joi, martie 28, 2024

Odă pentru revistele literare

Nefiind dependent de nici o revistă literară şi neţinînd să public cu orice preţ în paginile vreuneia, îmi permit luxul (riscant al) unei priviri detaşate, lipsită de orice parti pris. Căci din interiorul unor redacţii e greu să fie formulate anumite judecăţi auto-evaluative riguroase, pentru că nimeni nu prea crede că nu e întruchiparea perfecţiunii literare. Or, dintr-o atare poziţie nu poţi vedea decît imperfecţiunile, cecitatea şi incapacitatea de a admira ale celorlalţi, refuzul lor de a lua act de acest indimenticabil fapt. Aproape orice revistă este mai puţin decît ceea ce îşi închipuie redactorii ei că este, devenind imaginea hiperbolizată a propriei valori. Puţine sînt dispuse să accepte, chiar şi în forul lor interior, că apar mai mult pentru a promova anumite grupuri şi relaţii inter-redacţionale, pentru a impune anumite nume în sanctuarul rîvnit al literaturii.

Am scris, uneori cu distantă ironie, dar şi cu sinceră mîhnire, despre subterfugiile unora, despre amatorismul care le bîntuie, despre serviciile encomiastice pe care redactorii acestora şi le aduc reciproc, despre cronicile şi premiile la schimb, despre transformarea lor în piedestaluri ale reuşitei personale. Căci unele reviste s-au metamorfozat în mici cazemate inexpugnabile, care cultivă cu sîrg un troc redacţional minor, eliminînd cu dibăcie valorile neaservite, cele care le conturbă siesta şi confortul veleităţii. Cu toate acestea – şi cu multe altele -, oricît de discutabil ar fi nivelul lor valoric (şi este, în multe cazuri), ele nu trebuie să dispară, pe motiv că nu mai corespund atitudinii mefiente a cititorilor, numărul acestora restrîngîndu-se în mod drastic şi, ca atare, ele nu mai au cui se adresa. Dimpotrivă, numărul revistelor, cît mai mare şi cît mai divers, stipendiate de instituţiile statului sau autofinanţate, creînd un mediu concurenţial autentic, este şansa unei literaturi sănătoase, competitive. Relieful general al unei literaturi cuprinde atît vîrfurile semeţe, mai greu abordabile, cît şi zonele mai joase, mai accesibile, dar necesare în conturarea unui strat cît mai consistent al acesteia. Căci dacă vor fi aruncate de-a valma în malaxorul autofinanţării şi a legilor dure de piaţă, pe criteriul strict al rentabilităţii, vor dispărea majoritatea revistelor, începînd cu cele mai importante. În mediul cultural, valoarea înaltă este aproape invers proporţională cu succesul comercial, de aceea ea are nevoie imperioasă de susţinere. După cum revistele nu trebuie să aştepte preferinţele discutabile şi, în multe cazuri, inconştiente ale cititorilor, ci trebuie să le provoace, să le modifice prin nivelul ideatic şi estetic, prin promovarea şi impunerea cu încăpăţînare a valorii. Acestea trebuie să ridice cititorul la nivelul lor, nu să coboare ştacheta intelectuală la nivelul cititorului de dragul unui succes facil. Ele trebuie să propună cu obstinaţie alternative axiologice la deculturalizarea accelerată, să facă metodic apologia culturii performante, a virtuţilor sale, să fie o instanţă critică pe argumentele căreia se constituie osatura canonului literar actual. Acestea trebuie să fie mai atente la valorile ignorate care stau pe margine şi mai ne-atente la nonvalorile agresive care ies mereu în prim-plan. Nu faptul că mai toate revistele fac uneori rabat la calitatea textelor şi a celor publicaţi e o mare problemă – avem o lungă tradiţie în acest sens -, ci faptul de a face din aceste excepţii o regulă. Revistele sînt măsura pulsului literar şi cultural al unei societăţi la un moment dat, constituindu-se în certificatul de sănătate spirituală a acesteia. În paginile lor se discerne ierarhia valorică a ceea ce produce literatura contemporană, personalităţile sale marcante, cu tot subiectivismul şi nivelul inegal al acestora. Căci nu există nici o revistă care să poată fi citită pe nerăsuflate da capo al fine, după cum nu există revistă în care să nu poată fi găsit cîte ceva demn de interes. Ideal ar fi ca toate revistele să aibă un nivel cultural indeniabil şi o personalitate literară bine conturată, cu redacţii în care să activeze cele mai talentate şi mai prestigioase condeie. Oricît ar costa literatura, cultura în general, incultura costă infinit mai mult. Ca atare, societatea trebuie să fie în stare să-şi stipendieze educaţia şi formele diversificate ale culturii, mijloacele lor de promovare, aplicînd, evident, anumite criterii de performanţă. Criza permanentă a receptării poate fi chiar premisa prin care revistele literare îşi pot depăşi limitele, pentru a se adapta şi impune într-un mediu ostil culturii.

 Ca atare, nu împuţinarea şi dispariţia revistelor, pentru că nu sînt toate excelentissime sau pentru că nu prea mai sînt cumpărate şi citite, prin eliminarea subvenţiilor, e soluţia adecvată, ci transformarea calitativă radicală a acestora, în unele cazuri, prin promovarea competenţelor redacţionale, a selecţiei colaboratorilor şi a textelor care le umplu paginile, pentru a deveni cu adevărat spaţiul competitiv în care se promovează şi se discern în mod corect valorile literaturii contemporane. Şi nu locul în care huzuresc unii belferi închipuiţi ai literaturii. Revistele care nu rezistă la acest salt valoric şi la provocările schimbărilor intempestive, nu încearcă noi formule publicistice, rămînînd ancorate în metehnele vechii paradigme, îşi vor asuma consecinţele.

P.S.

Un decalog (hazliu) al unei reviste literare: 1. Eu sînt începutul şi sfîrşitul literaturii (dar, mai ales, sfîrşitul). 2. Să nu ai alte preferinţe în afară de mine, doar eu îţi pot face din scris chip cioplit, doar prin mine ajungi în pămînturile, apele şi întinsul cuvintelor stipendiate, în cerul ierarhiilor ticluite. Să nu te ploconeşti la alte surate şi să ne slujeşti orbeşte doar pe noi şi pe ai noştri, dacă vrei să trăieşti literar mult şi bine pe pămînt. 3. Să nu iei în deşert numele meu, căci vei fi pedepsit şi izgonit din paradisul paginilor mele, iar de recenzii şi premii vei auzi doar la paştele cailor. 4. Adu-ţi aminte de redacţia mea, de seceta ei bahică, ca să o poţi lăuda peste tot, după care le poţi face praf şi pulbere pe celelalte. 5. Cinsteşte prin orice mijloace pe directorul şi pe redactorul-şef ca să se lungească şi să lăţească textele tale, dar şi remuneraţia şi cronicile aferente. 6. Să nu ucizi curiozitatea de a ne răsfoi din cînd în cînd, căci cu o plictiseală publicistică sîntem cu toţii datori. 7. Să nu preatextualizezi, că ne pui în dificultate gramatica, stilistica şi puterea de concentrare. 8. Să nu furi sau să înstrăinezi textele nepublicabile, căci doar cu acestea ne umplem paginile, ne ducem zilele de la un număr la altul. 9. Să nu scrii strîmb împotriva celor drepţi, dar duşmani, decît în paginile mele, în rest mă poţi lăuda oriunde, oricînd, căci mare e grădina elogiilor şi a detestării. 10. Să nu pofteşti la revista aproapelui tău, nici la talentul închipuit al redactorilor, nici la „măgarii” care îi dau asiduu tîrcoale, nici la ifosele cu care cred că încep şi termină lumea literelor. Căci doar eu sînt Dumnezeul oficial al literaturii.

Distribuie acest articol

14 COMENTARII

  1. E vorba despre revistele literare fara titlu? Glumesc.
    Celelalte, cu titlu, sint facute de oameni si, de la Domnul citire, se stie ca nu e om fara greseala.

