luni, aprilie 19, 2021

“Omul multilateral dezvoltat”

Recitind, adunate în volum, textele domnului Valeriu Nicolae pe care le-am parcurs întâia dată pe Facebook, m-a uimit adevărul enunţat de domnul Gabriel Liiceanu în introducere: avem de-a face cu repetiţia – plictisitoare (în ciuda enormităţilor pe care le decoperim) – (a) unui tipar. E ceva stereotip în toate datele ce se înşiruie sub diversele nume, ceva ce (cel puţin mie unuia) nu-mi dă nici un acces la biografia omului care se prezintă prin ele (e vorba, în primul rând, de date din CV-urile publice). Până la urmă, cartea domnului Valeriu Nicolae (la fel ca cea a doamnei Emilia Şercan despre “Fabricile de doctorate”), pare a fi mai curând monografia unui tip uman decât o incursiune în biografiile concrete a unor oameni. Faptul că la nivelul de vârf – al Parlamentului şi al principalelor instituţii ale statului – avem de-a face cu un personaj generic, care e alcătuit din indivizi interşanjabili (fără nici o deosebire de rasă, etnie, limbă, sex, opţiune politică), cărora chipul li se estompează cu desăvârşire şi din care nu rămâne – asemeni pisicii din Cheshire – decât un fad zâmbet electoral, ar trebui să ne pună pe gânduri. O societate care se dezvoltă e o societate care se diversifică mereu, care multiplică nu doar resursele, tehnologiile şi ceea ce produc acestea, ci şi modalităţile de realizare a oamenilor, căile de exprimare a darurilor fiecăruia, limbajele publice, modelele de reuşită umană. Or, la noi, după 30 de ani de democraţie (aşa cum a fost ea), ne aflăm în situaţia de a reduce societatea la câteva tipuri umane elementare, în economia cărora talentul şi munca aproape nu contează. Avem, pe de-o parte, parlamentarul şi politrucul plantat în diverse “consilii de administraţie”, omul de afaceri ce ajunge la contracte mănoase plătind tribut “cui trebuie” (indiferent de cine e la putere), mercenarii de presă care se închiriază celui mai bun ofertant, diverşi escroci ce funcţionează la vedere (plantând borduri şi făcând “studii de prefezabilitate” pe te-miri-ce); cu toţii adunaţi şi “managerizaţi” – în diverse geometrii variabile – de reprezentanţii unor “servicii” tenebroase. Pe de alta, avem loserii: cei care fac o facultate pe bune, care o încununează cu un doctorat în străinătate, care se pricep impecabil într-un domeniu, care – oriunde-i pui – fac treabă, dar care nu au unde se angaja, de care societatea (care se plânge – ipocrit – de lipsa expertizei) nu are nevoie şi care, mai devreme sau mai târziu, eşuează fie în emigraţie, fie în proletariatul urban. Şi, între ei, cei care nu gândesc prea mult, dar “se descurcă”: oamenii programării şi al oricărui tip de reparaţii, cei ABC-urilor care vând orice, cei ce revând în ţară (cu un adaos ce scapă impozitării) ceea ce iau de afară, funcţionarii de stat reglaţi pe prime şi pensie etc. O lume simplă, ce aminteşte de acea stare de lucruri care – spune Antony Beevor – îi uimise în Război deopotrivă pe nemţi şi pe ruşi: faptul că doar la popota armatei române se găteau trei tipuri de mâncare – pentru ofiţeri, pentru subofiţeri şi pentru trupă. Istoriile narate de domnul Valeriu Nicolae sunt cele ale unor şmecheri de la trupă ce “au făcut rost” de brevete de ofiţeri şi “s-au înfipt” la masa unde se mănâncă bine.

De unde vin ei?

Cunoaştem cu toţii vulgata martirologică a ultimelor decenii: insomniac, Stalin s-a apucat să citească “Poemul pedagogic” al lui Makarenko şi l-a chemat la el pe Beria (care, la rândul lui, l-a chemat pe Saharovski, care l-a chemat pe Pantiuşa, care l-a chemat pe Nikolski) şi i-a dat ordin să chinuie la sânge “brava studenţime română”. Instrumentele acestei orori – să ne amintim doar de memoriile lui Constantin Giurescu – erau Mongolul, Tătarul, Ţiganul, porecle ce spun clar că doar un străin de neam (şi fără Dumnezeu) le-ar putea provoca bunilor români atâta suferinţă. Probabil că distinisului istoric nici nu i-ar fi trecut prin minte că, în 1950 (la fel ca-n 1907), o bună parte a populaţiei româneşti – pe care o idealiza la cursurile lui – ar fi luat cu plăcere ciomagul ca să dea în altă parte a ei. E vorba de acea populaţie pe care abia o întrezărea – în Bărăgan – pe ferestrele maşinii când se ducea, ca Rezident Regal, la Galaţi. Şi, pentru că nu e nici o glorie să fi bătut de sărăcimea satelor, pe care comuniştii (după vorba directorului de la Sighet, Ciolpan), au încălţat-o şi au ridicat-o în funcţii, e mai vrednic de martiriul îndurat să fi eroul unei drame cosmice la capătul căreia e tocmai Stalin. Ideea că ei îşişi, vitimele acestei terori, au trăit (ba chiar au perpetuat, dacă nu cumva au făcut cu putinţă) (într-)o lume populată cu (prea) multă plebe agresivă pare a nu le fi trecut niciodată prin minte.

Cam la fel e şi cu “şcoala cea bună” “de pe vremea lui Ceauşescu”: noi, cei care citim aceste rânduri, am crescut – în general – în case pline de cărţi, am absolvit clasele teoretice ale liceelor din muncipiile reşedinţă de judeţ, ne-am cunoscut pe la olimpiadele naţionale, am început o facultate (din aceea cu 20 – 40 pe loc), am crescut cu Editura Humanitas şi cu Revista 22, am prins primele valuri de burse în străinătate, ocazie cu care ne-am regăsit, apoi ne-am revăzut pe la NEC, CEU, diverse colocvii, prezentări de granturi şi mai ştiu eu ce. Şi, fireşte, ne imaginăm că asta e lumea noastră şi aşa a fost dintotdeauna. N-am cunoscut – decât eventual din folclor – lumea liceelor industriale, a acelor fabrici de rebuturi umane în care transformase Ceauşescu şcoala românească “îmbinând învăţământul cu producţia”. În ciuda a ceea ce ne repetă bunicii de azi, lumea comunistă nu era deloc una egalitară; dimpotrivă. Poate părea ciudat, dar idealul social al acelor vremuri – în care nu aveam termeni de comparaţie externi – era fosta burghezie interbelică. Toţi părinţii (adesea prima generaţie urbanizată) îşi voiau copii doctori, ingineri, profesori, eventual avocaţi – adică exact acele meserii urbane care dăduseră pătura ce beneficiase de bunăstare între cele două războaie. Nimeni nu-şi dorea copilul muncitor pe trei schimburi ori miner în Rovinari. Numai că, din păcate, majoritatea (trei sferturi din numărul elevilor de liceu în 1989) acolo eşuau. Încă 10 % făceau ceava aproape similar: liceele agroindustriale. Doar 15 % din elevi aveau norocul claselor teoretice ori a celor vocaţionale (pedagogic, sanitar, economic, arte). 15 % înseamnă că mai puţin de un elev din şase avea şansa unei şcoli adevărate în România comunistă. În ultimii ani ai regimului se instituise – evident, din pure raţiuni de propagandă – obligativitatea absolvirii liceului de către toţi elevii. Morala acestui imperativ a fost aceea că toată populaţia giamnazială a fost împinsă cu de-a sila în liceu – marea majoritate în industriale – şi trecută ca să se facă “cifrele de raportare”. (Cei care studiază “fabricile de diplome” universitare de după 1990 trebuie să ţină cont că “baza de masă” a fenomenului a fost creată de universalizarea obligatorie a studiilor liceale în deceniul precedent.) Şi ne-am ales cu ce? Cu o şcoală aproximativă pe clasele mari şi cu o mulţime de frustraţi care-i priveau cu invidie pe cei din liceele din teoretice (şi, mai ales, pe aceia dintre aceştia care intrau la facultate).

“Schimbarea de generaţie”

Nu e greu să-ţi imaginezi acest tip uman, răsfoind cartea domnului Valeriu Nicolae ca pe o culegere de fişe de psihologie socială. CV-urile prezentate de dânsul abundă în intervale pustii (uneori de decenii între liceu şi facultate), în studii făcute la universităţi renumite doar pentru scandalurile asociate cu numele lor (asta dacă numele lor e cunoscut), mulţi sunt clienţii doamnei Emilia Şercan şi, probabil, cei care nu şi-au făcut ei înşişi lucrările academice sau le-au plagiat sunt mult mai mulţi decât cei pe care-i cunoaştem până în prezent. Însăşi nevoia insaţiabilă de-a acumula diplome şi titluri e mărturia unui vid lăuntric care nu poate fi acoperit cu nimic.

Ne amintim cu toţii de visul anilor ’90: “schimbarea generaţiilor”. Felul în care se petrecuseră lucrurile cu Revoluţia şi – mai ales – tot ceea ce a urmat a stat deopotrivă sub semnul schimbării şi al continuităţii. Schimbarea a fost, în primul rând, una a formelor (cele ce ţin de alcătuirea statului, de pluripartidism, de modificarea legislaţiei şi de apariţia unor noi instituţii), în vreme ce conţinuturile (economia propriu-zisă) se degradau într-un ritm ameţitor, fie pentru a dispare, fie pentru “a se privatiza”; continuitatea s-a manifestat – fără nici o ambiguitate – la nivelul oamenilor. În 22 decembrie 1989 nu a avut loc nici un schimb de populaţie în România. Pur şi simplu seismul de la baza societăţii a făcut să cadă clica de la vârful ei şi, imediat, eşaloanele următoare au promovat în posturile (atât de miraculos) eliberate. “Proclamaţia de la Timişoara” a numit clar problema: oamenii chemaţi să (con)ducă ţara în “minunata lume nouă” erau – în strivitoarea lor majoritate – prea legaţi de trecut pentru a prezenta vreo garanţie de eficienţă (şi chiar de onestitate). Împins la caricatură, tipul lor standard era acela al “cadrului de nădejde” din partidul lui Corneliu Vadim Tudor: şef pe vremea lui Ceauşescu (dar nu în seraiul puterii), lucrător sau colaborator al Securităţii, om “cu relaţii” atât printre cei care au contat, cât şi printre noii tenori ai puterii, cultivându-şi cu ostentaţie apartenenţa la ambele lumi (pe fondul apariţiei nostalgiei comunismului la perdanţii “capitalismului de cumetrie”). Legitimitatea acestor oameni decurgea din pretenţia lor de a “şti” cum se conduce statul deoarece participaseră – în diverse grade – şi la gestionarea lui în vremea Republicii Socialiste. Nimeni nu-şi punea problema studiilor lor, căci – era limpede pentru toată lumea – partea semnificativă a carierei lor se desfăşurase în aparatul de Partid (şi/sau în cel de Securitate). De la “punctul 8” al Proclamaţiei de la Timişoara, până la valurile de liste de informatori extrase din dosarele CNSAS, acesta fost punctul lor slab. Unii au încercat să scape de el negându-l (chiar când era evident), ascunzându-l, deformând trecutul sau – ca vadimiştii – pur şi simplu supralicitând un pretins “patriotism”. Banalizarea – prin multiplicare (a) – “dezvăluirilor” cu privire la “foştii” a accentuat sentimentul necesităţii “schimbării de generaţie”. Atunci, în anii ’90, ne-o închipuiam, naiv, ca şi cum pe o uşă ar ieşi ultimul “expirat” şi – la câtva timp după el – ar intra primul “aşteptat”.

Iată că ea s-a produs, dar nu neapărat ca o “revoluţie” în evoluţia României postdecembriste, cât mai curând din raţiuni biologice. Locul “celor vechi” e luat de “tânăra generaţie” – cei pe care căderea comunismului i-a prins sub 30 de de ani, uneori copii, ori care s-au născut după schimbarea de regim. În bună măsură ei sunt “clienţii” cărţii domnului Valeriu Nicolae. Oricàt ar părea de ciudat, dacă ne gândim la faptul că formarea de bază a acestor oameni s-a petrecut între 1980 şi 2000, personajele cărţii sunt reprezentative (din punct de vedere social) pentru ceea ce eram cu toţii în acele vremuri. Căci e vorba fie de absolvenţii liceelor industriale din ultimul deceniu ceauşist, fie de bacalaureaţii primilor ani, de debandadă, de după 1990, fie de cele dintâi generaţii a victimelor “reformelor educaţiei” din a doua parte a aceleiaşi perioade. În fine, cu toţii au beneficiat de “liberalizarea” învăţământului universitar de după Revoluţie. Au făcut şcoala “aşa cum se făcea” pe atunci; cei care au avut şansa liceelor teoretice şi a unei facultăţi bune s-au specializat rapid într-o meserie aducătoare de beneficii şi, de multe ori, au constituit primul val al emigraţiei recente (cea care începe chiar înaintea aderării la NATO şi a suprimării vizelor pentru români) sau au urmat o carieră – lipsită de spectaculozitate socială – în domeniul lor. Aşa cum spuneam la început, numărul lor n-a fost niciodată mare (în cel mai bun caz o cincime din numărul total al absolvenţilor de liceu). Scena a rămas deschisă pentru ceilalţi; marea majoritate a industrialelor şi – apoi – a universităţilor “cu taxă” (“private” sau de stat). Primul val al urbanizării – cel din anii ’50 – ‘70 – a constat în deplasarea unei bune părţi a populaţiei rurale (aproximativ o treime a acesteia) de la sat la oraş şi în şcolarizarea ei de bază. Al doilea va consta în accesul “nediscriminatoriu” al copiilor celor dintâi orăşeni la studiile universitare şi la investirea de către ei a aparatului de stat creat odată cu noua democraţie.

“Revoluţia socială şi naţională”

Ceea ce se întâmplă după 1990 reia – într-o anumită măsură – ceea ce se petrecuse la finele anilor ’50 şi în cele două decenii ce urmează. La fel ca atunci, bulversarea e – în primul rând – una socială.

Urbanizarea dislocă milioane de oameni din rural şi – pe lângă represiune (iar după părerea mea, mai eficient decât violenţa) – îneacă burghezia urbană în această masă de nou-veniţi cu obiceiuri fruste, dar care vor să beneficieze de beneficiile civilizaţiei. În măsura în care cele mai multe oraşe ale ţării fuseseră fondate de străini şi upper class-ul lor era alcătuit din minoritari etnici, această orăşenizare rapidă e şi o revoluţie naţională, nu doar una socială căci – prima dată – românii devin majoritari în toate oraşele ţării. “Partidul clasei muncitoare” şi-a dorit ca muncitorul – “constructor conştient al socialismului şi comunismului” (în uzină şi pe câmp) – să fie termenul ultim al evoluţiei sociale a României. Problema e aceea că tocmai cei chemaţi la această “revoluţie socială” nu şi-au dorit asta; pentru ei muncitorul nu era decât termenul mediu dintre ţăran şi burghez. Idealul lor – mai mult pentru copii, decât pentru ei înşişi – era funcţionarul de Stat, avocatul, medicul, patronul de hotel (sau, în lipsa acestuia, “şeful de sală”), comerciantul (ori măcar “magazionerul”), într-un cuvânt omul bine îmbrăcat, mâncând la restaurant şi traversând agale Corso-ul către locuinţa lui, proprietate personală. Pentru enorma populaţie dislocată în anii ’50 – ‘60 comunismul nu a fost nimic altceva decât un conveier social, care i-a deplasat din rural în urban, de la condiţia de iobagi la aceea de aspiranţi la statutul de burghezi. Pe lângă aceasta socialismul de stat – mai ales în perioadele lui grele (anii ’50 şi apoi penuria anilor ’80) – le-a mai dat un avantaj: acela de-a declasa vechea burghezie urbană până într-atât încât saltul de la o “pătură” la alta să fie la îndemâna oricărui om hotărât. Odată ce suficient de mulţi au făcut acest pas, despărţirea celor două “pături” în clase distincte era de-a dreptului o “necesitate istorică”: noii burgehzi voiau să trăiască ca adevăraţi burghezi, nu ca salahori ai statului, chiriaşi în locuinţe ce nu le aparţineau şi dependenţi de “ce se dădea” în comerţul socialist. Dacă există ceva care să-l caracterizeze pe ţăranul român (pe lângă sărăcie), acesta e individualismul. Nici o clipă cei pe care comunismul îi urbaniza nu şi-au dorit indistincţia socială pe care acesta o predica şi nici “viaţa la comun” pe care le-o oferea “dictatura asupra nevoilor”. Ei şi-au dorit să parvină la acea condiţie care le apărea ca fiind împlinirea umanului: burghezia urbană, în speţă statutul de proprietar aşezat, ce se poate bucura – cu ostentaţia diferenţierii – de beneficiile averii lui. Milovan Djilas şi Mihail Voslensky au vorbit de apariţia “noii clase” la vârful puterii comuniste, dar nu mai puţin adevărat e şi faptul că – poate paradoxal – îmburghezirea devine o constantă a “omului nou”, indiferent de locul şi de poziţia lui în structura socială a ţărilor comuniste. Cum ideologia – care genera sistemul instituţional al “democraţiilor populare” – nu e capabilă să integreze această aspiraţie a societăţii, tensiunea creşte până când, în 1989, ajunge la punctul de rupere. Două lucruri sunt de reţinut aici: mai întâi înecarea în masa populaţiei venită de la sat la oraş şi, apoi, “ascensorul social” pe care îl pune în mişcare această urbanizare elementară.

Ultimii ani ai ceuşismului sunt – din punct de vedere social – cât se poate de conservatori. Lumea îngheaţă (la propriu) în mizeria ce acompaniază eforul plăţii datoriei externe. Sărăcirea din ce în ce mai accentuată a populaţiei (mai ales a celei din oraşe, dependentă de sistemul distribuţiei de stat) are ca efect proletarizarea celor care, în urmă cu un deceniu, erau animaţi de visul vieţii mai bune. Iar prin liceele industriale generaţii de copii intră în viaţa socială marcaţi de patenta iobăgiei în uzinele ce produceau “pe stoc” şi plăteau “în acord global”. Posibilităţile de ieşire din condiţia (şi din privaţiunile vieţii) de muncitor se restrânseseră dramatic; practic nu mai erau decât două căi: cariera de Partid şi studiile universitare. Numai că ambele erau foarte limitate, dat fiind că privilegiile – care se împuţinau în ritmul creşterii penuriei – s-ar fi diluat semnificativ dacă ar fi crescut numărul beneficiarilor lor. Aşadar, la vârf – fie el cel politic (de Partid), fie cel tehnic (profesional) –, se dezvoltă un sistem de caste, cu cât mai opac, cu atât mai fascinant pentru cei care nu au acces la el. Cei care vor face pasul – mare pentru nişte oameni, mic pentru omenire – pe scena publică de după 1989 le vor vrea pe ambele, la pachet.

Abisul frustrării şi vidul lăuntric

În ianuarie 1990 avem o pătură restrânsă de oameni care beneficiază de o cunoaştere ce poate fi articulată în lumea ce ni se deschidea şi o enormă masă de persoane care nu ştiu decât cele câteva operaţii necesare industriei în care sunt angajaţi sau, şi mai rău, nu dispun decât decât de şcolarizarea elementară pe care o asigurau liceele industriale. Nu-şi pot încerca norocul la universităţile de stat (care, în primii ani postrevoluţionari, îşi accentuează privilegiile de castă), nu au – încă – banii pentru “private”, nu mai vor (sau nu mai pot) să se angajeze în industrii şi, deocamdată, nu au unde se duce în afară. Tinerii aceştia, plini de speranţe, ca toţi tinerii, motivaţi să depăşească sărăcia pe care o cunoşteau din experienţa părinţilor, constituie dinamica nevăzută a anilor postrevoluţionari. Sunt asemeni unui lichid în ebuliţie ce se agită între două straturi de rocă. Vin la oraş şi se apucă de orice: lipesc afişe electorale, fac cărăuşie cu lucruri de la turci, deschid (şi închid, când vine fiscul) buticuri, birturi rurale, mai apoi second-hand-uri, devin “băieţi” sau “secretare” ale câte unui “şef” local, se fac utili oricui (“patroni” de varii comerţuri, ziare, televiziuni) le poate fi de folos. Sunt anii căutării unui orizont, ai “primului milion” (la-nceput de lei, tot mai lipsiţi de valoare, care revin la câteva zeci de mii de mărci – aceea fiind moneda epocii) şi ai intrării “în gaşcă” (fie la vedere, printre “vedetele” mondene, fie mai discret, pe filiera “serviciilor”) în viaţa publică. “În gaşcă”, acesta este secretul. Cu o viteză ameţitoare, Europa se deschide României şi afecerile (mai ales “intermedierile”) se dezvoltă ameţitor, iar succesivele “deconspirări” şi “decapitări” din politica internă eliberează nesperat de multe locuri în apartaul de stat (local şi central) şi în politica mare. “Bătrânii” fie dispar biologic sau ca victime ale trecutului lor expus public (şi, de la un moment dat, ai DNA-ului), fie simt nevoia “să se asigure” (in Elţîn style), promovându-şi protejaţii. Şi, aproape pe nesimţite, tranziţia ajunge la termen: fostul elev de liceu industrial se pomeneşte “şeful Agenţiei Judeţene de…”, Consilier Local/Judeţean, “preşedintele Consiliului de Administraţie la…”, prefect, ba chiar primar pe undeva (cine ştie?, printr-un sector al Capitalei). Acum e “om mare”; nu mai depinde de “şeful”, căci e el însuşi “şef”. Iar a fi şef – în lumea noastră – nu înseamnă a conduce ceva (adică a imprima o dinamică unei istituţii sau unui domeniu), ci a beneficia de toate atributele puterii cu care e încărcat imaginarul funcţiei.

Diploma e doar unul dintre ele; poate nu cel mai important, dar unul necesar. Astfel se face că oameni care abia au absolvit liceul (sau, câteodată, nici măcar atât) se pavoazează cu câteva facultăţi, zeci de masterate şi nu-ştiu-câte doctorate. Toate acestea vin dintr-o enormă frustrare: ei, produsele de serie ale şcolii comuniste, cei ce abia treceau clasa, care – ani de zile – n-au vorbit decât în cifre (de “tunuri”, “şmenuri”, “mită”) şi au vociferat pe la chefuri şi pe stadioane au ajuns, iată, “doctori”, “habilitaţi”, membri în “comisii academice” şi posesori a tot cele poate oferi lumea univesitară (mai puţin faptul de a preda efectiv). Cum? Simplu şi banal: declasarea profesorilor (trecuţi mereu la “categoriile defavorizate” şi primii la toate tăierile) i-a făcut pe aceştia din urmă foarte sensibili la toate “sporurile” – oficiale şi neoficiale – pe care le pot încasa. Aşa a ajuns învăţământul, înaintea altor ramuri mult mai productive, industrie şi piaţă. Onest vorbind, în şcoala românească de după 1995 se poate cumpăra orice. Şi dacă o persoană, o facultate sau o universitate – mare sau mică, nu contează – are scrupule, “marfa” (lucrare, diplomă, titlu) e livrată prompt de alta. Ca să ne exprimăm în termeni capitalişti, aici cu adevărat cererea a întâlnit oferta. Invazia universitară de după crearea “locurilor cu taxă” a avut asupra universităţilor exact acelaşi efect ca urbanizarea masivă asupra fostei bureghezii orăşeneşti: cantitatea a distrus calitatea. Într-un timp record, univesităţile au devenit fabrici la propriu – complexe industriale care livrează diplome pe banii clientului. (Vom afla că ceva se schimbă în învăţământul nostru superior când vom auzi că o secţie foarte soclicitată a unei facultăţi a decis să restrângă la – să zicem – 10 persoane (verificate şi răsverificate prin examene) numărul celor care-o vor urma. Cât timp vom juca pe sute şi pe mii de clenţi e limpede că “piaţa” va produce doar diplome.) Iar aceste diplome nu le sunt cu adevărat folositoare decât celor pentru care reprezintă sesam-ul cu care se pătrunde pe poarta anume deschisă pentru ei. În fapt, e ca-n orice afacere: nu merită să produci ceva decât dacă ai vânzarea asigurată. Iar cumpărătorii diplomelor “noii şcoli româneşti” au investit în ele doar în măsura în care ştiau – de la bun început – că le sunt folositoare (şi unde le sunt folositoare). Că unii au dat în delir şi, odată nărăviţi la patalamale şi la titluri, nu s-au mai putut opri, asta e altă poveste. Trist e că majoritatea celorlalte diplome, a celor “pe bune, au eşuat exact la fel ca ceea ce producea industria lui Ceuşescu: “pe stoc”. Adică apar în registrele universităţilor, dar nu se regăsesc pe piaţă. După 30 de ani, piaţa noastră rămâne mai marcată de penurie decât de prosperitate şi, la nivelul profesionalizării, oferta ei e – încă – destul de redusă.

Cât despre “fericiţii” cumpărători ai diplomelor de carton ale universităţilor de pe toţi coclaurii patriei, acum au ajuns în situaţia foştilor lor şefi: la fel cum punctul sensibil al acelora erau “dosarele de cadre” şi informările de la CNSAS, pentru les nouveaux riches sunt CV-urile şi diplomele de masterat/doctorat.

“Omul multilateral dezvoltat”

Fireşte că societatea în care trăim are nevoie de purificare şi denunţarea imposturii e primul ei pas. Ar trebui să urmeze, cu necesitate, cel al sancţiunilor legale. Pe de altă parte, s-ar cuveni să imaginăm şi nişte mijloace de a-i acompania în căderea lor pe cei care au comis fapte reprobabile. Nu ne-am pus problema de a înţelege mecanismul interior care îi face pe unii semeni ai noştri să-şi renege umanitatea şi să se transforme în criminali (ai violenţelor antisemite din război), sau torţionari (în închisorile comuniste). N-am căutat să fim alături de cei ce-au purtat cu ei vinovăţia colaborării cu Securitatea comunistă, să-i încurăjăm să o mărturisească şi să-i însoţim în purgatoriul căinţei. Am vorbit mereu – aproape ca “ceilalţi” (cu “demascările” şi “denunţurile” lor) – în termeni de “dezvăluiri” şi “ştiri pe surse”. Cei vizaţi s-au închis în ei şi s-au strâns unul alături de altul căutând să se opună din poate puterile unei justiţii a memoriei care-i voia evacuaţi din viaţa publică. Pe unii i-am evacuat, pe alţii nu, însă – din păcate – ininteligibilul acestor “prea urâte şi prea triste fapte” continuă să ne bântuie.

Cine ştie?, poate că aşa – sau şi mai grav – e şi cu mulţii posesori ai diplomelor de tot soiul cumpărate la tarabă, ai titlurilor care nu sunt bune decât pentru CV-uri în ziua concursurilor/candidaturilor şi ai unei (iluzorii) respectabilităţi cârpite şi împroptite cu tot soiul de hârtii cu ştampile oficiale. Sunt convins că unii au adunat cu voracitate atâtea patalamale pur şi simplu pentru a-şi crea o identitate; acea imagine a propriei persoane la care au visat (în ceasurile goale de după examenele căzute, în curţile dărăpănate ale industrialelor) şi încă visează, şi la care nu pot ajunge cu toate funcţiile lor publice de azi. Dincolo de aceste diplome trucate poate fi adesea un enorm gol; un om fără trecut, fără biografie, a cărui memorie e plină doar de lucruri pe care le-ar vrea uitate. Poate de aceea adună diplome chiar şi când au devenit inutile, aşa cum Stalin – care nu-şi văzuse nepoţii – îşi lipea pe pereţii camerei fotografii de copii decupate din reviste.

Cine sunt ei? Poate numele cel mai potrivit ar fi chiar cel pe care li l-a dat Ceauşescu: “oamenii multilaterali dezvoltaţi”. “Multilaterali”, căci nu cresc, nu pot creşte – fiind lipsiţi de acea cunoaştere care vertebrează omul –, ci doar scapă pe de lături. Se răspândesc asemeni unor tufe ce acoperă pâmântul arabil extizându-şi – lateral – rizomii subpământeni. Se pricep la toate, dar nu ştiu să facă nimic. Sunt slugarnici cu şefii şi abjecţi cu subordonaţii. Se-mbogăţesc nesimţit şi strigă că vor “socialism” şi “solidaritate”. Sunt una cu funcţia, cu “indemnizaţia” şi cu “pensia specială”. Căci dincolo de acestea nu e decât marele nimic. Anii absenţi din biografia lor – între 1980 şi 2000 – sunt cei ai unui vid deasupra căruia suntem suspendaţi cu toţii. Şi cu care nici cei ce pretindem că suntem altfel nu ne-am explicat.

Nimeni nu o ştie mai bine decât domnul Valeriu Nicolae: impostura, ignoranţa şi mizeria au rădăcini adânci. Şi multilaterale. Dânsul e un grădinar care – în Ghettoul din Ferentari – şi-a delimitat un perimetru şi l-a dereticat cu grijă şi răbdare. Cartea aceasta ne-a arătat tutoror grădina “părăsită şi neisprăvită” – deloc a Maicii Domnului – în care fiecare dintre noi e chemat a curăţa o mică parcelă. Important e să lăsăm ceva mai curat după noi.

Distribuie acest articol

30 COMENTARII

  1. Domnule Mihai Maci, un eseu la obiect, o radiografie clara a unui fenomen care bantuie societatea romaneasca si de care se va curata foarte greu. Problema imposturii este tot mai evidenta, dar ar trebui poate sa ne dati si o solutie, ce facem cu impostorii, caci santiere patriotice si lucrari de Canal Dunare nu mai avem ci doar sa ii trimitem in somaj si la invatat o meserie, daca toate titlurile si diplomele sunt de fapt nule in continut.

  2. Articolul 8 din Proclamația de la Timișoara prevede pentru un timp limitat interzicerea accesului marilor dulăi PCRiști și securiști în funcțiile de conducere ale statului și ale instituților publice. Lustrația nu s-a făcut în nici un fel după eliberarea 1989 din naționalcomunismul ceaușist. Iliescu/FSN, C.V. Tudor/PRM, Becali etc au devenit acum marii „patrioti”. După „securiștii patrioți” au venit „penalii patrioți” excelent prezentați de autor. E uluitor ce s-a întâmplat în perioada 1980-2000 atât de mult criticată pe drept de autor.
    Perioadele de tranziție ale țării cu schimbări, cu rupturi violente și grave au deformat și au amputat societatea civică în mai putin de un secol enorm de mult. Deformările descrise de autor sunt o moștenire apăsătoare pentru tinerii de azi din țară.

    …”…. în măsura în care cele mai multe oraşe ale ţării fuseseră fondate de străini şi upper class-ul lor era alcătuit din minoritari etnici, această orăşenizare rapidă e şi o revoluţie naţională, nu doar una socială căci – prima dată – românii devin majoritari în toate oraşele ţării. “Partidul clasei muncitoare” şi-a dorit ca muncitorul – “constructor conştient al socialismului şi comunismului” (în uzină şi pe câmp) – să fie termenul ultim al evoluţiei sociale a României. … „….

    Să nu uităm că peste 4 milione de locuitori au preluat răspunderea pentru viața și soarta lor în mâinile lor proprii, au riscat un început nou migrând 1990- 2020 în vest. Vom vedea ce impact are această parte mare din electorat la alegerile parlamentare din Decembrie 2020?
    Epurarea etnică ca țel de stat, practicată de diferite guverne dâmbovițene 1940-1989 a schimbat structura locuitorilor în multe orașe (în Timișoara anului 1935 erau 12.540 cetățeni evrei, acum mai sunt 423 scrie Getta Neumann în „Destine evreiești în Timișoara” editura Hasefer Bucuresti) și regiuni „istorice”.
    Analiza autorului poate duce la resignare? Cred că mai e o fațetă comună în secolul mult lăudat la București: continuitatea naționalismului legionar ortodox în naționalcomunismul ceaușist până azi. Se poate citi la exponentul cel mai semnificativ care demonstrează cum se cârpește aceasta „continuitate istorică” în vorbele Președintelui Academiei:
    „… Președintele Academiei Române: Legătura dintre Ziua Sf. Andrei și Ziua Națională – o împlinire a proniei cerești / Unitatea românilor s-a făcut prin poporul condus de ‘preoţi cu crucea-n mână’, ca şi Revoluţia din decembrie 1989, când valurile de români veneau spre centrele oraşelor cu prapori în frunte / „Este timpul, după atâta ură şi hulire, să cântăm un imn de glorie tuturor românilor. La mulţi ani, români!”,… „…

    Uluitor!

    • ”Epurarea etnică ca țel de stat, practicată de diferite guverne dâmbovițene 1940-1989 ”
      Si cam care ar fi actele dambovitene de ”EPURARE ETNICA”
      din ….sa zicem….perioada 1965 – 1989 …?
      Oricum prea eficiente nu au fost permitand – iata – o exceptionala
      echipa de lideri in functii supreme si la Presedintie si la Guvern , ba chiar si la instituția
      Procurorului european.

      • România Mare a avut în anul 1919 ca. 29% minorități, dintre care ca. 710.000 cetățeni evrei, 728.00 cetățeni sași și șvabi etc. „Națiunea ceaușistă” a avut nevoie de bani mulți. Statul a făcut bani din carne vie, a vândut cetățenii evrei,sasi și șvabi etc pentru Dolari. Pașaport însemna de două ori bani pentru Republica Socialistă România, o dată direct de la statul de imigrare și a două oară veneau „securiștii patrioți” și cereau Dolari/DM în țară de la familiile care plecau definitiv înainte de primirea pașaportului. Am văzut aceste lucruri în Banat. Știu despre ce scriu.
        Dacă în Sibiu azi mai sunt o mână de oameni ”sași” (Victor Ponta: eu mândru român ortodox, el KW Iohannis străinul …) înseamnă că tot mai au rămas „impurități” în țară? Mai trebuie „purificată” țara de cei pe care îi denumiți așa cum reclama Victor Ponta?
        Azi tinerii părăsesc scârbiți țara agresați de atâția „penali patrioți” care jecmănesc cetățenii la fiecare pas zi de zi și fură ca pandurii în codru. De tinerii de azi din țară îmi pasă, nicidecum de „securiștii patrioți” și „penalii patrioți” …..

        • Wikipedia:
          //Epurarea etnică reprezintă expulzarea FORTATA sistematică a membrilor unui grup etnic sau religios dintr-o anumita zonă de către un alt grup, în scopul creării unei populații omogene //
          Ceea ce evocati Dvs – conditionarea dreptului la emigrare de plata unor sume de bani – adica o adevarata vanzare de oameni – este o alta mizerie . Kohl i-a spus Presedintelui Constantinescu , o persoana cu multe defecte , dar care personal nu vanduse etnici germani, ca ii este ”scarba” cand isi aduce aminte cum a negociat targul respectiv cu Ceausescu. Scarba se referea – din cate se pare – la insusi dl Constantinescu si la romani in general .
          Nu prea politicos din partea domnului Kohl – dar pana la urma
          justificata atata timp cat nici el nu vanduse oameni , el doar ii cumparase.
          ***
          Iar alti arbitrii ai dreptulrilor omului – americanii – invocau
          performantele lui Ceausescu in materie de ”liberalizare a emigratiei”,
          fie ea si pe bani, pentru a-i reinnoi anual CLAUZA.
          ***
          Toata daravera nu a fost insa o EPURARE ETNICA deoarce cei ”epurati” nu au fost FORTATI sa plece. Au fost fericiti sa plece ,
          iar asta nu tinea de caracterul lor ”minoritar” , stiut fiind ca
          milioane de majoritari isi doreau sa fie si ei cumva ”epurati”

    • R S Romania unde Sinodul BOR scrie in decembtie 1989 o declaratie de iubire marelui conducator N Ceausescu exact dupa ce acesta impusca voios romani la Timisoara. Iar toata conducerea BOR lauda fapta..

  3. Cum au remarcat istoricii, Comunismul a fost și o accelerare a modernizării ( industrializării și urbanizării), și care avea să se producă oricum, în țări înapoiate. Fascismul a fost o reacție ´cu aceleași mijloace´ (Nolte) orchestrată de conservatori disperați și conștienți că nu au priză la mase ( Paxton ). Într-un fel, Comunismul a fost și un nemesis pt. o stare de scleroză, e un mit ideologic că ar fi fost ´progresist´, chiar socialist, stângist, etc., în realitate era, în felul lui, foarte conservator, autoritarist și ´elitist´. De aceea, lucrurile sunt foarte încâlcite. Comuniștii au inversat diferențe ´de clasă´ pe care nu le-au inventat ei, printr-o răsturnare de valori caracteristică oricărei ´revoluții´. După care lucrurile s-au stabilizat, prin circulație elitelor. Mentalitatea comunistă i-a contaminat și pe dizidenți : nevoia de conformitate, de consens național, exclusivismul și monopolul ideilor ( v. I. Livezeanu despre dezbaterile violente din jurul monopolului ´memoriei´), ce oglindește nomenclatura partidului unic, obsesiile inamicilor, dizidenților dizidenței, etc. Comunismul, cu egalitarismul lui de fațadă, a mascat și perpetuat, în alte modalități, atavisme care, apoi, au răbufnit, s-au dezgolit în toată obscenitatea, ca mizeria după dezgheț. În această mlaștină nu se pot trasa liniile geometriei ideologice sau chiar de partid, e o manipulare, chiar dacă reflexă, demnă de ceea ce denunță. Apoi, impostura intelectuală are și alte mijloace de perpetuare, academice, chiar mai eficace și mai sufocante. Pe de altă parte, am idealizat prea mult ´lumea liberă´, închipuită ca un paradis al inteligenței și meritocrației, după ´intrarea în Europa´ ( nu foarte glorioasă) am fost dezamăgiți de ´neo-marxism´ și altele și ne întoarcem privirile spre un trecut care nu a fost, spre promisiunile pierdute și prea plinul elanului vital de odinioară. Paradoxul, dar nu e niciun paradox, e că tranziția a reușit și Capitalismul funcționează, leul a devenit tigru, aceasta e providențiala religie a pieței, laissez-faire lăudat de conservatori, nici marii industriași americani nu aveau multă școală și chiar în America materia cenușie e cântărită mercantil. Dacă tot lăudăm omul de elită, omul nou, ´multilateral dezvoltat´ – în jargonul comunist, nu ne rămâne decât stupoarea când ne întâlnim față în față cu el. Homo estheticus, omul evanescent, a tot predicat libertarianismul, dreptul celui mai tare sau mai potrivit, a conceput și crescut în laboratoarele ideilor bestia ( blondă sau brună), ca în filmele proaste, după care progenitura i-a strivit, rânjind, lentilele groase. Între aristocratul și delicatul Stavroghin și Piotr Verhovenski e o simbioză dialectică perfectă.

    • Noi, esticii si mai ales noi, romanii avem „privilegiul” de a fi cunoscut si trait in ambele lumi, cea comunista inchisa si rece, si cea libera si democrata. Nu toata lumea are ocazia de a cantari si de a judeca doua sisteme total opuse. Insa astazi, lumea libera sufera si se inchide treptat, iar noi ramanem dezorientati si pierduti, aflati mereu intre cele doua lumi, realizand ca inainte drumul se cufunda intr-o ceata din ce in ce mai deasa, iar inapoi se casca un hau imens, imposibil de acceptat si de privit. Practic, lumea noastra ingheata in prezent, in acest punct si cumva asteptam ca cineva sa vina si sa reporneasca acest imens mecanism, sa intoarca arcul lumii. Cum va fi repornita lumea, cate piese vor ceda in acel moment si pentru cata vreme, ramane de vazut.

    • Nu mă gândeam că duetul dialectic Stavroghin/Verhovenski și-ar putea face apariția atât de brusc pe scena Patriei. Să nu-l uităm însă pe Stepan Verhovenski-pere, pe care Dostoievski îl portretizează în multe alte locuri (Versilov, Svidrigailov, Valkovski, etc. ), este ´intelectualul´ tipic, liberal, pt. vremea lui Dostoievski ( care îi viza pe mai mulți, în special pe Herzen), occidentalizat, emancipat și superficial, saint-simonian, la noi pașoptist sau junimist, după caz, revoluționar sau reacționar : conservatorismul e tot un sincronism, nu are nicio treabă cu realitățile locale, conservatorul român e o sibilă specioasă, o fukuyamă, cum bine ziceți, în izmene, cu papion, pălărie de texan și chiloți de mătase, o apariție rococo ce sperie curcile pe ulițe. Acest intelectual e un visător, un aiurit sau aerian, îmbătat de cele mai nobile idealuri, căzut sub propria vrajă, dar și frustrat că nu îi recunoaste nimeni geniul ´peste Ocean´, în lumea bună, pe care, citez, ´o adoră´ ( totuși, prin Brazilia începe să fie apreciat …). Piotr Verhovenski e vlăstarul bastard al benignului liberal aciuat în saloanele lighioanei, e revoluționarul de meserie, provocatorul, spărgătorul de greve, bișnițarul, organizatorul de celule, e aici o conexiune logică. Dar Stavroghin, sau Ivan Karamazov, e Iluminatul, Titanul, Supraomul, întruchipează o Intelighenție mistic-anarhistă, ordinul de călugari-soldați fanatici ai Marelui Inchizitor : Smerdeakov, cuibărit în sufletul lui Ivan, îl conjură, încercând să-i citească gândurile și cuvintele de pe buze, asteptând ´un răspuns´, o încuviințare, precum Mefistofel, de la ´marele om´, fără de care ar fi doar o umbră ambulantă pierdută în mulțimea fără chip …

  4. cam asa, acum sintem la atacul clonelor, rabdare, nu mai e mult si apare sky walker ul (sigur a aparut mai demult, e cel cu sky is the limit, dar sa pastram cronologia !). tot ce povestiti este foarte frumos si adevarat, dar anomalia despre care vorbiti nu se poate intimpla decit in socialism. doar acolo se produc pe stoc rebuturi (in etapa actuala nici alea nu se mai fabrica), diplomele sint folosite de oamenii de partid pentru a si impune autoritatea iar de slujbasii statului pentru avansarea n functii si grade militare, cresteri salariale. trimiteti toata aceasta fauna impopotonata cu masterate si doctorate, stidenta ca o prostituata rujata n exces, intr o societate in care primeaza munca, talentul si mintea. se va metarmofoza din elita romaneasca in ceea ce este : scursura.

  5. Interesant studiu sociologic dar … lipseste ceva. Cum s-au recrutat „cadrele didactice” din noile „universitati”, cum s-a umplut tara de „profesori universitari”, candva cea mai prestigioasa treapta la care aspirau intelectualii (la care nici macar Lovinescu n-a ajuns !?), ce si cum ar fi putut ei sa invete pe cineva ceva ?
    Si, poate, inca ceva : am inteles „interesul financiar” de a intreprinde universitati particulare dar cum, de ce, prin ce mecanisme pletora Universitatilor de Stat ??? Sau cum, cu ce dotari in laboratoare, cu ce baza clinica,cu ce profesori s-a dublat peste noapte numarul facultatilor de medicina din tara ?

    • Un eseu bun, cu multe idei din alte eseuri ale domnului Maci si a altor observatori ai spectacolului din Romania ultimilor 30 ani.
      Tind sa fiu de acord cu domnul Maci cand spune ca „Dacă există ceva care să-l caracterizeze pe ţăranul român (pe lângă sărăcie), acesta e individualismul.” Crescut la tara am vazut aceasta trasatura, atat la taranii cooperativizati (un fel de iobagi) cat si la cei care reusisera sa nu fie inglobati in CAP-uri, in fapt cei din urma fiind cei mai aprigi si rapace tarani. Ca un fapt divers, in satul in care m-am nascut aceștia din urma au cooperat cu trupele rusești in 1944 (ii turnau pe taranii care aveau cai ascunsi) dar ulterior nu s-au trecut la CAP nici in ruptul capului.
      Ma întreb unde a văzut domnul Maci absența individualismului in Romania, atat înainte de 1946 cat si după. In București, in Cluj sau Oradea? Umbland prin orașele din Ardeal, unde am rude, am remarcat cel mai puternic individualism din Romania.
      Nu trebuie sa ne așteptam ca România de dupa 1990 sa nu fie individualistă cand un idol al liberalismului occidental, Mme Thatcher, ne spunea ca nu exista societate, ci doar indivizi.
      Si acum repet cateva fraze despre omul nou.
      In Romania ideea creării unui om nou au introdus-o leginonarii pe la mijlocul anilor 30, este drept ca ei nu voiau o rupere totala de trecut, ci un fel de reeducare (un cuvânt ce a dobândit mai târziu rezonanțe triste). Aveau insa parțial dreptate cand spuneau ca nici un program politic nu poate reuși dacă nu schimbăm oamenii. Din acesta cauza orice program ar propune astăzi PNL, USR, etc nu are sanse de reusita. Ne trebuiesc mai multi nemți, cehi, finlandezi, chiar si italieni.

  6. Domnule Maci ce eram eu trist de 1 Decembrie, insa cum ma simt acum dupa ce am lecturat aceste randuri, nu vreti sa stiti. Da, acesta este dezastrul lasat in urma caderii comunismului in ’89, un peisaj dezolant pe care nu l-am sesizat imediat in anii ’90. L-am observat la mai multa vreme dupa 1990, cand deja era prea tarziu, iar acesti oameni „care nu gândesc prea mult, dar “se descurcă” invadasera deja societatea si institutiile statului. Intrebarea care se pune este: ne mai dorim normalitate in Romania sau mai dorim sa curatam societatea noastra de acest sistem? Mai are cineva interesul pentru a vindeca Romania si, daca da, cum o va face? Prima sansa de a face ceva va aparea peste cateva zile, atunci cand vom alege liber si democratic (sper!) noi oameni politici. Problema este ca, acea masa imensa „care nu gândeste prea mult, dar “se descurcă” va alege si ea, insa nu este pregatita pentru o schimbare reala. Interesul acesteia este sa-i mentina in continuare la putere pe ceilalti lideri cu care se aseamana si care le ofera o viata traita pe linia de plutire, nici buna, nici rea; nici ca-n vest, nici ca-n est; o viata undeva in zona gri asemanatoare unui purgatoriu unde nici nu intri in Iad, dar nici in Rai. O viata in care „te descurci”, la fel cum s-au „descurcat” si ei. S-a creat un fel de simbioza intre aceasta Romanie si liderii aceia mediocri cu diplome de carton. (Macar sa le spuna cineva ca pentru reciclarea hartiei si cartonului se folosesc de obicei sacii galbeni. Nu ca le-ar păsa…).

    • Daca intre cei ALESI , fie ei si mediocri” și ALEGATORI (”acea masa imensa”) exista o relatie
      nu doar armonioasa ci de-a dreptul o ”SIMBIOZA” eu zic ca targetul democratic a fost atins ,
      marginalii urmand a -si gasi consolarea in filosofie, cultură si mai putin in arena politica unde locurile sunt ocupate.

  7. Fac parte din generatia care avea aproape 30 de ani in decembrie 1989. Entuziasmul meu de la Revolutie ( la care am participat ca telespectator) a tinut citeva ore, pina la cuvintarea lui Ion Iliescu; imi rasuna si acum in minte: ” a intinat nobilele idealuri ale socialismului si comunismului”; am inteles instantaneu ce ne asteapta in urmatorii ani; recunosc ca nu am fost ” dezamagit”.
    Cunoscusem, pe unii din copilarie, o seama de demnitari sau potentati ai vechiului regim, intreprizatori, se descurcasera, si, dupa standardele de atunci, aveau „avere”. La vremea respectiva eram un biet medic stagiar intr-un spital de provincie; acum lucrez in Franta de 10 ani.
    Erau insa teribil de frustrati de faptul ca nu puteau epata pe nimeni; chiar daca primeau dispensa sa cumpere o Dacie, fara sa astepte cinci ani ( ca oamenii de rind, cu banii de la nunta…), tot Dacie era, pe cind ei aveau bani cel putin de o Lada sau de un Audi….samd. , tot o singura casa puteau avea, nu mai multe.
    Drumul nou al vechii nomenclaturi prin hatisul noii democratii a pornit de acolo. Esalonul doi a demarat in tromba, punind mina pe putere ( ce manipulare!)( vezi alegerile din 20 Mai 1990, Mineriada din 1990), scotind legi care sa le permita continuitatea. Achizitii din privatizari, numai de ei stiute, functii in aparatul de stat, din nou privilegii, insusiri ilegale de proprietati. Impunitate ( cu care iti rid in nas!).
    Intr-o prima etapa a aparut parada averilor, putere fara glorie, economica, fara statut social. Anii care au urmat s-au straduit sa compenseze; de unde si aventurile descrise in articolul de mai sus, si in atitea altele.
    Sfidarea valorilor perene ( in care am crescut): educatie, buna conduita, umanism se baza initial pe resursele banesti, usor cistigate in citiva ani. Anii 1990 au pus in evidenta vidul cultural in care se gaseau noii imbogatiti ( cum bine spunea comicul francez Coluche: je ne suis pas un nouveau riche, mais un ancien pauvre! d’esprit, as adauga ).
    Coluziune, complicitate, complot, cirdasie, spirit de gasca infractionala, reunite, au inceput sa cladeasca un nou statut pentru descendenta vechii nomenclaturi si pentru toti cei care voiau sa devina.
    Daca pentru fotbalistii dinainte de 1989 era o joaca ( nu?) sa obtina o diploma universitara la alegere, ei erau, macar, putini si toata lumea stia ce valoare are acea diploma, ei insisi nu prea faceau caz; au ajuns insa dupa 1990, mari avocati, juristi, ingineri, CEO in noile companii, mari dregatori in functii publice. La sfirsitul anilor 1990, uniii dintre noi mai stiam cu cine avem de-a face; vestigiile educatiei primite ne mai permiteau sa discernem. Noile generatii, educate in pripa dupa 2000 au pierdut criteriile unor judecati de valoare, iar acum, ca in clasa a IV -a , cind discutam cu dna. invatatoare: tu cu cine ai vrea sa semeni, visul de realizare sociala devine impostura. Ea e tiparul de care se vorbeste in primul paragraf.
    Ce e de facut? In primul rind, sa ne educam copiii dupa un sistem de valori universal, umanist, sa iubeasca scoala; sa dam, cit putem, un exemplu bun; sa nu toleram, cel putin prin exprimare, daca putere nu avem, impostura, oriunde o intilnim; si mai departe nu mai stiu, e disperant de greu…..

  8. Pe scurt, romanii au iesit de curand din starea de tarani (i-a adus, fortat, comunismul la oras). De aia nici nu sunt, inca, cetateni – prea de curand au ajuns locuitori ai cetatii. Pe de alta parte, avem astazi conducatorii pe care-i alegem si alegerea lor are de a face cu ceea ce ne dorim si noi sa fim: descurcareti. Avem „invartiti” pentru ca asta e idealul celor mai multi tarani ajunsi peste noapte cetateni. Daca si cand societatea se va schimba astfel incat invarteala nu va mai da rezultate, abia atunci vom putea vorbi de altfel de conducatori. Ne apropiem de momentul asta?

    • @Pafi ” Ne apropiem de momentul asta?” Nu, nu ne apropiem din pacate, ci ne indepartam. Priviti doar la cum s-au coalizat toate partidele (PNL, PSD, PMP, ProRomania, USMR, etc) impotriva USR+ si cum lovesc in USR+, singurul partid care ar putea schimba aceasta societate. Practic, PNL ii vrea in parlament doar pentru a-i folosi la votarea de legi si la modificarea constitutiei, aceasta ambitie a lui Ioannis. In rest, toata clasa politica alcatuita din esalonul II si rudele acestuia incearca sa creeze USR+ o imagine rea. Desigur, pot sa observ cum anumiti lideri din USR prezinta in general simptomele unor ideologii destul de bizare, precum si „epurarile” realizate de Barna in propriul partid atunci cand cineva a incercat sa vina cu idei neagreate la varf, insa eu ii consider oamenii potriviti pentru a schimba ceva profund in Romania, acei oameni care nu au legatura cu trecutul si care nu au frustrarile fostilor „descurcareti” din anii ’90.

      • USR fără sprijinul poporului educat, alături de care să facă o curățenie dură, dar necesară a imposturii care ne sugrumă nu va reuși să facă nimic. Fără revoltă împotriva imposturii nu se va reuși nimic. Alegeri? Un moft. Am avut 30 de ani de alegeri. Și? S-a întâmplat ceva? Dimpotriva, impostura a proliferat. Oamenii aceștia, impostorii nu vor părăsi locurile călduțe de bunăvoie…
        Amintiți-vă că la fel am sperat că ne va scăpa de comuniști E. Constantinescu cu ai săi 15.000 specialiști. A ieșit un fiasco.

        • In general, poporul „educat” a ales partea liberala in ultimii 30 de ani si nu inseamna ca toti cei care voteaza USR sunt educati. Atentie mare la vorbe! Problema este ca astazi realizam ca acesti lideri ai PNL se aseamana din ce in ce mai mult cu cei din PSD si nu mai au legatura cu principiile democratiei liberale.
          Oamenii nu au cum sa sprijine USR decat prin vot, in mod democratic. De iesit in strada au iesit, insa ati vazut ce s-a intamplat pe 10 august.

    • Sunt mai optimist decat intreg textul care face o radiografie a trecutului si a prezentului insa cum va fi viitorul ?
      Altfel, cu totul alfel si am incredere in generatiile de tineri nascuti dupa 1989 care acum sunt maturi.
      Exista multe destule exemple care ar trebui sa ne ridice privirile, acestea insa nu sunt mediatizate astfel incat sa ne ridice moralul.
      Care puteau fi asteptarile dupa 1989, au fost mult prea mari dar cine a putut anticipa ca umbra comunismului este atat de mare si urmarile sunt atat de catastrofale si inca ma intreb cine sunt cei care voteaza in continuare PSD, urmasii PCR-lui ? ii stim, ii anticipam dar nu.-i cunoastem pe toti dar conform sondajelor, ca. 25 % ar vota PSD insa restul de 75 % cu alte partide, inseamna ca totusi s-a intamplat ceva in sens pozitiv chiar daca multi contesta si restul partidelor si ii intreb cine sa conduca tara ? daca nu clasa politica care exista.
      Imbucurator este insa este faptul ca tinerii nu mai gandesc in tiparele invechite de stanga sau dreapta, ei se orienteaza mai mult dupa proiecte, dupa forme decentrale de guvernare si implicare, catre cei care sunt contectati cu medii internationale, ei fiind cei care vor schimba Romania in sensul unui viitor european.
      Dupa alegeri vom vedea care va fi coalitia de guvernare, cate fete noi vom vedea, de cele vechi ne-am saturat si cum vor fi implementate programele si masurile de care este nevoie.
      Texte ca acesta nu ne duc mai departe, o fi necesare dar nu sunt contraproductive, mai mult optimism si incredere in viitor ne-ar sta mai bine mai ales daca ar veni din mediul academic, cel romanesc conservator.

  9. Bun comentariul d-lui Pafi. De invartiti si smecheri nu vom scapa prea repede. Aceasta pentru ca migratia de dupa 1990 a avut doua directii, una spre alte tari, si alta catre marile orase, de peste 100.000 de loc. Prin urmare, cohorta de tineri din mediul rural veniti in urban a facut ca numarul de invartiti sa nu scada. Au facut o facultate privata la distanta ori frecventa redusa, s-au angajat in marile mall-uri, ori alte unitati comerciale, alte servicii publice ca functionari, politie, etc., alti mai cu relatii populeaza in scoli si universitati private, au devenit medici si avocati. In acest context, nu putem vorbi de o civilizatie urbana reala, de bun simt si calitate a muncii. Legile permisive si proaste, coruptia si traficul de influenta au permis aceste fenomene. In fond, mediul rural a fost complet neglijat, la fel si scolile profesionale. Iar pentru toate guvernarile si partidele politice au contat voturile si nu o reforma adevarata a societatii. De aceea au plecat circa 4,5 -5 mil.de romani.

    • Și totuși mai e speranță. Firmele private angajează tot mai mulți dintre locuitorii țării. Au altfel de relații cu clienții lor, au altfel de interese decât jecmanitorii și hoții din guvern, parlament și instituțile publice. Cred că se va schimba câte ceva cu timpul. Tinerii de azi din tară cunosc numai libertate, democrație și pace. Pofta vine măncând. Nu e mult nu e puțin. Spititul civic dezlănțuit 1989 va birui. Vă vedem !

      • Interesantă demonstrația, dar…nu cumva ar trebui să îi descoperim pe cei care au acceptat să intre în rândul doctorilor acest soi de individ. Adică, doctorii nu se fac singuri. Există o comisie. Sunt forme de asigirare că în lumea academică nu intră oricine. Si totuși s-a putut. Cum?

  10. Mda… un articol cu o cantitate uriasa de informatii, intr-adevar, dar eu inca nu pot intelege, obiectiv vorbind, daca noua generatie este sau nu mai castigata decat vechea. OK, stim cu totii ca Internetul este si o revolutie culturala (printre multe altele) si ca se gasesc tone de informatii la un click distanta, ca ai acces la o imensa biblioteca de cunoastere dar totusi el pare sa fie folosit preponderent pentru alte scopuri, sa le numesc simplu „entertainment”. Asta imi zic mie unele cifre dar si simturile. Pana la urma, un singur lucru e usor de inteles: indiferent de generatie si de accesul acesteia la informatie, tot cine chiar vrea si are interesul reuseste in ce-si propune. Deci e in zadar orice. Oameni buni au fost mereu dar nici de oameni superficiali nu am dus lipsit…

    • domnule, nu i vorba despre generatii ci despre sisteme ce modeleaza generatii. spuneti „tot cine chiar vrea si are interesul reuseste in ce-si propune” . cum asa ? daca erai membru de partid si turnai la securitate aveai eventual niste gheare de pui asigurate, daca nu, erai batut de militieni. astazi, daca aderi la GIO / oculta militara „interes national” ajungi mare si tare, daca nu, ce faci ? deci cum ramine ?

  11. Unele aşa zis elite constată că celelalte elite sunt ticăloase. Dar şi elitele ticăloase consideră că cei care le fac ticăloase sunt şi ele tot ticăloase. Ca urmare toate elitele cântă aria ticăloşiei….

  12. La stat in general ti se cer doar diplome ( si pile, cunostinte, relatii, sa fi ” garantat” ).
    Nu te intreba , nu te verifica nimeni, ce sti sa faci cu adevarat?
    Sau daca esti competent pentru o pozitie ocupata in stat?
    Pentru ca statul roman este un stat clientelar.
    Si pentru ca suntem in ” economia de piata”, daca apare cerere de diplome, apar si fabricile de diplome…
    La noi, pentru ca o majoritate a ales si alege de 30 de ani corupti, impostori, inculpati, infractori..
    fabricile de diplome le-au oferit diplome.
    Unde in afara de statul clientelar roman au mai putut fi folosite diplomele fabricilor de diplome?
    Problema este la alegatori si la statul clientelar.

Lasă un răspuns la Lucifer Renunțați la răspuns

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Mihai Maci
Mihai Maci
Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de Simone Weil (problema decreaţiei în opera ei fiindu-mi subiect de licenţă), apoi de Heidegger şi de relaţiile acestuia cu istoria (tema masteratului) şi cu teologia (tema doctoratului). În lunga epocă doctorală am beneficiat de stagii de documentare în Franţa, ocazie cu care – pe lângă tema propriu-zisă a lucrării de doctorat – m-am interesat de gândirea disidentă est-europeană, şi, în particular, de filosofia lui Jan Patocka. Astfel că domeniile mele de interes vizează în particular filosofia contemporană şi mai ales tentativele est-europene de a gândi rostul istoriei. Am fost membru a două proiecte de cercetare care se ocupau de cu totul altceva, însă aceste experienţe mi-au arătat câte lucruri interesante se află dincolo de cele despre care eu credeam că sunt singurele ce merită a fi făcute.

Contributors.ro propune autorilor săi, acum, la sfârșit de an, trei întrebări despre anul 2020 si perspectivele României în viitorul apropiat. Cele trei întrebari sunt:

1. Care este evenimentul anului 2020 cel mai pe nedrept trecut cu vederea de media și de opinia publică? 

2. Care este cea mai interesantă idee a anului 2020?

3. Care e cea mai mare temere pe care o aveți pentru viitorul României si care e cea mai mare speranță? 

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Top articole

Egalitatea de șanse și egalitatea de rezultat – problema Tigru și Dragon

În filmul „Tigru și Dragon” un luptător Wudang ajunsese să fie considerat de mulți invincibil. Pe lângă stăpânirea artelor marțiale la perfecție,...

Mult așteptatul declin al pandemiei în țările europene s-a declanșat. Locul României

1.Introducere  2. Experiența a trei țări cu declin ferm și durabil  al pandemiei 3. Țările europene 4. Locul României 5. Perspective și...

Suspendarea lui Trump pe Twitter e un eşec al nostru, al tuturor

Pe un subiect în care toată lumea are păreri limpezi-cristal şi le strigă în gura mare din secunda doi, îndrăznesc să spun...

Cine pierde în urma actualei crize de orgolii?

Alianța USR-PLUS a comis greșeala ca de-a lungul celor aproape 5 luni de când e parte la o așa-numită coaliție de guvernare,...

Înapoi la „dreptul forței”. Rusia și China pariază riscant pe declinul și neputința Americii de a le înfrunta

Rezumatul în 10 puncte: Pentru a mai putea conduce lumea și în secolul XXI, SUA trebuie să câștige...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.

Carti recomandate de Contributors.ro

 

„Pierre Hadot aduce filosofia antica in zilele noastre. Ce s-a spus candva redevine actual, urmand modelul exercitiului spiritual, mai exact al intelepciunii care este, inainte de orice, o optiune de a fi.” – Pascal Bruckner

 

„Demersul lui Hadot parcurge elegant traseul de la inceputurile filosofiei printre greci, apoi transformarea ei in timpul romanilor si intalnirea cu crestinismul, precum si relatia emotionanta dintre filosofia orientala si occidentala.” – Global and Mail

 

Pierre Hadot (1922–2010) a fost un filosof, istoric si filolog francez, bun cunoscator al perioadei elenistice si in special al neoplatonismului si al lui Plotin. Este autorul unei opere dezvoltate in special in jurul notiunii de exercitiu spiritual si al filosofiei ca mod de viata.

 

Cumpara cartea de pe GiftBooks.ro