Ochiul nu se satură de câte vede – Caravaggio 2025

              De curând, am avut șansa de a vedea expoziția „Caravaggio 2025” de la Roma, deși pe aceea consacrată pictorului și contemporanilor lui, de la Timișoara, n-am apucat-o. Apreciat pentru coloritul pânzelor sale și pentru tehnica contrastului dintre umbră și lumină, neliniștitul artist italian de la cumpăna anului 1600, s-a făcut celebru mai ales prin realismul reprezentărilor. Personajele sale posedă o umanitate de netăgăduit, aspră, aproape violentă, dusă adeseori chiar la limita vulgarității și par să fie surprinse, nici mai mult, nici mai puțin, pe punctul de a săvârși acel ceva care le va marca inexorabil destinul. Cu o asemenea intensitate figurativă, în lucrările lui Caravaggio umanitatea lui Isus devine palpabilă și tulburătoare.

              La Palatul Barberini, în penultima sală, admir îndeosebi versiunea Cinei de la Emaus aflată în colecția Pinacotecii Brera din Milano. Inspirată din evanghelia după Luca, scena reproduce aproape fotografic niște călători, după lăsarea serii – și după evenimente recente în care răul, aflăm, le-a bulversat existența –, sfârșiți de oboseală, la o masă dintr-un han. Energia interioară a compoziției, învestită de naturalismul rece și frust tipic pentru Caravaggio, se lasă descoperită și mai adânc prin vitalitatea pe care o degajă personajele în jocul dintre umbră și lumină. În centrul cadrului, înconjurat de cei doi ucenici, în prezența hangiului și a unei slujnice, figura lui Hristos pare, la prima vedere, cu totul banală. Pe fața sa, doar pe jumătate în lumina care bate din stânga, se răsfrânge gestul frângerii pâinii. Fără nici o teatralitate, solemnitatea binecuvântării lui Isus – pe punctul de a fi recunoscut de ai săi – și maiestatea lui discretă ajung să capteze vizual imponderabilitatea clipei. Este actul esențial al comuniunii pe care, de la Cina cea de taină, Liturghia îl reface de fiecare dată în chip sacramental.

              Fascinat de mijloacele plastice ale lui Caravaggio, mă trezesc reflectând la micile lucruri care, nebăgate în seamă sau neîmplinite la vreme, pot să ne lipsească cursul vieții de măsura plenitudinii. Sunt acele lucruri în care chemarea de a trece dincolo de evenimente i se adresează tocmai credinciosului, ca să descopere amprenta dragostei Dumnezeului său în banalitatea cotidiană. Cugetând la prezentul nostru sfâșiat de conflicte, la nebunia declamării ostentative a credinței, la comportamentul contrar spiritului ei, la parada de senzație a unei apartenențe sărăcită de înțelepciunea Evangheliei, am senzația că până și istoria dramatică a credinței din perioada comunistă ne scapă în bună măsură.

              „Toate lucrurile se zbuciumă mai mult decât poate omul să o spună:” – stă scris în cartea Ecclesiastului (1, 8) – „ochiul nu se satură de câte vede și urechea nu se umple de câte aude”. Obișnuiți să urmărim evenimente cruciale așa cum le recreează mediatizarea, nu ne mai sar în ochi lucrurile mici și nu mai avem discernământul precedențelor. Întemeiată pe un devotament discret și pe o perseverență zilnică, străduința cotidiană reprezintă adevărata performanță. În lumea palidă a „parastaselor” culturale și în universul umanioarelor strâmtorat de întâietatea virtualului, reuniunile scutite de pedanterie și de sentimentul bifării de program sunt tot mai puțin la îndemână. Gândindu-mă la universul marcat de o religiozitate ostentativă, câteva întrebări esențiale îmi apar dintr-odată și mai legitime. În amatorismul unei religiozități vag numită „tradițională”, un om de bună credință ar mai regăsi urmele spiritului creștin? În vâna de zădărnicie sfidătoare a unei identități religioase de fațadă, strivit de obtuzitatea ruperii de realitate a universului religios se va mai simți licărul proaspăt al mesajului pascal cu adevărat întremător? În asumarea realității mai e oare clară vocația credinței? Va fi reușit practica ei în ochii credinciosului să-l asigure că Dumnezeu nu tratează pe nimeni cu indiferență, că nu e nevoie de nici o strategie din partea celui care crede pentru a-i capta atenția și a-i păstra privirea asupră-i?

               Sunt destul de mulți cei care cred că nu au nevoie de religie ca să fie morali. A căuta moralitatea înainte de toate pare mai important decât cultivarea unei apartenențe religioase, însă marginalizarea valorilor credinței nu dă înapoi. Bucuria pascală va continua să fie un privilegiu al credinței și nu o sfidare a universului contrar ei. Până una alta, ajungem să fim piese ale imensei mașinării care întreține procesul tehnologic planetar. Vrând să funcționăm la standarde prestabilite, vom păstra dreptul de a intra și de a rămâne în joc, numai dacă ne vom asuma răspunderea. În ochii omului strivit de oboseala veacului și de postulatele progresului, tot exemplul stabilității va conta.  Reală, paradoxală, expusă, adesea în cădere liberă, umanitatea noastră – ilustrată formidabil în pictura artistului italian – ar mai putea să transfigureze viața celor care nu suportă ca retorica momentului să le insulte inteligența?

              Am ieșit senin de la expoziția „Caravaggio 2025”. Mi-am zis în sinea mea că IA ar putea să-și ia câteva zile libere.