joi, martie 28, 2024

Operaţiuni cu aur românesc în Elveţia şi Cehoslovacia (1947-1949)

În septembrie şi octombrie 1946, autorităţile de la Bucureşti au încercat să obţină din S.U.A. un milion de tone de cereale (porumb, grâu, secară) deoarece seceta din anii 1945 şi 1946 a afectat într-un mod grav recoltele agricole din România. Departamentul de Stat al S.U.A. a fost de acord să ofere un ajutor în acel moment, cu condiţia ca autorităţile de la Bucureşti să obţină din partea celor de la Moscova o amânare cu un an a livrărilor de cereale româneşti către U.R.S.S. Acestea se desfăşurau în conformitate cu articolul 11 din Convenţia de Armistiţiu, semnată de reprezentanţii României şi de mareşalul Rodion Malinovski (Moscova, 12 septembrie 1944), în contul despăgubirilor de război pe care România trebuia să le plătească Uniunii Sovietice. Totodată, Departamentul de Stat a propus ca statul român să exporte o cantitate de petrol pentru a se achita porumbul care urma să fie trimis de S.U.A. în România. Această condiţie a avut, de asemenea, legătură cu articolul 11 din Convenţia de Armistiţiu, fiind necesară obţinerea de autorităţile de la Bucureşti a unei aprobări din partea politicienilor de la Moscova – fapt ce nu s-a întâmplat.

Deoarece România s-a aflat într-o situaţie foarte dificilă şi în anul 1947, Gheorghe Gaston Marin a fost implicat în transportul a circa 1150 kg de aur, de la Bucureşti la Zürich. În volumul său de memorii, viitorul preşedinte al Comitetului de Stat al Planificării a menţionat astfel: „Într-o zi de primăvară, am plecat la Zürich cu un avion al Companiei Tarom (sic!), cu un echipaj românesc experimentat, condus de pilotul principal Mihăiescu. Pe locul şi în locul fiecărui pasager (un avion Li-2, aflat în dotarea Societăţii de Transporturi Aeriene Româno-Sovietice, avea 24 de scaune pentru pasageri – nota P. Opriş), nu eram decât eu singur, afară de cei patru membri ai echipajului, era aşezată o lădiţă cu câte 50 de kg de lingouri de aur. La aeroport, am fost aşteptaţi de camionete, automobile şi poliţişti conduşi de reprezentanţii lui Union des Banques Suisse, care au preluat încărcătura. În discuţiile avute cu directorul general Schaffer (corect: dr. Alfred Schaefer – nota P. Opriş), am obţinut deschiderea creditului gajat cu aur. În lunile următoare, după restabilirea încrederii în respectarea angajamentelor din partea României, U.B.S. a acordat, treptat, credite în volum dublu faţă de valoarea aurului gajat”.

O parte din creditele obţinute în Elveţia au fost utilizate în anul 1947 pentru cumpărarea de cereale şi porumb de pe piaţa mondială. Gheorghe Gaston Marin a amintit despre acea problemă în volumul său de memorii: „Importul de porumb s-a realizat parţial din Argentina, ca rezultat al străduinţelor lui Petre Bălăceanu, trimis special cu această misiune. U.R.S.S., aşa cum am arătat, ne-a venit, de asemenea, în ajutor, dar cantităţile procurate erau insuficiente unei aprovizionări cât de cât normale a unei populaţii înfometate.

Am fost trimis în primăvara lui 1947, cu o scrisoare semnată de Gheorghiu-Dej, către Mátyás Rákosi, la Budapesta, pentru a solicita un împrumut în porumb. Rákosi m-a primit favorabil şi a dat în faţa mea dispoziţie ministrului Agriculturii să ne ajute. […] Până la urmă, după o săptămână de tratative, am obţinut un împrumut de 80 de mii de tone şi am plecat bucuros acasă”.