  2. Soluția propusă de dvs are o hibă majoră: „promovarea competenței redacționale” cum o facem? Că ea nu se promovează singură. Ai zice că ar trebui să o facă cine plătește, respectiv Ministerul Culturii. Dar, trecând peste faptul că ministrul personal e numit de un partid politic și de cele mai multe ori s-ar putea să aibă și relații cu unele din „găști” problema e și mai complicată pentru că evaluarea o face un funcționar, nu ministrul însuși. Și aș vrea să văd cum evaluează el un „monstru sacru” al literaturii noastre aproape inexistente.
    Apoi, mai e un lucru de discutat. În general redacțiile au destui oameni talentați, dar, neexistând nici o relație între ce produci și cum ești plătit … știm cu toții că poeții sunt leneși. Sau măcar „visători”. Balzac era plătit la normă, de asta a umplut biblioteci ( sper să o luați doar ca pe o glumă ) :) Așa că autorul, pe lângă talent, va trebui să aibă și o motivație pentru a lucra ( autorii de regulă scriu propriile cărți, articolele din reviste nu sunt primul lor obiectiv) . Criteriul pieței, oricât de deplasat ar fi în lumea celor care zboară printre nori, e totuși un criteriu obiectiv. Discuția e cu ce diferă „cultura pe stoc” pe care nu o citește nimeni, de producția pe stoc a lui Văcăroiu? Vă propun un experiment imaginar: să cumpărăm toate revistele de cultură care apar și să le încărcăm într-un container. Care ar fi diferența? Nici în container nici în bibliotecă nu le citește nimeni. Nici o diferență. Bun, acum să urcăm containerul într-un vapor și să îl ducem în largul mării, unde să îl lăsăm să se scufunde. Se schimbă ceva? Aparent nu. Cu ele sau fără, cultura rămâne la fel :) Deci pare inutil să mai consumăm hârtia, mai ales că Ministerul poate să le treacă în format electronic, reducând drastic costurile . Desigur, micul meu experiment mental e dus la extrem, dar ne spune ceva despre care au vorbit și fizicienii: fără observație nu prea există fenomen. Nici nu știm câte reviste să finanțeze statul: una? zece ? o mie? Dacă sunt bani gratis, s-ar putea să fie mulți amatori. Dacă nu avem nici un criteriu, ei chiar o să fie… amatori. Aș înțelege de exemplu o finanțare ca o cotă per exemplar vândut; cum „piața” e mică probabil că nu poți să susții din vânzări publicatia. Nu pot nici ziarele generaliste… Dar măcar să încerce, altfel limita între cultură și spălare de bani e mult prea laxă, îmi pare rău să o spun așa dar asta e realitatea… Tocmai ce-am citit de coada lupoaicei care era din alamă în loc de bronz, lucruri pe care noi profanii nu le putem înțelege…

    • Cultura nu mai depinde de hartie, Si in curand nu va mai depinde de nicio forma organizata de publicare, fie ea si online.

      De ce ar fi necesar sa ma orientez in lectura dupa reviste literare? Oricum nu prea sunt reviste care sa promoveze noul. Osificate, pierdute intr-un spatiu-timp doar al lor, incapabile de orice comunicare individualizata sau publica, le-ar caracteriza drept o bula.

      Finantate de la buget sau din orice alte surse, utilitatea lor este dupa mine cel putin discutabila. Oricine poate publica, oricine poate obtine un ISBN.

      Problema majora este insa dupa mine la cititori. Acestia nu mai sunt de fapt doar cititori. E o lume a legaturilor si as spune- a polimorfismului cultural. Polimorfism inca la inceput, dar va evolua rapid, dupa parerea mea, in directia unor acte culturale tipologic noi, ce vor trece cu mult dincolo de scris-citit. In pofida nostalgiilor.

      • Eu sunt un pic mai optimist ( sau pesimist, nici nu știu, depinde din ce perspectivă privești). Recent Papa a prezentat un text în aramaică restaurat provenind din vremea primilor creștini, care va fi trimis înapoi în Irak . Mă gândeam că după ce domnul Lucian Popescu se va plictisi de platforma Contributors și eventual și harddisk-ul meu va deceda subit nu va mai rămâne nici o urmă a inestimabilelor mele texte și comentarii :) Așa că încă nu aș proclama moartea textului scris. Problema e însă, așa cum spuneți, la reorientarea autorului spre cititori. Ar fi multe de spus despre asta, poate o să am timp să le sintetizez într-un articol ( mă tot gândesc de ceva vreme) însă eu personal, dacă ar exista la bursă acțiuni ale literaturii, aș cumpăra. Însă nu ale acestei literaturi. La noi e mai rău decât în țările necomuniste, deoarece avem în spate 20 de ani de literatură a evaziunii, care i-a îndepărtat pe scriitori nu numai de cenzură ci și de majoritatea cititorilor. Un efect secundar care se răzbună…

        • Editurile din Romania isi aleg ce sa publice dupa retete rigide, Din pacate, fiecare cioara crede ca toti puii de pasare sunt negri :-).

          Adica, editurile judeca dupa gusturi invechite ale redactorilor.
          ===

          Citesc tinerii? Poate ca da. Dar intrebarea mea este : primesc tinerii literatura pe care si-o doresc?

          Si, mai departe, autorii indrazneti au unde sa trimita lucrarile lor? Dupa ce se publica, am senzatia ca nu prea.

          ===

          Moartea culturii tiparite avut loc deja daca privim din perspectiva celor de mai sus.

          In mediul digital, publicarea unui text inseamna costuri infime. Intrebarea mea este: de ce e nevoie de edituri?!

          • Da, asta e o întrebare bună. Probabil că ceea ce trebuie e de fapt „google” al literaturii. În babilonia generală, în care toată lumea se exprimă, e nevoie de cineva care să selecteze „conținutul” și acela nu e google. În afară de latura economică ăsta e și rolul funcțional al editurii clasice în ecosistem; editura trebuia să selecteze pentru că editarea o costa. Dacă nu ar fi costat-o, ar fi putut pur și simplu să publice tot ( cum se întâmplă acum online) dar atunci „filtrarea” trebuie să se mute în altă parte, cum era la domnul Manolescu în ogradă pe vremuri :) . Aici e cumva nodul gordian a cărui soluție nu o știu: în online deja costurile sunt aproape nule, dar calitatea înseamnă muncă, deci costă. Publicul e obișnuit să nu plătească, deci deocamdată frunzărește zăbăuc prin mii de bloguri. Probabil cumva s-ar putea să ajungem la o formulă de „editură” electronică, la care să plătești totuși pentru conținut, chiar dacă mai puțin, compensând prin numărul mai mare al cititorilor. Mai greu în limba română, mai ușor de făcut în limbile de circulație…

  3. Foarte corect Sa se rezerve spatiu de scris si pentru autori din afara reactorilor permanenti si epuizati de multisor.

  4. „transformarea calitativă radicală a acestora, în unele cazuri, prin promovarea competenţelor redacţionale, a selecţiei colaboratorilor şi a textelor care le umplu paginile, pentru a deveni cu adevărat spaţiul competitiv în care se promovează şi se discern în mod corect valorile literaturii contemporane”

    Asa ceva mi se pare imposibil. Vremea lor a trecut si gata.

    Ele supravietuiesc numai din cauza inculturii generatiilor adulte de astazi, incapabile sa priceapa ca lumea s-a schimbat in jurul lor.

  5. Reviste literare de calitate nu pot exista fara cititori educați și, mai ales, fara cititori indiferent de nivelul lor de intelegere. Reviste literare in care un grup de intelectuali subtiri se cearta sau se lauda între ei vor ajunge inevitabil la dispariție. Nu stiu care este solutia dar tare mă tem ca fenomenul este ireversibil. Nici in țări mai cu staif lucrurile nu stau prea bine.

  6. @Mihai Badici

    Dupa parerea mea, selectia de catre o entitate terta nu mai este necesara.
    Orice astfel de entitate ce s-ar erija in decident asupra „calitatii” unui continut, ar avea de infruntat doua obstacole majore:
    a) criteriile sale ar fi inevitabil excesiv de subiective, avand in vedere imensa diversitate posibila tocmai prin gratuitatea publicarii
    b) superioritatea sa ar fi pusa la indoiala – ce m-ar face sa cred ca o editura este mai buna decat ceea ce eu gasesc singur, de autori ce s-au publicat singuri?
    ===

    Veti intreba desigur cum anume are loc atunci selectia?

    Ei bine, ea are loc prin efortul celui care cauta.

    Acest „cautator” va intelege mai devreme sau mai tarziu ca ideea centrala este a reciprocitatii. Adica, daca el/ea a citit ceva, este natural sa isi exprime opinia in public fata de ceea ce a citit, astfel incat sa poata pretinde si altora sa il/o ajute.

    Prin urmare, cititorul nu se mai reduce la functia sa pasiva, de receptor, ci este obligat prin forta lucrurilor sa impartaseasca ceea ce e el/ea crede.

    In acest noian de opinii, unele sunt mai credibile decat altele. Din varii motive.

    Un exemplu (inca primitiv!) este Amazon. Comentariile sunt de mare folos, chiar daca unele sunt comandate. In timp inveti sa le deosebesti de cele reale. Adaug forumurile si imensul rezervor Youtube.

    ===

    O intrebare secundara se refera la folosul cautarii. Este cautarea doar un exercitiu steril la capatul caruia gasim (sau nu) ceea ce doream? Eu as spune ca de fapt cautarea este parte a rezultatului – este atractiva si educativa.

    Desigur, este ceva ce se invata. In definitiv, daca stam toata clasa I sa invatm sa scriem si sa citim, ar trebui sa ne mire ca obisnuinta cu noul mediu creativ ia si ea cativa ani?

    ===

    In aceasta noua stare , in care guvernanta oricarei activitati umane tinde sa se descentrealizeze, iesind de sub tutela unei autoritati a statului, editura nu isi mai gaseste niciun loc.

    Predarea stafetei institutiilor (de tipul editurilor) catre un mediu conectat si coperativ are loc de-a lungul unei generatii, dar consider ca este un proces rapid si ireversibil.

    Desigur, aceasta se leaga de o noua stare a educatiei, in ansamblul sau. Vorbeam in alte postari despre invatarea conectiva si guvernanta colaborativa a educatiei. Practic, despre abandonarea statului ca regulator unic al invatarii ca proces social. Alta discutie insa :-).

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Ioan F. Pop
Ioan F. Pop
oan F. Pop este licenţiat în Teologie-istorie, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca. Doctor în filozofie al universităţii clujene. Stagii de cercetare la Roma şi Paris. A lucrat la întreprinderea Metalica, a fost redactor la Gazeta de Vest, redactor (fondator) la Noua Gazetă de Vest, referent cultural la Cercul Militar. Actualmente este muzeograf la Muzeul Memorial „Iosif Vulcan”, fiind, pentru o vreme, şi cadru universitar la Universitatea din Oradea. Cărţi publicate: Pedale de hîrtie, (poeme), Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994; PoemeşinimiC, Ed. Dacia, 1996; Poeme de sedus realitateA, Ed. Dacia, 2000 (carte sponsorizată de Ministerul Culturii); Sfîntul Augustin – morfologia unei paradigme, Ed. Dacia, 2009 (teza de doctorat în filozofie); Jurnal aproape închipuit, Ed. Dacia, 2009 (jurnal scris la Roma şi Paris); Poemele poemului nescriS, Ed. Dacia XXI, 2010 (Premiul special pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Arad); Tăceri de la margine, Ed. Galaxia Gutenberg, Dacia, XXI, 2011 (studii şi eseuri); Poemele absenţeI, Ed. Dacia XXI, 2011; Poemele poemului nescriS, Ed. Caiete Silvane, Zalău, 2013 (integrala poetică). Este prezent cu poeme, texte literare, studii şi eseuri în cele mai importante reviste din ţară, precum şi în reviste străine. Figurează în mai multe antologii de poezie. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro