joi, iulie 9, 2020

Ordine aberante

Citez din Ordinul nr.2879/967/2020 privind măsurile pentru evitarea contaminării cu noul coronavirus SARS –CoV2 și pentru asigurarea desfășurării în condiții de siguranță socială în domeniul culturii, Ordin emis de ministrul Culturii, dl. Bogdan Gheorghiu . Scrie și semnează domnul Gheorghiu că în Teatre „se vor evita scenele cu contact apropiat îndelungat (mai mult de 15 minute, la o distanță mai mică de 1,5 m); scena va fi marcată cu pătrate vizibile de 4 mp pentru a sprijini distanțarea dintre artiști;scena va avea o dimensiune suficient de mare pentru ca actul artistic să se desfășoare în condiții de siguranță și distanțarea socială să poată fi respectată; toate măsurile de siguranță și sănătate vor fi respectate și în timpul repetițiilor și probelor etc.;se va evita prezența îndelungată a artiștilor din grupele de risc (de exemplu vârsta peste 65 ani și/sau boli cronice asociate)”.
Înainte de a cita și transcrie fraza cu pricina, am citit de vreo două sau trei ori respectivul Ordin. La o primă lectură, mi s-a părut un fake. Mai pe românește spus, o glumă proastă. La o a doua, am râs cu gura până la urechi. La o a treia, am fost cuprins de jenă, numai la gândul că un înalt responsabil din România (înalt e, responsabil, în nici un caz) a putut emite și disemina o aberație de asemenea proporții monumentale. Cu atât mai mult cu cât responsabilul în chestiune, pretinde a fi actor de meserie. După părerea mea, Ministerul Educației Naționale ar trebui să îi retragă d-lui Gheorghiu diploma în domeniu, iar cei ce i-au acordat-o demiși în regim de maximă urgență din corpul profesoral. ARACIS s-ar cuveni să declanșeze un control la sânge la Universitate de arte emitentă a respectivei diplome.
Dl. Gheorghiu pare să nu aibă habar că teatrul înseamnă iluzie, spațiu, relație. Că de toate acestea se ține seama atunci când se pregătește un nou spectacol. Că spectacolul presupune un anume echilibru. Care se impune păstrat cu sfințenie de la o reprezentație la alta. Că orice modificare înseamnă un atentat grav la integritatea unei opere de artă, oricum efemere.
A marca scena cu pătrate e ca și cum ai decide că de mâine încolo Venus din Milo trebuie să aibă brațe. Și că, în numele decenței, îi mai punem femeii în cauză și o bluziță.
Ministrul care, prin cine știe concurs de împrejurări, a ajuns să aibă prin sertare o diplomă de actor cere evitarea unor scene. Adică cum ? Unele vor fi tăiate, altele comprimate, contractate. Fără să ne pese că fără ele riscăm ca povestea din spectacol să devină neinteligibilă ? Ca să nu mai vorbesc despre faptul că, în anumie, situații intră în acțiune prevederile Legii Drepturilor de Autor.
Mai ordonă dl. ministru Gheorghiu să se evite prezența îndelungată pe scenă a artiștilor ce au depășit vârsta de 65 de ani. Asta înseamnă că îl scoatem de pe scenă pe Ion Caramitru din Furtuna și îi dăm rolul Prospero lui Emilian Mârnea, că George Mihaița nu va mai avea voie să joace în Revizorul și că va fi suplinit de Lucian Ionescu, că Rodica Negrea va fi substituită în Ținutul din miezul verii de Alina Petrică, iar de mâine Eduard Trifa o va juca în travesti pe Aglae Duduleanu. Cu Tache,Ianke și Cadîr mai mult ca sigur că nu vom avea nici o problemă. Va interpreta toate rolurile Marius Tucă. Doar le știe. Că nu degeaba stâlcește el sistematic titlul piesei și o numește IaNke, TaNke și Cadîr.
Bun. Am înghițit povestea cu jucatul în aer liber. Nu am vrut eu, un biet critic de teatru, să le stric artiștilor bucuria gândului că foarte curând se vor reîntâlni cu spectatorii și să spun că nu mai prea avem la dispoziție scene, spații de joc în aer liber. Că cele existente sunt fie părăginite, lipsite de dotări tehnice elementare, că reamenajarea lor ar presupune investiții majore, fie în proprietate privată. Iar închirierea lor costă. Că plata chiriei va exclude orice criteriu economic. Și că directorii sau, mă rog, managerii, trebuie să vegheze și la asta. Puține Teatre au scene mobile ori săli precum cea numită Amfiteatru de la TNB, sau șansa pe care pare să o aibă Odeon-ul a cărui Sală mare permite renunțarea la acoperiș.
Pe urmă, o analiză cât de cât lucidă ne arată și că Teatrele nu prea au, la ora actuală, spectacole apte a fi prezentate în aer liber. In teatrul românesc încă persistă moda scenografiilor luxuriante, foarte adesea chiar greoaie, valorate de ecleraje rafinate. Ele sunt parte din gramatica montării și nu se lasă îndepărtate cu una, cu două. Asta dacă mai înțelegem teatrul ca un produs estetic și nu ca o shaorma cu de toate din care, la o adică, am putea elimina anumite ingrediente. Mai puțină ceapă, mai puține sărutări, economie de usturoi, extirparea actorilor ‘’ de vârstă ‘’.
Vrem-nu vrem, un spectacol în aer liber nu poate începe înainte de ora 21. Au spectatorii dornici să le vadă cu ce se întoarce acasă dat fiind faptul că mai nicăieri în România întreprinderile de transport în comun nu le pun la dispoziție locuitorilor linii de noapte ?
Prețurile mari ale benzinei și ale camerelor de hotel au descurajat punerile în scenă ale așa-numitelor ‘’spectacole de turneu’’. Care existau nu doar în perioada interbelică, ci și chiar vreo doi au trei ani după 1989.
Bine ar fi fost ca factorii responsabili din domeniu să se fi gândit la toate acestea. Nu au făcut-o. După cum se vede, au emis ordine aberante. Doamne păzește și iartă!
Acest comentariu a apărut ca editorial al revistei Amfiteatru la data de 1 iunie 2020

Distribuie acest articol

8 COMENTARII

  1. A fost cineva cu trenul să vadă condițiile în care se circulă? Am prins un tren aproape full de la Iași iar cel puțin 1/3 dintre călători nu purtau masca.

  2. De noutate in teatru ati auzit, domnule Morariu?

    Daca regizorii si actorii nu au macar atata creativitate cata ar fi necesara pentru a se adapta acestor timpuri, poate ca ar fi cazul sa se apuce de o alta meserie.

  3. Dar este minunat! Sărutările senzuale vor fi inlocuite cu caste fluturări din degete de la distanța legală, iar în scenele erotice, actorii vor purta viziere
    Iar numele dlui Gheorghiu va rămâne pentru veșnicie în istoria teatrului absurd.

  4. La noi teatre de vara sunt o raritate. Era unul in Parcul Herastrau. Existau cinematografe cu gradina, acum ne am prostit de tot. Locuiesc in sectorul 2 dar nu am vazut nici in Parcurile Circului, Plumbuita, Tei un spatiu pentru un specta col pentru copii, pantonima, pentru unul de muzica clasica ori moderna, de papusi, nimic. Dar avem restaurante si bodegi, pentru nunti si tot felul de sindrofii ale interlopilor de cartier. In plus mai sunt piscine, cand acestea ar trebui sa fie pe langa complexe sportive, scoli. Nu exista in parcuri un miniclub pentru copii, pentru a invata ceva util, un instrument, a picta, etc.Doar tiribombe de invartit. Nu exista in parcuri alei doar pentru biciclete. Cultura adevarata la nivel public nu exista.

    • Nu ii lasa primariile sa organizeze.

      Copiii nu au voie sa repete pe scenele respective.

      Sunt nenumarate spatii nefolosite in Bucuresti care ar putea fi teatre, sali de repetitie, tot ce vrei.

      Dar primariile nu lasa pe nimeni sa le foloseasca. Sau lasa doar pe „cine trebuie” sau asteapta sa fie utilizate pentru a obtine spagi.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Autor

Mircea Morariu
Mircea Morariu
Critic de teatru. Doctor în filologie din 1994 cu teza „L’effet de spectacle de Diderot à Ionesco” şi, în prezent, profesor universitar de Literatură franceză la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea. Dublu laureat al Premiului UNITER pentru critică de teatru (2009 şi 2013)

Carte recomandata

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Carti recomandate de Contributors.ro

 

 

Antifragil

de

Nassim Nicholas Taleb

recomandată de contributors.ro

 

Top articole

Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Recunosc din start faptul că îmi este destul de greu să scriu despre volumul Isus al Meu, editura Humanitas, 2020. În primul rând, din cauza intimidantului autor, un monument al culturii românești contemporane, adulat şi contestat ȋn (aproape) egală măsură.

Refuzat la export. Schimb de scrisori cu un prieten maghiar

Dragă Miklós, îți amintești de expresia „refuzat la export” din comunismul nostru românesc; subliniez „nostru”....

Când șahul devine rasist…

Credeați că numai statuile sau hărțile (1) pot fi rasiste? Aflați că, pe fondul actualei revoluții BLM (Black Lives Matter), în curs de desfășurare în...

Frauda în educaţie e viol la adresa copilului

Cu câteva zile în urmă, o studentă mi-a trimis – ca răspuns la examenul de “Etică şi integritate academică” – un text...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)