În luna august 1948, statul român avea depozitate la „Union des Banques Suisse” 15 tone de aur şi 5,5 milioane de dolari, din care 2,5 milioane de dolari erau deja angajate pentru achitarea unor dispoziţii de plată. Din cauza naţionalizării, la 11 iunie 1948, a principalelor mijloace industriale de producţie din România, guvernul Elveţiei a blocat conturile deţinute în acea ţară de autorităţile comuniste de la Bucureşti.

După reuniunea din 6 octombrie 1948 a Secretariatului C.C. al P.M.R., Ana Pauker a expediat urgent instrucţiuni ambasadorului român de la Berna, pentru a fi respinse acuzaţiile guvernului elveţian şi a refuzat să trimită o delegaţie în Elveţia pentru a discuta despre naţionalizările din România şi modul de despăgubire a cetăţenilor şi companiilor străine afectate de acele măsuri. În acelaşi timp, Ana Pauker a fost de acord să trimită la Zürich un delegat al Băncii de Stat a R.P. Române, pentru a gestiona aurul şi fondul valutar românesc de la „Union des Banques Suisse”.

În paralel, generalul de Securitate Vladimir Mazuru s-a deplasat la Praga pentru a recupera aurul românesc blocat la „Union des Banques Suisse”. Comisionul solicitat de cetăţeanul american care s-a implicat, ca intermediar, în operaţiunea condusă de generalul român a fost de 10% din valoarea cantităţii de metal galben transportate treptat, cu 4-5 avioane româneşti, de la Zürich până la Praga. Cu ajutorul lui Franěk (adjunct al ministrului de Interne cehoslovac), Vladimir Mazuru a depozitat aurul respectiv la Banca de Stat din capitala Cehoslovaciei şi a fost felicitat acolo de Ana Toma, pentru desfăşurarea cu succes a operaţiunii.

În principiu, cu un avion de pasageri Lisunov Li-2 – o copie a aparatului american Douglas DC-3, fabricat sub licenţă la Fabrica 84 de la Himki (o localitate aflată la 30 km nord-vest de Moscova), începând din anul 1939 – se putea transporta o tonă de aur pe o distanţă de 2500 km. Creşterea încărcăturii determina o diminuare a duratei de zbor deoarece trebuia să scadă în mod proporţional cantitatea de combustibil aflată la bordul avionului.

Pentru exemplificare, prezentăm cazul celor două avioane militare poloneze Douglas C-47 (modelul de transport militar al aparatului DC-3), care au ajuns în România la 16 septembrie 1947. Acestea au plecat de la Varşovia la ora 08.00, au survolat localităţile Muszyna (Polonia) şi Cluj şi au aterizat pe aeroportul de la Băneasa. Scopul misiunii era de a prelua 51 de lăzi cu lingouri de aur (2737,86 kg), depuse de reprezentanţii Bank Polski la Banca Naţională a României, la 10 octombrie 1939. În afară de echipaje, în avioanele respective s-au mai aflat patru ofiţeri polonezi, care au păzit încărcătura până la destinaţie.

Operaţiunea de predare a celor 51 de lăzi cu aur reprezentanţilor Băncii Poloniei a avut loc la 17 septembrie 1947. Din cauza faptului că autorităţile sovietice de ocupaţie din România nu au asigurat în acea zi benzina necesară aparatelor poloneze, operaţiunea de transportare cu autocamioanele a tezaurului, de la depozitul Băncii Naţionale a României până la aeroportul Băneasa, şi încărcarea sa în avioane s-a desfăşurat în următoarea zi (când s-a obţinut şi o nouă autorizaţie pentru survolarea Cehoslovaciei de către aparatele respective). Conducerea B.N.R. a achitat în întregime cheltuielile pentru transportul auto şi paza necesară pe tot traseul până la aeroport, inclusiv – acesta fiind un gest de curtoazie pe care autorităţile poloneze l-au apreciat.

Deşi condiţiile meteorologice au devenit nefavorabile zborului peste Carpaţii Meridionali, piloţii polonezi au acceptat să decoleze pe 18 septembrie 1947, după-amiaza. După ce au trecut prin furtuna semnalată de autorităţile de la Bucureşti, aceştia au urmat fără probleme traseul de zbor din 16 septembrie (în sens invers) şi au ajuns cu bine la Varşovia, în seara aceleiaşi zile.

O simplă coincidenţă cronologică: pe data de 17 septembrie 1947 s-au comemorat 8 ani de la invadarea Poloniei de către trupele sovietice, care au ocupat partea de est a ţării în timp ce trupele germane desfăşurau acţiuni de luptă în vestul şi centrul Poloniei.

Propagandă pe prima pagină a ziarului sovietic „Pravda”, apărut la 22 septembrie 1939, în care se glorifica iubirea dintre ţăranii şi militarii sovietici, pe fondul ocupării teritoriilor estice ale Poloniei de către unităţile Armatei Roşii.

În primăvara anului 1952, Ana Toma şi-a amintit de operaţiunea cu aur, organizată şi desfăşurată de generalul Vladimir Mazuru la Praga în 1948. Astfel, în ultima zi a şedinţei cu membrii C.C. al P.M.R., activul Comitetului Central şi primii secretari regionali ai P.M.R. (Bucureşti, 17-19 martie 1952) – organizată pentru a se dezbate „Scrisoarea închisă adresată tuturor organizaţiilor şi membrilor de partid” şi a găsi vinovaţii pentru modul greşit în care s-a acţionat în ianuarie 1952, când s-a aplicat reforma monetară în România – Ana Toma a făcut următoarea declaraţie: „Noi ne-am ciocnit de toată mocirla de la bancă, iar eu personal am avut ocazia să muncesc cu Vijoli. Cu toţii aţi citit în ziare despre blocarea de către elveţieni a aurului, dar câţi n-au ştiut că Vijoli a cărat acest aur în Elveţia şi ultimele transporturi le-a făcut chiar în preajma naţionalizării, cu toate că era de aşteptat că imperialiştii vor lua măsuri împotriva noastră. Ce căuta aurul nostru în Elveţia? Dacă era nevoie de cumpărături, se poate transfera cât era nevoie pentru plăţi, dar nu trebuia să facem acolo depozite. Foarte greu a fost de luat îndărăt acest aur şi între timp ei l-au folosit împotriva noastră, pentru a ne împinge să plătim despăgubiri pentru naţionalizare.

De asemenea, am văzut într-o muncă pe care am avut-o de făcut împreună cu Vijoli atitudinea lui de îngâmfare, de desconsiderare faţă de ajutorul frăţesc dat de tov-ii sovietici. Am văzut zbaterea lui pentru o altă linie în problema circulaţiei banilor şi socot că trebuie să-mi reproşez că n-am fost destul de combativă, deşi aveam prilejul să ajung la tov. Gheorghiu-Dej, să-i arăt aceste fapte şi sigur s-ar fi judecat altfel munca lui dacă erau cunoscute aceste fapte. […] Despre aceste fapte voi face material scris, pentru că se pare că lucrurile nu sunt cunoscute (subl.n.)”.

Ana Toma nu a îndrăznit atunci să îl critice pe Gheorghe Gaston Marin, care a transportat aurul românesc în Elveţia cu acordul lui Aurel Vijoli (preşedinte al Băncii de Stat a R.P. Române, până la 5 martie 1952) şi, putem presupune, cu aprobarea celorlalţi lideri comunişti importanţi din guvernul condus de dr. Petru Groza. În schimb, ea l-a ponegrit pe fostul preşedinte al Băncii de Stat a R.P. Române deoarece nu înţelegea sau nu a fost capabilă să priceapă motivele pentru care acel aur a fost expediat în Elveţia, în anul 1947, cu acordul autorităţilor comuniste din România. În plus, Ana Toma s-a implicat într-o problemă care nu era de competenţa sa, însă şi-a permis acest lucru deoarece era soţia şefului temutei Securităţi şi considera că are dreptul să îl informeze direct pe Gheorghe Gheorghiu-Dej despre acea problemă.

Nu este prima dată când ne referim la intervenţiile unor femei în chestiunile politice şi financiare ale României din perioada comunistă. Din păcate, impunerea acestora în funcţii de conducere a fost, în unele cazuri, marcată de relaţiile de familie care se stabiliseră în jurul centrului de putere politică. De exemplu, Ana Toma era cunoscută pentru faptul că fusese soţia lui Sorin Toma (un ziarist comunist, fiu al academicianului proletcultist Alexandru Toma) şi, apoi, a ajuns soţia lui Gheorghe Pintilie (care a condus Direcţia Generală a Securităţii Poporului, începând de la înfiinţarea sa la 30 august 1948). Meritocraţia se afla atunci în opoziţie cu principiile luptei de clasă impuse în România de politicienii comunişti de la Bucureşti cu ajutorul autorităţilor de la Moscova. Lipsa de încredere în specialiştii existenţi în ţară a condus la numirea în funcţiile de conducere din ministere a unor femei care nu erau pregătite, din punct de vedere profesional, pentru a ocupa asemenea poziţii în structura de stat, însă erau docile şi cunoscute de liderul suprem al P.M.R. şi de membrii cercului intim de putere politică. Astfel, s-a ajuns la situaţia aberantă în care Ana Toma l-a criticat la 19 martie 1952 pe fostul director al Băncii de Stat a R.P. Române, fără a cunoaşte toate detaliile operaţiunilor cu aur românesc desfăşurate în perioada 1947-1948 şi obiectivele pe care le-au urmărit atunci autorităţile de la Bucureşti.

După o zi de la preluarea completă, de către Simion Bughici, a postului de ministru al Afacerilor Externe (10 iulie 1952), Ana Toma a fost transferată în funcţia de adjunct al ministrului Comerţului Exterior pentru că dovedise loialitate faţă de conducerea P.M.R. şi faţă de sovietici în perioada 1950-1951 – când a condus de facto Ministerul Afacerilor Externe, în locul Anei Pauker.

Pentru o evaluare sumară a situaţiei aurului deţinut de Banca de Stat a R.P. Române peste hotare, precizăm faptul că 20,7 tone de aur au ajuns în străinătate, în anul 1947. Acea cantitate a fost trimisă pentru a mări stocul cu care se garantau diferite tranzacţii, inclusiv achiziţiile de porumb şi de cereale, necesare cetăţenilor români afectaţi de seceta din 1945 şi 1946. Acel stoc de aur a scăzut, în 1948, cu 11,4 tone, iar în anul următor s-a diminuat cu 5,1 tone, până la nivelul de 55,9 tone. Drept urmare, este posibil ca memoria lui Vladimir Mazuru să îi fi jucat feste la 21 mai 1979 (când şi-a adus aminte despre operaţiunea pe care ar fi organizat-o în 1948) şi putem să presupunem că 5,1 tone de aur au fost transportate cu 4-5 avioane româneşti Li-2 în anul 1949, de la Zürich până la Praga.

Cercetările în această direcţie trebuie continuate, pentru a confirma sau infirma ipoteza noastră cu ajutorul documentelor existente în arhivele din România şi, eventual, din străinătate.

Distribuie acest articol

27 COMENTARII

  1. Comunismul românesc a fost ajutat să preia puterea în stat şi de aurul lăsat în banci de Ion Antonescu, care vindea Germaniei petrol şi grâne NUMAI în aur, nu în mărci. Vijoli a fost băgat la puşcărie, dar apoi eliberat şi pus din nou ministru de finanţe.

    • Ar trebui sa fie cunoscut un pic mai mult contextul international din aceea perioada.

      Daca bancile inainte si in prima parte a WWII au facilitat acessul relativ usor al germaniei la rezervele detinut de tarile invadiate , actiuni care au fost teribil de criticate ulterior si au condus la schimbarea de pagina/conduita. M-a zguduit cartea Hitler’s Secret Bankers: The Myth Of Swiss Neutrality During The Holocaust – scrisa de Adam Lebor.

      Pe de alta parte am urmarit dezbaterile organizate de BNR si astfel am putut sa aflu ca RO a detinut o parte din tezaurul Poloniei pe care l-a returnat integral, dar nu aflasem mai multe amanunte despre si cum a fost predat – un gest de maxima gentilete facut de RO unei tari pur si simplu calcata in picioare de Germania nazista.

      Perioada de dupa 1945 a fost urmata de numeroase incertitudini (ca sa ma expresim elegant) si de presiuni maxime venite de la Moscova in tarile care erau arondate zonei de influenta sovietica. Foarte greu, uneori chiar dramatic, sa te opui valului de aroganti si totusi unii au reusit sa se strecoare cumva…

      • Sunt două chestiuni distincte privind aurul polonez:
        1. Conducerea B.N.R. nu l-a considerat niciodată în proprietatea sa.
        2. Conform Tratatului de Pace de la Paris, România trebuia să returneze aurul respectiv Poloniei.
        Detaliile întregii poveşti vor fi publicate în noua mea carte, valorificând astfel documentele poloneze şi româneşti pe care le-am găsit la Varşovia. Nu am scris greşit „româneşti”. Aceste documente există.

  2. Interesant!
    Poate cineva va reusi sa gaseasca date despre alte transporturi de aur catre Argentina in perioada 10-15 februarie 1951, „doar” 19.551 kg aur.
    La sfarsitul anilor ’40 Romania avea undeva la 50 tone aur desi la sfarsitul WW2 rezervele erau estimate undeva spre 200 tone. De remarcat disparitia brusca a 100-150 tone
    In momentul cand rezervele tale sunt estimate undeva la 50 tone si tu trimiti aprox 20 tone in Argentina oare ce inseamna asta?
    Ca sa nu existe dubii pun mai jos si linkul respectiv
    https://evenimentulistoric.ro/20-tone-de-aur-transferate-de-romania-in-argentina-serviciile-s.html?v=1
    Cam mult 20 tone aur pe piele prelucrata+neprelucrata +extract de tanin+lana :)

    • Există o carte foarte bună, publicată (în două ediţii) de domnul Marian Voicu şi intitulată „Tezaurul României de la Moscova”. La Anexe veţi găsi o statistică privind cantităţile de aur deţinute de BNR în ţară şi în străinătate după cel de-al doilea război mondial.

        • De asemenea, detalii privind aurul românesc puteţi găsi în „Tezaurul Băncii Naţionale a României la Moscova. Documente”, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, comentariu istoric: Cristian Păunescu, Marian Ştefan, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2011.
          Domnul dr. Vasile Buga a scris, la rândul său, despre aurul românesc, folosind surse sovietice. Am constatat că informaţiile respective nu coincid cu cele pe care le-am găsit în arhiva P.C.R. (documentul românesc l-am publicat anul trecut la Editura Trei, în volumul despre economia românească în perioada Războiului Rece).

  3. Aurul are aproape cea mai mare densitate, 19,3, mult mai mult decit Pb, 11,34. Dar cel mai greu material e Osmium, 22,6.
    Deci un lingou de 50 de kg are un volum de ca. 2,6 litri (dm³), incape intr-o geanta.

    P.S Scuzati-mi obraznicia, dar daca aveti cindva timp, stiu ca asta e greu, m-ar interesa daca ati gasi prin arhive ceva despre Justin Capra, respectiv documente de la secu sau de la partid.

    • Vă răspund cu mare plăcere. Din păcate, nu am găsit absolut nimic despre inginerul Capră şi invenţiile sale.
      Pentru dumneavoastră am pregătit un material despre BN-2-uri. Va urma curând.

      În privinţa lingurilor, acestea nu au 50 de kilograme deoarece ar fi greu de mutat. La BNR am văzut lingouri de 1 kg, 2 kg şi 12 kg, dacă îmi amintesc bine. Am pus câteva foto pe FB, în albumul despre BNR.

    • După ce am citit pe vremuri un interviu, în care Justin Capră spunea că a fost prin 195# la ambasada americană și a încercat să-i convingă pe ăștia să-i cumpere rucsacul zburător și că un spion CIA de acolo în loc să-i dea bani i-a furat ideea și a vândut-o la ceva companie americană de aviație (Bell Aircraft ?) ce a brevetat-o, nu mai am nicio îndoială în privința lui. :) În același interviu a spus că nu are rost să intre în detaliile tehnice ale invențiilor sale (pentru că la tehnică se pricepe oricine :)) și că preferă mai degrabă să afunde în dezbateri despre religie și filosofie :)

      Joacă în aceeași divizie cu experții în „radiestezie” din anii 90 ce descoperiseră dispozitivul de evaluare a calității sudurilor compus dintr-un șurub cu două piulițe legat de o sfoară. Șurubul se legăna într-un anume fel și detecta astfel fisurile. incluziunile și lipsa de fuziune :) Un fost profesor de la Academia Militară (ce fusese internat la un moment dat la balamuc) brevetase minunăția asta la OSIM, împreună cu cutia de carton cu o sfoară pe dinăuntru ce pasteuriza produsele alimentare. Șurubul cu trei piulițe la o anume strângere dezinfecta instrumentarul medical. A dat un interviu fascinant la TVR. Împreună cu ăla ce făcuse emisiunea înjurau de mama focului conducerea șantierului naval de la Constanța, ce folosea tot soul de aparate scumpe din import (interese străine neamului!) pentru evaluarea sudurilor în loc să-i adopte invențiile brevetate. Apoi cu ajutorul unor crengi în formă de „Y” a descoperit cea mai mare pungă de petrol din lume sub lacul Herăstrău. Nu reușesc nicium să găsesc numele individului. Aș fi recunoscător dacă cineva îl mai știe.

      Revenind la dl. Capră abia aștept să văd chestia din poza de mai jos zburând:

      https://alchetron.com/cdn/justin-capr-767c2435-8c08-4ab4-a515-8342514654c-resize-750.jpeg

      Nu mă îndoiesc e supersonică și că dacă o cumpăra NASA ajungea demult pe Marte:)

      • Cautati-l pe dl Al. Mironov, la revista Stiinta si tehnica, stie f. multe despre Justin Capra, l-a cunoscut foarte bine.

      • Nu sunt expert in aviatie.
        Referitor la imaginea din link:
        -palele elicei au profil http://airfoiltools.com/airfoil/details?airfoil=n0012-il (cel putin asa vad eu in imagine pe laptop)
        -aceleasi gen de pale se folosesc in prezent in industria eolienelor https://www.windturbinestar.com/uploads/images/Vertical2.jpg
        -avand in vedere cunostintele mele insuficiente in privinta aviatiei nu pot sa spun ca exemplarul din imagine poate zbura ori nu. Poate dl @neamtu tiganu pe poate spune mai multe, avand in vedere cunostintele acumulate in jumatate de secol de proiectare/constructie avioane civile/militare

        • Multumesc pentru informatii. Am vazut parascovenia aia in carne si oase. Nu stiam daca e de ras sau de plans ca a ajuns aviatia civila romana sa inmatriculeze asa ceva.

          Pun pariu pe o sticla de sampanie buna (Moet, Veuve Cliqout, etc. la algere) contra unui dop de sticla de bere ruginit ca chestia aia nu a zburat, nu zboara si nici nu va zbura niciodata nici cat aeroplanul lui Vuia.

          De fapt aici trebuie sa aduc un amendament: Ar putea zbura doar o singura data: Atunci cand e aruncata in prapastei :)

          • 1~Totusi cred ca putem lasa un expert ca @neamtu tiganu sa ne spuna parerea
            In privinta avioanelor „exotice” sunt destule exemple pe tot globul. Proiectarea si constructia unui avion (chiar si un ultrausor) nu i chiar asa usoara. Chiar si in cazul cand avionul nu va zbura acel proiectant va avea un castig chiar daca sa zicem financiar pierde.

            2~Pariul de care vorbiti:
            -Pretuiesc dopul ruginit destul de mult si nu l dau pe o sticla de Moet :)
            -Daca cineva in anul 1940 vedea planurile unui F22 (prin absurd, nici in ziua de azi nu se cunosc prea multe) sigur spunea la fel ca dv : caramida asta nu va zbura in veci!
            -La o anumita varsta pariurile nu mai sunt atit de tentante

            • Comun, exotic sau caramida un avion e avion doar daca zboara (nu azvirlit). Daca nu e o macheta numita avion. Chiar si la scara 1:1.
              Domnul Justin Capra a fost un geniu. Atit de geniu incit nici nu a avut nevoie sa arate ca aparatele sale chiar zboara.
              Spre deosebire de Clarence „Kelly” Johnson care, negeniu, a trebuit sa dovedeasca, cu fiecare aparat de zbor, ca este inginer de aviatie.

            • @Corson
              Daca inventatorul nostru era atit de slab precum sustin unii, atunci cum de discuta cu Coanda?
              Mai jos @neamtu tiganu spune „Eu sunt convins ca dracovenia ar putea zbura, cel putin in principiu” desi nu e convins de eficienta aparatului
              Dupa cate stiu @neamtu tiganu are in spate aproximativ jumatate de secol de proiectare/constructie avioane militare/civile.

      • Se spune ca orice are motor poate sa zboare..

        Eu sunt convins ca dracovenia ar putea zbura, cel putin in principiu. Aripile din fata si spate trebuie sa se roteasca in sens contrar pt a-si compensa reciproc momentul. Dar, sunt de asemenea convins ca nu ar fi nici pe departe cel mai eficient aparat zburator, din contra. Aripile, care se invirt in jurul axului longitudinal sunt extrem de ineficiente. Doar cind ajung in pozitia de sus, sau de jos produc portanta, cind sunt in pozitia laterala consuma energie (rezistenta la inaintare) fara sa produca nimic. De asemenea e naiva constructia aripilor rotative, curentul de aer provocat la inaintarea aparatului spala aceste aripi si produce acea rezistenta indusa de care se sperie orice constructor de avioane.

      • Și după mine Justin Capră a fost exagerat de empirist și realizările sale umflate de presa din epocă ( prin contrast cu aparatul matematic destul de sofisticat folosit de Gogu Constantinescu, de pildă). Totuși e dificil să ne pronunțăm în legătură cu „parascovenia” pentru că nu știm statutul ei: e un „proof of concept”? Un model de test? Un model funcțional destul de clar că nu e. E clar că „poetul” a vrut să pună două „zbaturi” în antifază în ideea că o să compenseze reciproc mișcarea de rotație; din punctul meu de vedere un model complet ar trebui să permită și înclinarea palelor în așa fel încât să și înainteze – doar că asta va dezechilibra forța de rotație. Dar cel mai teamă îmi e că, deși ingenios gândită ( și complet inutilă), „tăietura” de la mijloc va duce inevitabil la ruperea în două a pepenelui :)

  4. Vad ca v-ati intors la subiectul la care sunteti cu adevarat excelent, Romania intre 1945-1990.

    Ana Toma (Grossman) si Ana Pauker erau totusi printre cele mai educate minti pe care le aveau comunistii anilor 40 si 50. Pe langa aceste doua femei (ambele meritau apelativul de real bitch cum o numea pe Ana Toma Egon Balas, alt comunist evreu ajuns mai traziu profesor universitar in USA) ceilalti lideri comunisti erau mult mai putin educati.
    Interesant este ca Ana Toma n-a emigrat in Israel, cum a facut-o fostul ei sot si multi alti comunisti ai perioadei respective. Poate si pentru ca a fost casatorita a treia oara cu Constantin Parvulescu care era roman si care i-a suprvietuit cu un an si jumatate.
    Anii 1990-1992 au reprezentat o oportunitate uriasa de a-i ancheta sau macar intrevieva pe cei cativa cumunisti vechi, unii cu stagiu in URSS, cum erau Parvulescu, Barladeanu, sau implicati in executile din PCR, cum era Ana Toma. Din pacte ei erau la putere.

    • @Cinicul
      M-aţi pus pe gânduri cu descrierea dumneavoastră. Acum mă întreb unde era Ana Toma în noiembrie 1979 şi ce fel de reacţie a avut ea, când a aflat că soţul său, Constantin Pârvulescu, l-a criticat pe Nicolae Ceauşescu în ultima zi a Congresului al XII-lea al PCR?
      Trebuie să revin la un articol pe care l-am publicat în urmă cu circa 15 ani în revista „Dosarele Istoriei”, condusă de domnul Mircea Suciu. Acolo este o discuţie interesantă despre excluderea lui Pârulescu lui P.C.R.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Petre Opris
Petre Opris
A absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri de Artilerie şi Rachete „Ioan Vodă” (Sibiu, 1990) şi Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1997). Doctor în istorie (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, 2008) şi locotenent-colonel (în rezervă). A lucrat în Ministerul Apărării Naţionale (1990-2002) şi Serviciul de Protecţie şi Pază (2002-2009). Cercetător asociat în cadrul proiectului internaţional „Relations between India and the Soviet Bloc: New Evidence from the Eastern European Archives”, coordonator: prof.dr. Vojtech Mastny, The Parallel History Project on Cooperative Security (PHP), Zürich, 2007-2010. Cercetător în domeniul istoriei Războiului Rece la „Woodrow Wilson International Center for Scholars” (Washington, D.C.), în cadrul Programului de Burse de Cercetare pe Termen Scurt iniţiat de Institutul Cultural Român (România) şi Woodrow Wilson International Center for Scholars (S.U.A.), martie – iunie 2012. Lucrări publicate: „Industria românească de apărare. Documente (1950-1989)” (Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2007), „Criza poloneză de la începutul anilor ’80. Reacţia conducerii Partidului Comunist Român” (Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2008) şi „România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia (1955-1991)” (Editura Militară, Bucureşti, 2008). Co-autor, împreună cu dr. Gavriil Preda, al celor două volume ale lucrării „România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia. Documente (1954-1968)” (Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2008 şi 2009). Fundaţia Culturală „Magazin Istoric” i-a acordat Premiul „Florin Constantiniu” pentru lucrarea „Licenţe străine pentru produse civile şi militare fabricate în România (1946-1989)” (Editura Militară, Bucureşti, 2018), în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Banca Naţională a României (Bucureşti, 24 mai 2019). Apariţii editoriale recente: „Aspecte ale economiei româneşti în timpul Războiului Rece (1946-1991)” (Editura Trei, Bucureşti, 2019) şi „Armată, spionaj şi economie în România (1945-1991)” (Editura Trei, Bucureşti, 2021). În prezent, îndeplineşte funcţia de director adjunct al Institutului Cultural Român de la Varşovia. Opiniile exprimate pe Contributors.ro aparţin autorului şi nu reprezintă poziţia Institutului Cultural Român.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro