În ciuda nenumăratelor necrologuri, totalitarismul rămâne un important instrument analitic în efortul nostru de a înțelege experimentele politice moderne inspirate de modele ideologice de transformare nu doar a societății, ci și a naturii umane. În anii ‘30 ai secolului trecut, gânditori politici antitotalitari (democrați liberali, social-democrați, conservatori, creștin-democrați) au fost preocupați de apariția mișcărilor de masă carismatice și de consecințele potențial catastrofice ale acestora. Printre cei care au înțeles componentele definitorii mistice, chiar magice, ale proiectului totalitar au fost intelectuali ruși (menșevici, dar și existențialiști creștini, precum Nicolai Berdiaev), liberali francezi (de exemplu, Élie Halévy și adeptul său, tânărul Raymond Aron) și germani (Waldemar Gurian, care apoi și-a construit o carieră academică în SUA, și Eric Voegelin). Acest curent de gândire a stat la baza dezvoltării, după cel de-al doilea război mondial, a conceptului de totalitarism ca principală paradigmă interpretativă pentru înțelegerea aparentei lipse de sens a nazismului și stalinismului. Hannah Arendt nu a împărtășit fascinația pentru abordarea în termeni de religie politică a celor doi gemeni totalitari, dar ea a accentuat centralitatea hybrisului ideologic al mișcărilor utopic-revoluționare, neo-chiliastice, pe care le-a analizat în lucrarea sa clasică, „Originile totalitarismului”.
Mai târziu, în anii ‘60, a luat amploare valul revizionist. O nouă generație de istorici, politologi și sociologi a început să conteste în mod fundamental abordarea totalitară, invocând caracterul static al acesteia, argumentând că nu reușea să explice dinamica internă a acestor societăți înregimentate și posibilitățile lor de a transcende, prin intermediul unor evoluții endogene, statutul de regim monopolist-ideocratic. Au apărut noi concepte, atât în Est, cât și în Vest, printre ele acela al posttotalitarismului. Disidenții est-europeni, în principal Václav Havel, Jacek Kuroń, Adam Michnik și George Konrad, au formulat strategii de rezistență centrate pe conceptul și practica societății civile, ca forță socială corozivă capabilă să submineze dominația aparent imuabilă a Partidului și să redea demnitatea civică.
Profesor de zeci de ani al Universității Berkeley, A. James Gregor este un important și recunoscut cercetător al marxismului, bolșevismului, fascismului italian și național-socialismului. Cărțile sale, care dovedesc o extraordinară erudiție și care sunt superb documentate, au influențat generații de istorici și politologi. Noul său volum, „Totalitarianism and Political Religion: An Intellectual History”, este o sinteză a contribuțiilor sale anterioare și un efort de a le lega de dezbaterile actuale privind religia politică ca substrat intelectual și moral al totalitarismului. Profesorul Gregor excelează atunci când examinează originile fascismului italian, ultranaționalismul salvaționist promovat de filosoful hegelian Giovanni Gentile, pe care Mussolini a reușit să îl convingă să adere la regimul fascist, convertindu-l într-unul dintre partizanii acestuia. Cum a fost posibil ca un filosof atât de subtil să susțină un regim represiv, antiumanist și visceral antiindividualist rămâne una dintre cele mai tulburătoare dileme ce țin de istoria generală a autoamăgirii intelectualilor sau, cu alte cuvinte, a intoxicării de sine prin adeziunea la regimuri liberticide. Giovanni Gentile și Carl Schmitt, în cazul extremei drepte, Antonio Gramsci și Georg Lukács, în cazul extremei stângi, sunt doar cele mai faimoase exemple ale fascinației pentru dogme totaliste, totalizante și totalitare. Elementul comun în toate aceste cazuri a fost ceea ce filozoful politic Mark Lilla a numit mentalitatea tiranofilă.
A. James Gregor examinează o serie de etape paradigmatice ale istoriei intelectuale cu scopul de a explica conținutul cvasi-religios al ideologiilor totalitare. Cercetătorii ideilor radicale vor găsi o analiză pertinentă a viziunilor politice și ale căutărilor în direcția unei salvări imanente din scrierile lui Hegel, Moses Hess, Feuerbach, Marx, Richard Wagner, Lenin, Mussolini, Hitler, Alfred Rosenberg și ale altor autori mai puțin cunoscuți. Din acest punct de vedere, cartea de față este un excelent ghid pentru o arheologie a ideilor totalitare și a năzuinței pentru o comunitate purificată social și etno-rasial. Este surprinzător însă că profesorul Gregor nu se angajează într-un dialog cu unii dintre cei mai importanți autori care au scris pe acest subiect, de la Peter Viereck, cu al său superb volum „Metapolitica”, una dintre cele mai pătrunzătoare analize a originilor mentalității naziste, la Eric Voegelin, Raymond Aron, Norman Cohn și întregul curent asociat cu identificarea elementelor milenariste, chialistice și escatologice care au stat la baza mișcărilor politice ce au avut ca scop revoluții sociale și antropologice. Aceste mișcări partinice, așa cum le-a definit unul dintre cei mai importanți exegeți ai stalinismului, Robert C. Tucker, au secularizat experiența religioasă, au folosit și au abuzat nevoia umană de sacru, au canonizat violența în numele promisiunii unui paradis terestru. Aceasta este și ideea centrală a volumului excepţional al lui Andrzej Walicki, publicat în 1995 tot la Stanford University Press („Marxism and the Leap to the Kingdom of Freedom”). Din păcate, interpretarea marxismului ca religie politică, propusă de A. James Gregor, ignoră scrierile lui Walicki, dar și fundamentala trilogie a lui Leszek Kołakowski, „Main Currents of Marxism”.
Este discutabilă analiza lui Hegel și Feuerbach ca adepți ai unor autoproclamate religii politice. Este adevărat, cei doi au anticipat cultul istoriei, celebrarea unității organice, idolatrizarea statului, rasei sau a partidului, dar cei doi nu au fost implicați în mișcări politice de masă. Recomand în acest sens excelentul volum al lui Jacob L. Talmon, „The Myth of the Nation and the Vision of the Revolution”, sau, mai recent, superba analiză a religiilor politice a filosofului politic Emilio Gentile (pe care Gregor îl citează).
Unul dintre cele mai bune capitole ale cărții este cel care examinează leninismul. Chiar și aici, însă, ar fi fost în beneficiul cititorului dacă autorul menționa contribuții precum cea a lui Kenneth Jowitt, în special conceptul acestuia de impersonalism carismatic ca explicație pentru adorația bolșevicilor, fără limite și cvasi-extatică, pentru Partid ca agent mesianic sortit să realizeze postulatele Istoriei. M-aș fi așteptat să găsesc o analiză mai profundă și extinsă a lui Georges Sorel ca sursă intelectuală atât pentru frenezia revoluționară de stânga, cât și pentru cea de dreapta. Nu văd relevanța, în acest context, a unui comentariu extins privind experimentul genocidal al Khmerilor Roșii. Acesta a fost o catastrofă grotescă cu înfricoșătoare consecințe în ceea ce privește pierderile de vieți umane, care, ca și Gulagul sau Holocaustul, sfidează capacitatea noastră de înțelegere. Cu toate acestea, nu există o construcție ideologică a Khmerilor Roșii comparabilă cu cele care au mobilizat experimentele sovietic sau nazist. Mai mult decât atât, Pol Pot și clica sa au fost un foarte ciudat amestec de criminali ideologici foarte puțin legați de dogmele clasice ale marxismului, leninismului, maoismului sau castro-guevarismului.
O trăsătură a totalitarismului care lipsește în volumul de față, care pe ansamblu este unul incitant și convingător, ține de personalitățile care au încarnat etosul totalitar, acei lideri profetici și cultul lor. Într-o carte recentă, „The Stalin Cult: A Study in the Alchemy of Power” (Yale University Press, 2012), istoricul Jan Plamper deconstruiește impresionant mecanismele instituționale și psihologice din cadrul sistemului sovietic care au ca scop obținerea obedienței totale a individului, în raport cu autoritatea partidului și interiorizarea culturilor ritualice centrale regimului. Cititorul interesat de o nouă și edificatoare interpretare a rolului lui Stalin în codificarea credinței mitologice a bolșevismului în timpul Marii Terori va aprecia cu siguranță admirabilul volum al lui David Brandenberger, „Propaganda State in Crisis: Soviet Ideology, Indoctrination, and Terror under Stalin, 1927-1941” (Yale University Press, 2012).
Strict supravegheat, atent editat și parțial redactat de Stalin însuși, „Cursul Scurt de istorie al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică”, echivalentul bolșevic al „Mein Kampf”-ului, a fost o colecție de obsesii, demonizări și lozinci autojustificatoare. A atins un statut sacru similar cu cel al cărții lui Hitler. Întreg sistemul de propagandă a fost centrat pe acesta, „Cursul Scurt” devenind materializarea adevărului revelat. Până la moartea lui Stalin, în 1953, a funcționat ca alfa și omega al religiei politice sovietice.
Descifrarea relației dintre totalitarism și religiile politice constă în explicarea naturii textelor oficiale, în demistificarea acestora și în demonstrarea modului în care ele au reușit să devină echivalentul Bibliei în imaginația politică și morală a milioane de oameni. Un astfel de proces presupune reanalizarea nu numai a momentelor de fanatism orb, bolșevismul și național-socialismul ca tentație (pentru a folosi formula istoricului Franz Stern), dar și a rolului tendințelor regeneratoare, eretice și, în final, al apostaziei. De fapt, aceasta este una dintre cele mai importante dileme pentru un gânditor politic preocupat de enigma totalitarismului: de ce au existat atât de mulți eretici în Biserica Comunismului și atât de puțini în cea a Fascismului? Poate răspunsul se găsește în chiar matricea sa ideologică, în structura ei paleo-simbolică (termen propus de Alvin W. Gouldner) ambivalentă, în ceea ce Raymond Aron a numit opiul intelectualilor.
(Recenzie publicată în „Perspectives on Politics”, revista a Asociatiei Americane de Stiinte Politice, no. 3, March 2013; traducere din limba engleză de Bogdan C. Iacob)
// A. JAMES GREGOR
// Totalitarianism and Political Religion: An Intellectual History
// Stanford University Press, Stanford, CA, 2012
http://www.sup.org/book.cgi?id=21872
Text aparut in Revista 22:
http://www.revista22.ro/opiul-intelectualilor-totalitarismul-ca-religie-politica-28007.html
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Nu cred ca va spun nimic nou, dar voi mentiona, pentru cititorii forumului, faptul ca grupul profesional cu cel mai mare procent de membri in partidului national-socialist din Germania au fost medicii. De asemenea, studentii medicinisti de la Cluj, Iasi si Bucuresti au fost in fruntea manifestarilor antisemite din Romania in 1921-1923. Totalitarismul pare sa fi atras oameni dedicati ingrijirii altora, un fenomen care nu a fost pana acum analizat temeinic.
Totalitarismul este o utopie purificatoare sau, cum scrie Roger Griffin, o mitologie de tip palingenetic, regenerator. Tot ce poate parea „maladiv”, „degenerat”, „decadent”, trebuie eliminat. Fiecare totalitarism defineste „normalitatea” in virtutea ideologiei pe care o sustine si pe care se intemeiaza.
Cred că popularitatea mișcărilor fasciste printre medici are mult mai mult de a face cu genul de persoană care putea deveni doctor – adică, bărbați cu resurse financiare semnificative, din mediul urban, cel mai probabil germani / români nu evrei, venind dintr-un mediu care era deja antisemit. Până la urmă, majoritatea profesiilor în care se pune accentul pe îngrijirea altora sunt dominate de femei (și în consecință foarte prost platite și fără prestigiu), dar nimeni n-ar spune că infirmierele sau educatoarele au fost prinicipalele surse ale totalitarianism.
@ Andreea.
As face o corectura la ceea ce spuneti dvs: am citit ca in Romania acelei vremi majoritatea medicilor erau evrei, ei fiind cei care isi puteu permite cu mai multa usurinta cheltuielile de scolarizare. Antisemitismul medicinistilor avea deci o baza de pornire concreta, ei vazand in medicii evrei latura concurentiala in profesie. Tocmai de aceea s-a cerut si, daca am retinut exact ceea ce am citit, s-a si introdus „numerus clausus”, prin care primirea la studii superioare a evreilor era limitata numeric.
Tot de la realitati concrete a pornit antisemitismul unor romani legat si de alte domenii economice, ca arendasia si carciumaritul, in care, de asemenea, mare parte era ocupata de etnici evrei, indeosebi in Moldova.
Sunt aspecte despre care am citit, nu stiu cat de exacte sunt. Imi amintesc, totusi, ca in adolescenta mea, prin anii 50, aproape toti medicii si dentistii la care mergeam aveau nume cu rezonanta germana, dar erau foarte grijulii cu mine ca pacient. (Pe atunci spaga la medici era de neconceput).
“Cursul Scurt de istorie al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică”, echivalentul bolșevic al “Mein Kampf”-ului, a fost o colecție de obsesii, demonizări și lozinci autojustificatoare. A atins un statut sacru similar cu cel al cărții lui Hitler. Întreg sistemul de propagandă a fost centrat pe acesta, “Cursul Scurt” devenind materializarea adevărului revelat. Până la moartea lui Stalin, în 1953, a funcționat ca alfa și omega al religiei politice sovietice”.
1. Domnule Profesor, in aceasta privinta situatia din Romania cred ca era mai altfel. Prin 1952, e adevarat, in cadrul organizatiilor UTM din licee se infiintasera seminarii de studiere a cursului respectiv. Eu eram chiar propagandistul cercului pentru clasa mea, cel care predam lectiile si apoi ii ascultam pe colegi. Era insa o chestie plicticoasa, nici eu nu prea intelegeam ce predam, colegii aveau in banci alte preocupari, eram in intarziere cu planificarea sedintelor, am si fost criticat la Gazeta de perete a liceului intr-o caricatura reprezentand harmalaia din clasa iar din gura mea ieseau cuvintele „decat sa mai tin seminar, mai bine il aman iar”.
2. Am citit dupa 1990 si „Mein Kampf”. Daca nu as fi avut pregatirea necesara sa inteleg realitatea nazismului, va spun ca as fi luat de bun tot ce citeam. Nu se compara, ca stil, cu acel „Curs scurt …”, plicticos.
Am retinut insa, dintr-un documentar pe National Geografic, cred, ca populatia URSS din anii premergatori Razboiului era, intr-adevar, hipntizata de personalitatea lui Stalin, pe care il divinizau. Aceasta reiese oarecum si din filmul recent vazut pe internet „Unsere Mueter, Unsere Vaeter”.
Va multumesc anticipat daca imi veti da un raspuns.
Oare era hipnotizata de Stalin, sau de ceea ce traiau? De ce se uita atat de usor ca Rusia (sau, ma rog, URSS) de la 1924 era una a plugului de lemn, iar cea din anii ’30-40 ai secolului trecut era una a unei industrii, totusi, capabila sa produca autovehicole de diverse tipuri si dimensiuni? Nu cumva si asta era un element al „hipnozei” pentru rusi?
In afara subiectului, dar …contine unele ineptii care s-ar putea sa ceara un raspuns. In ce ma priveste, nu mai citesc aceasta publicatie de ani buni.
http://www.cotidianul.ro/moartea-lui-cornel-burtica-n-a-fost-nici-macar-o-stire-216733/
Cornel Burtica a fost un important demnitar al unui regim totalitar. Deci nu este in afara subiectului. Stirea este insa falsa. Chiar aici, pe Contributors, am scris pe acest subiect. Cei de la respectiva publicatie electronica, atenti la fiecare cuvant al meu, au ales sa ignore textul. In schimb, nu pierd ocazia sa mai intoxice prin juxtapunerea de nume (inclusiv numele meu de familie) spre a crea impresia ca Burtica a fost un fel de erou al redobandirii constiintei nationale in cultura. Nimic despre rolul lui Burtica in UASR in timpul prigoanei impotriva studentilor protestatari. Un text mediocru si amatorist care contine fraze de genul: „perioada stalinistă şi proletcultistă impusă de ori girată de Tismăneanu, Oişteanu, Patapievici, Pauker şi alţii” La care Tismaneanu sau Oisteanu se refera? La mine ori la tatal meu? Sunt nascut in 1951, cum putea impune ori gira prolecultismul acelor ani? De la cresa? La care Patapievici se refera? Cum Horia nici nu era nascut in acea perioada, ar rezulta ca e vorba de tatal sau. Ceea ce este o minciuna sfruntata. Orice cititor cu scaun la cap observa manipularea.
http://www.contributors.ro/politica-doctrine/cine-a-fost-cornel-burtica-activistul-pocait/
Multumesc. Textul il citesc putin mai tarziu
Un fenomen in general neglijat este faptul ca multi dinte comunistii inceputului sec. XX au trecut prin diverse scoli sau experiente religioase. Karl Marx a fpracticat, cel putin in tinerete, satanismul. Stalin a facut cativa ani de Seminariu (Crestin Ortodox) in Tiflis (Tbilisi). Printre bolsevicii rusi erau si alti ex-satanisti.
Teoria „satanismului” lui Karl Marx a fost popularizata de pastorul Richard Wurmbrand, dar nu a fost nici o data luata in serios de cei care au studiat viata si opera lui Marx. E un instrument, destul de grosolan de altfel, de decredibilizare al marxismului.
@ RE
A strecura elemente de ocultism malefic în ograda marxistă e o benignă nerozie. Adică Îl evacuezi pe Dumnezeu din schema Realului, încerci să construiești o ontologie materialistă și o filozofie a istoriei cu axiomatică economică, dar îl curtezi asiduu și pe Necuratul… (Sau, poate, întreaga pagodă terminologică a marxismului e un soi de „dar otrăvitˮ făcut de Lucifer omenirii). Bazaconia nu e departe de convingerile demonologic-tabloide ale lui Gabriele Amorth :
„Of course the Devil exists and he can not only possess a single person but also groups and entire populations. I am convinced that the Nazis were all possessed. All you have to do is think about what Hitler – and Stalin did. Almost certainly they were possessed by the Devil. You can tell by their behaviour and their actions, from the horrors they committed and the atrocities that were committed on their orders. That’s why we need to defend society from demons.”