vineri, martie 29, 2024

O zi, două întâmplări. Din nou despre criza civilizaţiei europene

Miercuri, 13 martie 2013 s-au petrecut două evenimente care par să nu aibă nicio legătură unul cu celălalt sau, oricum, care vin din perspective total diferite ale spaţiului public şi civilizaţiei zilelor noastre. Conclavul de la Vatican a ales pentru prima dată după mai mult de o mie două sute de ani (!) un cardinal non-european drept episcop al Romei, implicit lider al Bisericii Catolice, iar Parlamentul European a respins bugetul pe următorii şapte ani convenit cu greu de liderii statelor membre, adresând astfel structurii de putere consacrate a Uniunii o provocare politică directă, altminteri rezolvabilă la un nou vot, peste câteva luni.

Privite pe termen scurt, niciunul dintre ele nu are o semnificaţie crucială, decisivă. Ambele evenimente au mai degrabă explicaţii punctuale, oarecum logice şi pot fi privite foarte relaxat: cardinalul argentinian Jorge Bergoglio avea tot dreptul să devină Papă, provenind din America de Sud unde catolicismul este chiar mai compact cantitativ şi mai „viu” calitativ decât în Europa (unde a suferit teribilele umilinţe ale unor dezvăluiri care descalifică moral înalţi prelaţi, dacă nu perioade întregi ale istoriei acoperite a Bisericii Catolice), iar Parlamentul European a dorit să-şi afirme un rol politic mai vizibil în raport cu Comisia şi cu Consiliul, în momentul în care mulţi europarlamentari şi-au început deja campania de imagine pentru realegerea în confortabilul for legislativ, scrutinul fiind programat pentru luna mai anul viitor. Aceste explicaţii „mici” funcţionează însă dacă privim lucrurile în desfăşurarea lor curentă, într-un interval de câţiva ani, din 2010-2011 până în 2014, să zicem.

Dacă privim tabloul de ansamblu al Europei într-un context istoric mai amplu, criza „lumii vechi” apare ca un proces evolutiv pe mai multe paliere de referinţă, început în secolul XX şi care continuă accelerat la începutul secolului XXI. Din centru al lumii politice, economice, militare, culturale, ştiinţifice, spirituale, Europa a pierdut şi pierde continuu poziţii importante în sistemul de putere şi influenţă al scenei globale de astăzi. Imposibilitatea cardinalilor majoritar europeni (60 din 115 cu drept de vot) de a alege un papă european şi recursul la o soluţie de compromis din afara continentului arată tensiunile grave de la Vatican, acumulate în ultimii ani. Pe de altă parte, disputele politice pe tema bugetului şi a reformelor instituţionale indică şi ele un impas prelungit al sistemului european. Despre declinul istoric al Europei am mai scris, sunt de altfel autori şi texte semnificative care descriu dimensiunile crizei şi amploarea ei, probabil fără precedent în istoria modernă. Fireşte, crize adânci şi momente de cumpănă au mai fost, chiar mai dramatice decât aceasta, dar chiar şi în timpul celor două războaie mondiale Europa tot centrul lumii era iar raportarea tuturor celorlalţi se făcea la evoluţiile de pe vechiul continent, cu rol determinant pentru ordinea mondială.

Acum este altceva: Europa se periferizează, devine din ce în ce mai mică, mai neinteresantă, mai măcinată de dezacorduri interne şi mai insuficientă propriilor ei nevoi. Europenii migrează din nou spre lumea nouă, dar nu în calitate de conchistadori şi misionari ci de muncitori disciplinaţi aflaţi în căutarea unui job salvator şi a unei vieţi mai bune. Tablourile mari se compun din detalii mici. Fiecare secvenţă luată în parte poate părea derizorie dar toate la un loc dau un alt sens, o altă interpretare sistemică. Nu e vorba de votul acesta al Parlamentului European, este desigur un episod trecător, se va găsi curând o soluţie de compromis care să satisfacă şi nevoia de imagine a europarlamentarilor, după ce toţi actorii politici din Consiliu şi Comisie „şi-au făcut numărul” şi au arătat cât sunt de duri şi de vigilenţi cu ţările estice: fie pe tema datoriei Greciei, fie pe subiectul Schengen, fie pe tot felul de mecanisme de salvgardare a statului de drept sau de „control” al justiţiei inventate pe timp de criză economică (de ce nu opuneau veto-ul lor extinderii în anii 2004-2007, când economia Europei „duduia”?), fie pe problemele imigraţiei care le diminuează bunăstarea, fie legate de Constituţia Ungariei, fie de ideea însăşi a Uniunii Europene, lansând cu toţii variate ameninţări, de la modificarea tratatelor până la veto pe tot felul de subiecte sau referendum de ieşire din Uniune. În Marea Britanie, Olanda, Germania, Franţa, Italia, populismul începe să aibă din nou succes. Era deci rândul Parlamentului European să-şi facă numărul şi să se opună la ceva, ţinând însă cu poporul european (care va vota peste un an) şi luptându-se cu establishment-ul de la Bruxelles. Logica blocajului, a crizei şi a „ţapului ispăşitor” este însăşi aceeaşi.

Ce spun, pe scurt, toate aceste nu-uri de pe continent? Mai politice sau mai tehnice, diversele „împotriviri” sunt semnale de nemulţumire faţă de starea actuală a Europei şi totodată mesaje indirecte ale dorinţei de schimbare reflectate în voturi naţionale sau supranaţionale. Sunt simptome ale scăderii cronice a gradului de satisfacţie economico-socială a clasei mijlocii precum şi ale scăderii încrederii în liderii, instituţiile şi politicile momentului, sunt oglindiri ale neputinţei de a veni cu soluţii. Este, desigur, mult mai simplu să te opui, să critici, să ameninţi şi să găseşti vinovaţi decât să explici oamenilor cum poţi opri scăderea nivelului lor de viaţă şi determina reluarea creşterii economice sau reinstalarea optimismului.

Europa a ratat, se pare, startul în secolul XXI. Scăderea competitivităţii „modelului de lux” al Europei occidentale, care şi-a atins apogeul la sfârşitul secolului trecut, se explică printr-o observaţie simplă (dar atât de greu de soluţionat, pe fond): europenii consumă mai mult decât produc sau, citit invers, produc mai puţin decât s-au învăţat să consume în „deceniile de aur” ale Welfare State. Un raport recent arăta că există în economia Germaniei (probabil şi în alte economii europene, chiar mai puţin eficiente) un deficit de 30% pe balanţa reală a competitivităţii faţă de economiile emergente din Asia-Pacific sau Brazilia care poate fi corectat sau echilibrat în două moduri teoretic posibile, practic imposibil de recunoscut politic în Europa fără riscul sinuciderii la urne: fie scad veniturile salariale şi beneficiile sociale, fie se munceşte mai mult pentru aceiaşi bani. Şi într-un caz şi în celălalt, tot scăderea nivelului de viaţă înseamnă. Europa nu mai este competitivă. Dar cine are curajul să spună asta votanţilor?

Cu o populaţie îmbătrânită şi comodă, cu mecanisme decizionale greoaie, sofisticată şi scumpă, roasă de ipocrizie politică şi de egoismul guvernelor naţionale (inevitabil, aş zice, pentru că fiecare premier îşi apără scaunul de acasă obţinut prin vot) Europa pare acum căzută în capcana statului bunăstării şi a economiei sociale concepute în anii’ 60-70, din care nu are cum să mai iasă, în scenariul cel mai optimist, decât plătind un cost considerabil la nivelul unei generaţii. Mai este însă şi scenariul dezintegrării, al contracţiei accentuate, al pierderii încrederii în elitele europene şi în modelul european de administrare, scenariu pe care sperăm că nu va trebui să-l experimentăm niciodată. Este mesajul unei zile dominate de două evenimente foarte diferite ca specific şi conţinut, dar convergente în diagnoza pe care o dezvăluie cu privire la starea unei culturi aflate în criză.

Miercuri, 13 martie 2013 s-au petrecut două evenimente care par să nu aibă nicio legătură unul cu celălalt sau, oricum, care vin din perspective total diferite ale spaţiului public şi civilizaţiei zilelor noastre. Conclavul de la Vatican a ales pentru prima dată după mai mult de o mie două sute de ani (!) un cardinal non-european drept episcop al Romei, implicit lider al Bisericii Catolice, iar Parlamentul European a respins bugetul pe următorii şapte ani convenit cu greu de liderii statelor membre, adresând astfel structurii de putere consacrate a Uniunii o provocare politică directă, altminteri rezolvabilă la un nou vot, peste câteva luni.

Privite pe termen scurt, niciunul dintre ele nu are o semnificaţie crucială, decisivă. Ambele evenimente au mai degrabă explicaţii punctuale, oarecum logice şi pot fi privite foarte relaxat: cardinalul argentinian Jorge Bergoglio avea tot dreptul să devină Papă, provenind din America de Sud unde catolicismul este chiar mai compact cantitativ şi mai „viu” calitativ decât în Europa (unde a suferit teribilele umilinţe ale unor dezvăluiri care descalifică moral înalţi prelaţi, dacă nu perioade întregi ale istoriei acoperite a Bisericii Catolice), iar Parlamentul European a dorit să-şi afirme un rol politic mai vizibil în raport cu Comisia şi cu Consiliul, în momentul în care mulţi europarlamentari şi-au început deja campania de imagine pentru realegerea în confortabilul for legislativ, scrutinul fiind programat pentru luna mai anul viitor. Aceste explicaţii „mici” funcţionează însă dacă privim lucrurile în desfăşurarea lor curentă, într-un interval de câţiva ani, din 2010-2011 până în 2014, să zicem.

Dacă privim tabloul de ansamblu al Europei într-un context istoric mai amplu, criza „lumii vechi” apare ca un proces evolutiv pe mai multe paliere de referinţă, început în secolul XX şi care continuă accelerat la începutul secolului XXI. Din centru al lumii politice, economice, militare, culturale, ştiinţifice, spirituale, Europa a pierdut şi pierde continuu poziţii importante în sistemul de putere şi influenţă al scenei globale de astăzi. Imposibilitatea cardinalilor majoritar europeni (60 din 115 cu drept de vot) de a alege un papă european şi recursul la o soluţie de compromis din afara continentului arată tensiunile grave de la Vatican, acumulate în ultimii ani. Pe de altă parte, disputele politice pe tema bugetului şi a reformelor instituţionale indică şi ele un impas prelungit al sistemului european. Despre declinul istoric al Europei am mai scris, sunt de altfel autori şi texte semnificative care descriu dimensiunile crizei şi amploarea ei, probabil fără precedent în istoria modernă. Fireşte, crize adânci şi momente de cumpănă au mai fost, chiar mai dramatice decât aceasta, dar chiar şi în timpul celor două războaie mondiale Europa tot centrul lumii era iar raportarea tuturor celorlalţi se făcea la evoluţiile de pe vechiul continent, cu rol determinant pentru ordinea mondială.

Acum este altceva: Europa se periferizează, devine din ce în ce mai mică, mai neinteresantă, mai măcinată de dezacorduri interne şi mai insuficientă propriilor ei nevoi. Europenii migrează din nou spre lumea nouă, dar nu în calitate de conchistadori şi misionari ci de muncitori disciplinaţi aflaţi în căutarea unui job salvator şi a unei vieţi mai bune. Tablourile mari se compun din detalii mici. Fiecare secvenţă luată în parte poate părea derizorie dar toate la un loc dau un alt sens, o altă interpretare sistemică. Nu e vorba de votul acesta al Parlamentului European, este desigur un episod trecător, se va găsi curând o soluţie de compromis care să satisfacă şi nevoia de imagine a europarlamentarilor, după ce toţi actorii politici din Consiliu şi Comisie „şi-au făcut numărul” şi au arătat cât sunt de duri şi de vigilenţi cu ţările estice: fie pe tema datoriei Greciei, fie pe subiectul Schengen, fie pe tot felul de mecanisme de salvgardare a statului de drept sau de „control” al justiţiei inventate pe timp de criză economică (de ce nu opuneau veto-ul lor extinderii în anii 2004-2007, când economia Europei „duduia”?), fie pe problemele imigraţiei care le diminuează bunăstarea, fie legate de Constituţia Ungariei, fie de ideea însăşi a Uniunii Europene, lansând cu toţii variate ameninţări, de la modificarea tratatelor până la veto pe tot felul de subiecte sau referendum de ieşire din Uniune. În Marea Britanie, Olanda, Germania, Franţa, Italia, populismul începe să aibă din nou succes. Era deci rândul Parlamentului European să-şi facă numărul şi să se opună la ceva, ţinând însă cu poporul european (care va vota peste un an) şi luptându-se cu establishment-ul de la Bruxelles. Logica blocajului, a crizei şi a „ţapului ispăşitor” este însăşi aceeaşi.

Ce spun, pe scurt, toate aceste nu-uri de pe continent? Mai politice sau mai tehnice, diversele „împotriviri” sunt semnale de nemulţumire faţă de starea actuală a Europei şi totodată mesaje indirecte ale dorinţei de schimbare reflectate în voturi naţionale sau supranaţionale. Sunt simptome ale scăderii cronice a gradului de satisfacţie economico-socială a clasei mijlocii precum şi ale scăderii încrederii în liderii, instituţiile şi politicile momentului, sunt oglindiri ale neputinţei de a veni cu soluţii. Este, desigur, mult mai simplu să te opui, să critici, să ameninţi şi să găseşti vinovaţi decât să explici oamenilor cum poţi opri scăderea nivelului lor de viaţă şi determina reluarea creşterii economice sau reinstalarea optimismului.

Europa a ratat, se pare, startul în secolul XXI. Scăderea competitivităţii „modelului de lux” al Europei occidentale, care şi-a atins apogeul la sfârşitul secolului trecut, se explică printr-o observaţie simplă (dar atât de greu de soluţionat, pe fond): europenii consumă mai mult decât produc sau, citit invers, produc mai puţin decât s-au învăţat să consume în „deceniile de aur” ale Welfare State. Un raport recent arăta că există în economia Germaniei (probabil şi în alte economii europene, chiar mai puţin eficiente) un deficit de 30% pe balanţa reală a competitivităţii faţă de economiile emergente din Asia-Pacific sau Brazilia care poate fi corectat sau echilibrat în două moduri teoretic posibile, practic imposibil de recunoscut politic în Europa fără riscul sinuciderii la urne: fie scad veniturile salariale şi beneficiile sociale, fie se munceşte mai mult pentru aceiaşi bani. Şi într-un caz şi în celălalt, tot scăderea nivelului de viaţă înseamnă. Europa nu mai este competitivă. Dar cine are curajul să spună asta votanţilor?

Cu o populaţie îmbătrânită şi comodă, cu mecanisme decizionale greoaie, sofisticată şi scumpă, roasă de ipocrizie politică şi de egoismul guvernelor naţionale (inevitabil, aş zice, pentru că fiecare premier îşi apără scaunul de acasă obţinut prin vot) Europa pare acum căzută în capcana statului bunăstării şi a economiei sociale concepute în anii’ 60-70, din care nu are cum să mai iasă, în scenariul cel mai optimist, decât plătind un cost considerabil la nivelul unei generaţii. Mai este însă şi scenariul dezintegrării, al contracţiei accentuate, al pierderii încrederii în elitele europene şi în modelul european de administrare, scenariu pe care sperăm că nu va trebui să-l experimentăm niciodată. Este mesajul unei zile dominate de două evenimente foarte diferite ca specific şi conţinut, dar convergente în diagnoza pe care o dezvăluie cu privire la starea unei culturi aflate în criză.

Distribuie acest articol

15 COMENTARII

  1. Excelenta analiza.

    O precizare…Papa Francisc I este de origine italiana, tatal sau imigrant in Argentina si lucrator la caile ferate, mama sa a fost casnica. Este un self-made man cum se spune, a studiat la Universitatea din Buenos Aires si are o diploma cu specializarea Chimie. A folosit mijloace de transport in comun (a refuzat limuzina pusa la dispozitie de Biserica Catolica), face piata si isi gateste singur pentru ca ii place. Un om modest…aviz prea-fericitilor BOR cu Mercedes si sofer la scara!

  2. Cu tot respectul, trasarea unei paralele intre domeniul material (bugetar) si spiritual (crestin) continental si ulterior intersectarea acestora intr-un punct nefast (sau cel putin rau prevestitor) pentru Europa poate fi combatuta usor.
    Pe de o parte, in cazul spiritualului originea (rasiala, nationala, sociala, etc) are rol secundar. Mai mult, noul Papa este salutat de o majoritate drept liderul care re-aseaza pe baze cat se poate de solide refacerea imaginii si mai ales a substantei religioase. Accentul aici este pe viitor, pe mai bine, nu pe stergerea trecutului.
    Bugetul Uniunii a reprezentat un moment politic important, fiind prima data cand s-a adoptat un buget de austeritate ca si alternativa la inflatie, inflatie care este fara indoiala la fel de folositoare ca si cancerul. Un gest curajos si de laudat, recunoascand indirect ceea ce Alan Greenspan spunea prin 1997 ca ar fi „exuberanta irationala” a pietelor financiare, care intre timp a cuprins si majoritatea bancilor centrale, buget care insa se ciocneste de interese bine inradacinate si foarte nocive.
    Europa insa are avantajul ca poate invata din propriile greseli majore: 1) razboiul si 2) erodarea inovatiei.
    Premiul Nobel pentru Pace acordat recent Uniunii atesta eforturile clare in directia evitarii razboiului si mai ales a sprijinirii regimurilor totalitare.
    Cat despre sprijinirea ideilor inovatoare, cea mai sigura si adevarata cale de progres si prosperitate, sunt semne bune ca dupa criza postbelica Europa isi revine incet-incet…

    • mai nenea propagandistu, matale ai citit articolul, nu de alta, dar reciti o mantra care se potrivreste la orice. Vorbesti ca nenea ilici, autorul spune ceva, matale raspunzi ce ce vreme frumoasa.
      Hai pa!

  3. „Imposibilitatea cardinalilor majoritar europeni (60 din 115 cu drept de vot) de a alege un papă european şi recursul la o soluţie de compromis din afara continentului arată tensiunile grave de la Vatican, acumulate în ultimii ani.”

    S-ar putea, totusi, ca la Vatican sa nu functioneze logica provinciala conform careia europenii ar vota musai un european. O astfel de presupozitie, fie si neexplicita, ma face sa ma indoiesc serios de capacitatea analitica a domnului Naumescu.

  4. Un exerciţiu şcolăresc.

    Se dă următoarea declaraţie publică:
    „National sovereignty in Europe is based on a model of separation of powers: we have a government that can be voted down by a parliament and an independent judiciary overseeing that rules are respected,” „What we are doing now is that we are taking bits and pieces of this framework and transferring them to the EU level, but without also transferring the separation of powers. The result is what I call ‘Frankenstein Europe’.””There are developments in the European Commission that only alienate people. There are two schools of thought in the EU commission – one that doesn’t rest until it privatises even the last local cemetery, and the other is not satisfied until we have an EU regulation for burials,”
    şi se cere:
    1] identificarea autorului, din listă:
    a) Nigel Farage
    b) Beppe Grillo
    c) euNuke
    d) Vaclav Klaus
    e) Martin Schulz

    2] calificarea doctrinei politice ce antrenează un asemenea discurs:
    a) euroscepticism
    b) fascism
    c) socialism
    d) conservatism
    e) liberalism
    f) populism

    3] Enumeraţi potenţialele efecte politice ale diseminării in spaţiul public a unor asemenea idei:
    a) impulsionarea reformelor instituţionale şi reafirmarea cadrului democratic al Uniunii
    b) coagularea forţelor altădată opuse prin ştergerea diferenţelor
    c) sabotarea proiectului european
    d) redarea optimismului pe pieţele financiare.
    e) întărirea mişcărilor anti-sistem prin captivarea electoratului afectat de criză
    f) preîntâmpinarea ascensiunii unor partide şi mai extremiste şi populiste decât cele prezente in sistem.

    Notă: este permisă utilizarea instrumentelor Google, Wiki, contributors, eurostat şi orice material aflat la dispoziţie in spaţiul virtual.

  5. Din 1979, de când europarlamentarii sunt desemnați prin vot, alegerile pentru Parlamentul European s-au desfășurat în iunie!

  6. Cum e sa fie cand ai vise de porumbel voiajor si structura de closca batrana?
    Clasa zburatoarelor incapabile de a-si acoperi menirea poate popula cel mult muzeele. Iar lumea ca muzeu, ca imensa rezervatie naturala este greu de crezut ca poate supravietui dincolo de puternica sustinere a unui fior de admiratie pentru „illo tempore”.
    Cinismul si pragmatismul gandirii moderne devine subversiv tocmai prin aceea ca-si doreste sa nu mai fie doar un act gratuit. Vrea sa fie in carne si oase, vrea sa atraga consecinte fie si cu pretul prabusirii dogmelor si canoanelor,

  7. M-am saturat sa tot vad experti peste experti care tin predici apocaliptice despre Europa uitandu-se cu insistenta suspecta catre tot ceea ce inseamna asistenta sociala, „Welfare State”.

    Exista doua probleme mari si late in Europa:
    1. Tarile folosesc o moneda pe care nu o pot printa si deci nu pot influenta economia prin polica monetara
    si mai ales,
    2. Austeritatea NU FUNCTIONEAZA.
    Absolut nicio tara europeana in care au fost implementate politici de austeritatea nu are acum crestere economica. Niciuna. In schimb, Obama cu al lui modest „Stimulus Plan”, a tinut SUA pe linia de plutire cu o crestere nu spectaculoasa, dar reala.
    http://en.wikipedia.org/wiki/Austerity

    Asadar, care este sugestia lui nea Naumescu? „Fie scad veniturile salariale şi beneficiile sociale, fie se munceşte mai mult pentru aceiaşi bani.” Tradus: mai multe austeritate – exact ceea ce nu functioneaza de vreo 3-4 ani. Incredibila sugestie, dottore.

    • Zi si mie o tara europeana unde a fost implementata „austeritatea”. Nu, daca iti iei o plasma de 60” pe credit in loc de o plasma de 80” pe credit, nu inseamna „austeritate”. Guvernele europene cheltuiesc azi bani luati pe datorie, indatorandu-i pana si pe acei copii care inca nu s-au nascut.

  8. “Imposibilitatea cardinalilor majoritar europeni (60 din 115 cu drept de vot) de a alege un papă european şi recursul la o soluţie de compromis din afara continentului arată tensiunile grave de la Vatican, acumulate în ultimii ani.”

    Biserica Catolica este universala. Marea majoritate a credinciosilor catolici sunt in America de Sud, Africa si Asia. Catolic fiind, ma simt parte a Bisericii universale, de abia apoi a filialei ei europene. Mai iesiti din provicinalismul asta de secol 19, ce naiba!

  9. Da de unde. Tot „stradda” a dat raspunsul cel corect.
    Italienii (ma rog, cei care au raspuns nu stiu caror chestionare, isi doreau sa
    castige un papa de alta nationalitate decat italian, din motive extrem de practice.
    Adica, ca un papa strain atrage turisti.
    Vecinii s-au invatat, vin si-asa, dar sus-americanilor li s-a pus o rama de mai mare
    frumusetea. Si … nu asa (la indemana), pentru orice …plevusca.

  10. O analiza superficiala, si tendentioasa. E simplu sa dezbini ,sa semeni scepticism si cinism. De la Revolutia franceza masele au fost indoctrinate cu teorii contra bisericii, monarhiei si familiei. Principalele „institutii” ( chiar daca imperfecte), care mentin niste repere avand la baza persoana.
    Pe mine nu ma intereseaza daca Papa este din Bragadiru sau Patagonia, atata timp cat este un bun crestin, si un om bun. Cat despre Europa, orice tara, continent sau persoana are perioade de criza de crestere sau declin ca orice element viu. Problema actuala a Europei, a Romaniei,a lumii si in final a fiecarui individ este una spirituala. Ne scindam in loc sa ne unim ,suntem in competitie in loc sa comunicam si sa invatam unii de la altii,ne combatem in loc sa ne incurajam. Ne detestam si ne uram in loc sa ne iubim. La ora actuala, mare parte a populatiei „cartitoare” are resurse materiale mult peste necesitati. Criza in sine este o isterie globala indusa. Sa speram ca Dumnezeu o sa ne lumineze cum a facut-o intotdeauna!

  11. Interesant .
    Mi se pare ca din analiza d-stra lipseste ceea ce pare a fi marea ratare a Occidentului in sec XXI – integrarea Europei de Est – vezi dublul standard al Comisiei de la Venetia cu privire la condamnarea simbolurilor comuniste, vezi integrarea mai mult la nivel de piata de consum de unde si derapajele institutionale in unele tari recent afiliate, si destul de obstinata campanie negativa din presa de consum occidentala.
    Nu doresc sa fiu gresit inteleasa beneficiul statelor recent afiliate este imens – dar integrarea nu s-a facut foarte eficient si rolul lor nu a fost valorizat indeajuns.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Valentin Naumescu
Valentin Naumescu
VALENTIN NAUMESCU este profesor de relații internaționale la Facultatea de Studii Europene a Universității Babeș-Bolyai Cluj, președintele think tank-ului Inițiativa pentru Cultură Democratică Europeană (ICDE) și directorul Centrului EUXGLOB. Este abilitat în conducerea de doctorate în domeniul relații internaționale și studii europene și este coordonatorul programului de master de Relații Internaționale, Politică Externă și Managementul Crizelor (în limba engleză) de la UBB Cluj. Între 2005 și 2007 a fost secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe, iar între 2008 și 2012 a fost consulul general al României la Toronto. Are gradul diplomatic de ministru-consilier, obținut prin concurs.A publicat 23 cărți, în România și în străinătate (Marea Britanie, Canada, Olanda), ca autor unic, coautor, editor sau coeditor și peste 60 de articole științifice și capitole/studii în reviste de specialitate și volume colective. Printre cărțile publicate în ultimii ani se numără: Politica marilor puteri în Europa Centrală și de Est. 30 de ani de la sfârșitul războiului rece (Humanitas, 2019), The New European Union and Its Global Strategy: From Brexit to PESCO (Cambridge Scholars Publishing, 2020), Războiul pentru supremație SUA-China și cele cinci forțe care schimbă lumea. Consecințe pentru România (Polirom, 2022) și Great Powers’ Foreign Policy: Approaching the Global Competition and the Russian War against the West (Brill, 2023).

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro