreună”. În hotelui acela în care erau cazați ofițeri de toate națiile și felurile, ziariști sau falși ziariști, spioni, etc vestea căderii Parisului a fost primită cu mare emoție. Și aceasta chiar dacă Franța începuse deja să își cam piardă din legenda și aura în conformitate cu care în capitala și în limba ei s-ar cam face și desface totul.

Încă și mai șocant este să afli că subiectul căderii Franței nu a fost dintre cele mai frecventate nici măcar de istoricii francezi. Rolul de a-l cerceta și de a-l comenta, pe cât se poate fără implicații politice sau sentimentale, ar fi revenit, ne încredințează autorul cărții, istoricilor de limbă engleză, fie ei americani sau britanici.

Cartea apărută în traducere românească la editura Publisol este în sine un argument ce vine să-i dovedească afirmația. Ediția românească este acompaniată de o foarte utilă zisă Prefață datorată lui Adrian Cioroianu. Relativ ciudat inserată în economia ediției, după mulțumirile autorului, după Lista hărților și după Scurta cronologie. Prefața nu este chiar prefață, adică un simplu rezumat ori un bine simțit laudation, așa cum se poartă îndeobște în astfel de situații,  ci un foarte util și bine scris mini-studiu despre contorsionatele relații franco-germane de la începutul secolului al XIX lea și până la anii de început ai celei de-a două mari conflagrații mondiale din secolul trecut.

În cele două părți consistente ale volumului- (partea întâi, Povestea, partea a doua, Cauze, consecințe și contrafactualități)-  sunt analizate cu lux de amănunte mai tot ceea ce se putea analiza despre evenimentul cu pricina. Cartea formulează o serie întreagă, o serie lungă de întrebări, adică și de de ce-uri. Citez doar o parte dintre ele. Era sau nu pregătită material și militar Franța pentru un nou război contra Germaniei? Care era situația exactă a infanteriei, a numărului de tancuri de luptă, cât de performante tehnic erau acestea, cum stăteau lucrurile în cazul flotei de avioane? Care e adevărul despre atât de controversata Linie Maginot? Iluzie, propagandă sau realizare militară? Cât de proști tacticieni au fost francezii? Cât de lipsiți de inspirație? Cum au stat ei la capitol fundamentale precum capacitate de analiză sau de prognoză? Care erau raporturile dintre militari și politicieni și cât de bine erau ei pregătiți sau cât de dornici să colaboreze? Cum se înțelegeau militarii între ei? Care erau raporturile dintre generalii care nu acceptau decât lupta și cei ce luau în calcul soluția armistițiului? Cum s-au înțeles vârfurile armatei și ale politicii franceze cu decidenții de la Londra? Stăteau oare lucrurile mai bine în capitala “perfidului Albinon”? Cum se manifestau soldații? Ce efecte a avut asupra moralului lor prea-lunga așteptare? Ce gândeau francezii? Ce ar fi fost dacă…? Cum stăteau lucrurile de cealaltă parte? Erau Germania și Hitler infailibili? Au dat germanii dovadă de o inteligență militară aparte, de o capacitate de planificare militară ieșită din comun? Ce rol a avut în ecuație Belgia?

Defilează în fața ochilor cititorilor nume precum Reynaud, Gamelin, Weygand. Sau cele ale greilor. Asemenea celor ale lui Daladier, Pétain, Chamberlain, Churchill, de Gaulle. Sunt, desigur, și alții care întregesc tabloul. Meritul lui Julian Jackson constă în faptul că nu se grăbește să tragă concluzii pripite, să pună la zid oameni, să dea verdicte. Nu, nu este pusă la zid Franța, însă nu, nici Anglia nu iese la socoteală chiar foarte bine.

A fost, pesemne, mai degrabă vorba în tot ceea ce a însemnat căderea Franței despre un fel de vină colectivă pe care nu numai francezii ezită să și-o asume. Căderea Franței ca și realitățile nu tocmai flatante ale Rezistenței franceze rămân pe mai departe la Paris probleme sensibile.

Julian Jackson – CĂDEREA FRANȚEI; Invazia nazistă din 1940; Traducerea Mina Decu; Prefață de Adrian Cioroianu;  Editura Publisol; București, 2022

Distribuie acest articol

2 COMENTARII

  1. Nu cred că Jackson bate câmpii, prezenta recenzie rezumă neîndemânatic ideea lui Jackson. Acesta dezvoltă de fapt o observație a lui Stanley Hoffmann – literatura, filmul, ficțiunea franceză în general, tratează surprinzător de rar înfrângerea militară. Jackson da însă și explicația: „The defeat was immediately followed by a series of harrowing new experiences—occupation, collaboration, deportation—which pushed defeat into the background. At the trial of Pétain, which was supposedly about his role in the signing of the armistice
    and the end of the Republic—that is the events of 1940—the discussion frequently strayed into the Occupation period. Who had said what to whom at Bordeaux in the last days of June seemed in 1945 to belong almost to another era.”

  2. Atenee Palace este o carte f bună. O carte memorial scrisa de cineva care a trăit evenimentele nu de un preudoistoric care răsfoiește arhive contrafacute, o carte dîn care aflam cum în 1940 ofițerii Wehrmachtului se intersectau în hotel cu spionii britanici.

    Armistitiul încheiat de Pétain era singura soluție acceptabila im condițiile în care corpul exoeditionar britanic se retrăgea peste mânecă fără măcar a-i preveni pe francezi. După cum spunea Churchill aceasta eta singura armata operațională de care dispunea imperiul britanic pentru apara UK și in condițiile în care Germanua era aliata cu URSS iar USA era neutra nu vad ce soluție era.
    Franța nu era o insula precum Anglia sa fie apărată ca în 1806 de apele mânecii.
    Maresalul Pétain salvat o rămășița de stat francez. Alternativa era mai multe victime di probabil capturarea flotei franceze.
    Ideea ca numai în lumea angko-saxona s-au publicat carti despre Franța în timpul ocupație este stupida. Sunt o groaza de carti publicate în Franța despre regimului Vichy, mai toate critice asupra acestei perioade. Sunt și câți cu o privire mai obiectivă are arata ca singura obține a Franței era armistitiul.
    Ca Petain s-a înșelat asupra condițiilor armistițiului este indiscutabil, Hitler scrisese anterior ca este preferabil sa existe un conducător autohton în teritoriale ocupate, și nu un gauleier neamt pentru va exista mai putin rezistență la ocupație (asa s-a întâmplat după 1945 și cu ocupația rusească în Europa de Est) si ca ușor ușor se obțin mai multe concesii de la lideri autohtoni (si Antinescu a descoperit asta cam tarziu). Ca Petsin și mai ales Laval au făcut o groaza de concesii după care n-a mai rămas nimic din demnitatea statului pe care incercau sa-l salveze este indiscutabil. Unii istorici francezi sustin ca o soluție mai onorabila era o ocupatie sub un gauleier, asta ar fi salvat onoarea Frantei, dar ei scriu asta din perspectiva zilei de azi.

Dă-i un răspuns lui Cinicul Renunțați la răspuns

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Mircea Morariu
Critic de teatru. Doctor în filologie din 1994 cu teza „L’effet de spectacle de Diderot à Ionesco” şi, în prezent, profesor universitar de Literatură franceză la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea. Dublu laureat al Premiului UNITER pentru critică de teatru (2009 şi 2013)

Carti noi

Revoluția Greacă de la 1821 pe teritoriul Moldovei și Țării Românești

 

Carte recomandată

 

 

 

Carte recomandată

 
 „Serhii Plokhy este unul dintre cei mai însemnați experți contemporani în istoria Rusiei și a Războiului Rece.” – Anne Applebaum
În toamna anului 1961, asasinul KGB-ist Bogdan Stașinski dezerta în Germania de Vest. După ce a dezvăluit agenților CIA secretele pe care le deținea, Stașinski a fost judecat în ceea ce avea să fie cel mai mediatizat caz de asasinat din întregul Război Rece. Publicitatea iscată în jurul cazului Stașinski a determinat KGB-ul să își schimbe modul de operare în străinătate și a contribuit la sfârșitul carierei lui Aleksandr Șelepin, unul dintre cei mai ambițioși și periculoși conducători sovietici. Mai multe…

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro