Orientul Mijlociu, după cele două războaie din Golful Persic (1980-1988 şi 1990-1991)

Diferendele tribale şi dinastice, care s-au perpetuat de-a lungul secolelor, au marcat puternic Orientul Mijlociu. Animozităţile istorice şi culturale şi conflictele pentru controlul resurselor naturale, în condiţiile menţinerii graniţelor trasate de puterile coloniale după primul război mondial, au accentuat tensiunile existente. Nici chiar mişcările pro-arabe nu au reuşit, după anul 1950, să învingă obstacolele care stau în calea formării unui mare stat unic arab. Rând pe rând, Egiptul, Siria şi Irakul au fost percepute ca o ameninţare majoră la adresa ţărilor din întreaga zonă, ca urmare a orientării politice adoptate de liderii politici ai celor trei state. Mai mult decât atât, majoritatea conducătorilor arabi au sprijinit, în anii 1990-1991, Forţa multinaţională condusă de Statele Unite ale Americii împotriva regimului de la Bagdad, pentru înfrângerea armatei irakiene şi eliberarea Kuweitului în luna februarie 1991.

Liderii statelor din Orientul Mijlociu nu au privit niciodată cu ochi buni amestecul S.U.A. şi al Uniunii Sovietice în regiune, însă au căutat să utilizeze disputa dintre cele două superputeri pentru a-şi întări propriile poziţii. Pe acest fond, atât diplomaţii americani, cât şi cei sovietici au fost nevoiţi să înveţe adevărate lecţii de „dans cu lupii”, înainte de contactele lor cu imprevizibilii conducători ai ţărilor din zonă. Şi, spre deosebire de reprezentanţii Departamentului de Stat, emisarii Kremlinului au avut o problemă în plus de rezolvat: ateismul Moscovei era în divergenţă cu puternicul sentiment religios existent la popoarele din Orientul Mijlociu. Poate că şi din această cauză, liderii Arabiei Saudite, de exemplu, au fost mereu în tabăra antisovietică. Ei au respins mereu, în numele credinţei lor şi a învăţăturii lui Mahomed, orice orientare politică asemănătoare comunismului. Mişcările naţionaliste şi cele revoluţionare au fost şi sunt considerate extrem de periculoase de către conducătorii saudiţi.

Pe de altă parte, intransigenţa religioasă a popoarelor din Orientul Mijlociu a provocat conflicte armate extrem de dure: războaiele arabo-israeliene din 1948, 1956, 1967, 1973; războiul dintre Iran şi Irak (1980-1988); războiul civil izbucnit în Liban în 1975 şi invadarea aceluiaşi stat de armata israeliană, în anul 1982. Alături de acestea, pot fi menţionate şi disputele de ordin teritorial dintre: Siria şi Irak, Irak şi Arabia Saudită, Siria şi Liban, Arabia Saudită şi Yemen, Siria şi Iordania, Egipt şi Libia, Algeria şi Maroc, Egipt şi Sudan.

Primul război din Golf, cel iraniano-irakian, a fost declanşat în anul 1980, ca urmare a unor neînţelegeri politice. Între fundamentaliştii iranieni şiiţi – care au ajuns la putere în 1979 şi l-au alungat pe şahul Reza Pahlavi – şi liderul sunnit care se afla la conducere în Irak, situaţia s-a tensionat rapid, ca rezultat al opiniilor diferite pe care le aveau ayatolahul Khomeiny, respectiv Saddam Hussein în privinţa modului cum trebuiau conduse statele musulmane. Iar existenţa unei minorităţi şiite în sudul Irakului a amplificat temerile conducătorului de la Bagdad privind o posibilă înlăturare a sa de către regimul de la Teheran. În consecinţă, Saddam Hussein a declanşat o serie de represalii împotriva populaţiei şiite din Irak, fapt care a stârnit un val de proteste în capitala Iranului.

A urmat o escaladare rapidă a tensiunii dintre cele două state, iar disputa teritorială a reprezentat doar un ingredient în amalgamul de raţiuni politice care au condus la un război pustiitor şi inutil.

După opt ani de suferinţe impuse celor două popoare, fără să se înregistreze victoria militară decisivă, între cele două părţi s-a încheiat un armistiţiu (august 1988). Cu acel prilej, regimul de la Bagdad renunţa la pretenţia sa ca Irakul să aibă o suveranitate deplină asupra fluviului Shatt-el-Arab. Practic, s-a revenit la sistemul antebelic de folosire în comun a estuarului acelui curs de apă, care constituie în acelaşi timp şi o graniţă naturală între cele două state.

Scrisoarea pe care Saddam Hussein a adresat-o, la 14 august 1990, preşedintelui Iranului, după ce Kuweitul a fost ocupat de armata irakiană, nu a făcut decât să confirme faptul că liderul de la Bagdad accepta să respecte armistiţiul încheiat în anul 1988, să elibereze imediat prizonierii de război iranieni şi să aplice prevederile tratatului de la Alger, semnat în 1975. Din acel moment, a fost uşurată şi activitatea observatorilor UNIIMOG (United Nations Iran-Iraq Military Observer Group), care urmăreau de doi ani aplicarea corectă a prevederilor acordului de încetare a focului. Pe de altă parte, liderul irakian a profitat de situaţie, retrăgându-şi o parte din trupele sale dispuse la frontiera cu Iranul pentru a-şi putea consolida regimul de ocupaţie din Kuweit. Totodată, decizia lui Saddam Hussein a determinat plecarea grupului de observatori UNIIMOG, al cărui mandat a expirat la 28 februarie 1991 şi nu a mai fost reînnoit de O.N.U.

Cu toate acestea, problemele dintre Iran şi Irak nu erau soluţionate complet. În cursul intervenţiei Forţei multinaţionale împotriva armatei irakiene, pentru eliberarea Kuweitului, Saddam Hussein a reuşit să trimită în Iran cea mai mare parte a avioanelor sale militare. Superioritatea aeriană evidentă a coaliţiei conduse de S.U.A. l-a forţat pe liderul de la Bagdad să încerce această metodă, cu totul originală, pentru a-şi ocroti aparatele de zbor achiziţionate din Occident şi Uniunea Sovietică, în timpul războiului iraniano-irakian.

Un proverb românesc („S-a făcut frate cu dracul până când a trecut puntea!”) poate fi folosit ca o concluzie la situaţia în care s-a aflat, în acel moment, Saddam Hussein. Un număr de 115 avioane irakiene (24 Mirage F-1, 4 Suhoi-20, 40 Suhoi-22, 24 Suhoi-24, 7 Suhoi-25, 12 MIG-23, 4 MIG-29) au reuşit să aterizeze în Iran, însă Teheranul a anunţat că pe aeroporturile sale se aflau doar 22 de aparate care aparţineau Bagdadului. Atunci s-a presupus faptul că iranienii au oprit celelalte avioane irakiene în contul despăgubirilor de război care li se cuveneau după conflictul din 1980-1988. Până în prezent, nu am găsit explicaţii oficiale referitoare la motivele care au condus la decizia respectivă şi nici amănunte privind soarta acelei flote aeriene.

O altă sursă majoră de tensiune dintre cele două state o reprezintă minoritatea şiită din Irak. După înfrângerea suferită în Kuweit de armata irakiană, câţiva lideri ai comunităţii şiite din sudul ţării au declanşat, în prima parte a lunii martie 1991, o revoltă împotriva sunniţilor conduşi de Saddam Hussein. Răscoala a fost însă repede înăbuşită de unităţile Gărzii Republicane, loiale liderului irakian. Cu acel prilej, au apărut discuţii privind un posibil ajutor pe care Teheranul l-ar fi acordat coreligionarilor săi din ţara vecină. Totul a rămas la stadiul de presupunere, însă acest element de tensiune nu trebuie neglijat în momentul în care se analizează relaţiile dintre cele două state, în actualul context internaţional.

De asemenea, nu trebuie să fie uitate legăturile autorităţilor de la Bagdadul cu comunităţile sunnite din Iran, situate atât în nord-vest (la graniţa cu Irakul), cât şi în estul şi sud-vestul ţării, precum şi problemele cu care se confruntau iranienii, după ce au primit un flux de refugiaţi afgani în anii ’80. Mozaicul religios din regiune poate permite liderilor politici irakieni să apeleze la populaţia afgană (în marea ei majoritate sunnită) împotriva Iranului sau a altor state ale lumii. Aspectele privind finanţarea se pot rezolva uşor, utilizând veniturile obţinute din vânzarea atât a produselor petroliere irakiene, cât şi a opiului afgan (cel mai mare producător de opiu din lume este Afganistanul).

Şi dacă se urmăreşte astăzi modul în care şeicul Osama bin Laden îşi difuza mesajele sale televizate antiamericane, precum şi felul în care au fost realizate acestea, putem distinge mai multe elemente utilizate de propagandiştii irakieni în cursul războiului din Golf, din 1990-1991 (de exemplu: imaginea conducătorului unic, izbăvitor; frazele cu un impact mediatic foarte puternic, de genul „un război religios între creştini şi musulmani”). Nu este nimic nou sub Soare în Orientul Mijlociu.

Disputa irakiano-kuweitiană din anul 1990 a fost cauzată, la rândul său, de opiniile politice divergente privind dreptul de control asupra resurselor de hidrocarburi din zonă. Mărul discordiei l-a reprezentat preţul petrolului pe piaţa mondială. Cererile Bagdadului, de modificare a graniţei dintre cele două state, au fost doar un simplu pretext, folosit de Saddam Hussein pentru a arăta că este hotărât să impună kuweitienilor preţul care îi convenea. Dacă, în ianuarie 1990, barilul de petrol se vindea cu 20,5 dolari, în luna iunie 1990 acesta valora doar 13 dolari. Discuţiile în cadrul O.P.E.C. (Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol), dintre reprezentaţii grupului de state care susţineau un preţ „înalt” (din care făcea parte Irakul) şi grupul de ţări adepte ale preţului „scăzut” (în care se aflau Kuweitul, Emiratele Arabe Unite şi Arabia Saudită), nu au reuşit să lămurească problemele. Regimul de la Bagdad invoca faptul că o scădere a preţului cu un singur dolar pentru un baril de petrol îi reducea veniturile anuale cu un miliard de dolari. În acest sens, ministrul de externe irakian, Tariq Aziz, a declarat, după invadarea Kuweitului: „În bugetul de stat din acest an (1990 – nota P. Opriş) a fost prevăzută suma de 7 miliarde de dolari pentru achitarea datoriilor, ceea ce reprezintă o sumă imensă, lăsându-ne cu un venit care acoperă doar plata serviciilor de bază ale ţării noastre. Bugetul nostru se bazează pe un preţ de 18 dolari/baril, dar de când kuweitienii au început să inunde lumea cu petrol, preţul lui a scăzut cu o treime. Când ne-am întâlnit din nou la Jidda, la sfârşitul lunii iulie, Kuweitul a spus că nu este interesat de nici o schimbare. Suntem disperaţi acum şi nu ne putem onora notele de plată pentru importurile de alimente. A fost un război al foametei. Când vă veţi utiliza puterea voastră militară (a S.U.A. – nota P. Opriş) doar pentru a vă apăra?”.

Prin întrebarea din finalul declaraţiei, ministrul irakian a încercat să indice faptul că administraţia americană ar fi săvârşit o agresiune asupra Irakului. Pe de altă parte, se pare că liderii kuweitieni au evaluat greşit situaţia de criză în care se aflau şi, astfel, s-a ajuns la un deznodământ brutal al diferendului dintre cele două ţări.

După încheierea operaţiunii militare „Furtună în Deşert”, la 28 februarie 1991, între Irak şi Kuweit au fost stabilite contacte în scopul demarcării graniţei dintre cele două state. O comisie O.N.U. s-a deplasat la faţa locului şi a început măsurătorile topografice, utilizând ca document de bază acordul semnat la 4 octombrie 1963 de reprezentanţii ambelor ţări. În aprilie 1991 a sosit în zonă şi comisia UNIKOM (United Nations Iraq/Kuweit Observer Mission) pentru a monitoriza activitatea la Khor Abdullah şi în zona demilitarizată dintre statele respective. Delimitarea suprafeţei neutre s-a făcut plecându-se de la frontiera comună şi zona respectivă a inclus o fâşie de teren irakian de 10 km lăţime, respectiv o porţiune de teren kuweitian, lată de 5 km, de-a lungul întregii graniţe. Securitatea tuturor străinilor a fost asigurată până în luna iunie 1991 de companii de „căşti albastre” austriece şi daneze din cadrul Forţei O.N.U. de menţinere a păcii în Cipru (UNFICYP), precum şi de subunităţi fijiene, ghaneze şi nepaleze din cadrul Forţei O.N.U. de menţinere a păcii în Liban (UNIFIL).

Efectuând măsurătorile topografice pentru marcarea frontierei, membrii comisiei O.N.U. au ajuns la concluzia că irakienii au deţinut timp de 27 de ani o fâşie de teren care le aparţinea de fapt kuweitienilor. Pentru a îndrepta acea greşeală, comisia a hotărât mutarea bornelor de graniţă cu câteva sute de metri spre nord, respectiv spre nord-est şi est faţă de poziţia lor din anul 1989. Bagdadul a protestat vehement, fiind îngrijorat de faptul că pierdea o porţiune din provincia sa Rumalia, bogată în zăcăminte de petrol, şi o parte din singurul său port maritim, Umm Qasr. Ministrul de externe irakian, Ahmed Hussein Al-Sammarei, a declarat imediat că noua frontieră genera un nou punct de tensiune în regiune, iar în Adunarea Naţională irakiană s-au auzit voci care susţineau că demarcarea internaţională a graniţei era doar primul pas făcut de conspiratorii din S.U.A. şi Marea Britanie pentru dezmembrarea Irakului.

Pe de altă parte, kuweitienii au criticat regimul de la Bagdad pentru că obstrucţiona activitatea comisiei O.N.U. de delimitare a frontierei. Până la urmă, în 1992, la sfârşitul lunii iulie, s-a admis ca puţurile de petrol aflate pe terenurile irakiene dintre Sawat şi Batin să aparţină Kuweitului, iar portul Umm Qasr şi canalul navigabil Khar Zabheir să rămână în posesia Irakului, pentru ca acesta să aibă acces direct la mare. Activitatea propriu-zisă de demarcare a graniţei în teren s-a finalizat în luna noiembrie 1992, iar Organizaţia Naţiunilor Unite a recunoscut noua frontieră. Este posibil ca pe viitor să apară noi discuţii pe această temă, însă totul depinde de evoluţia relaţiilor dintre cele două state.

Potrivit unor analişti politici, administraţia George H.W. Bush a creat impresia, după încheierea operaţiunii militare „Furtună în Deşert”, că nu mai doreşte să urmeze politica sa tradiţională în Orientul Mijlociu. Speculaţiile care s-au făcut în luna martie 1991 pe această temă au fost provocate de faptul că Washingtonul nu a mai propus, ca în trecut, un simplu plan de pace. Preşedintele american a mers mai departe şi a susţinut ideea instituirii unui control strict al cantităţilor de armament aflate în regiune. S-a crezut, în acel moment, că procesul politic de pacificare se va transforma într-unul de supraveghere generală şi de plafonare a numărului de arme deţinute de ţările arabe şi Iran, folosind probabil ca model Tratatul privind Controlul Armamentului Convenţional în Europa, semnat, la Paris, în anul 1990 de statele aflate în compunerea a două blocuri politico-militare rivale: NATO şi Organizaţia Tratatului de la Varşovia.

Planul preşedintelui George H.W. Bush a fost privit cu suspiciune în capitalele ţărilor din Orientul Mijlociu. Liderii acestora considerau că principalul beneficiar al propunerii Casei Albe ar fi fost Israelul, datorită limitării forţei militare convenţionale a ţărilor arabe şi a Iranului şi a adoptării principiului cedării de teritorii aflate sub controlul israelian, în schimbul respectării păcii de către statele islamice.

Pe de altă parte, liderii arabi au acceptat ideea americanilor de impunere a unui control strict al armamentului aflat în dotarea forţelor militare irakiene, considerate, în continuare, un mare pericol potenţial în regiune, şi au susţinut poziţia categorică a şefului administraţiei de la Casa Albă referitoare la aplicarea imediată şi în întregime a prevederilor Rezoluţiei 687 a Consiliului de Securitate al O.N.U. Astfel, Saddam Hussein s-a văzut obligat să îi primească pe observatorii internaţionali care au dorit să asiste la distrugerea celor mai periculoase arme aflate în arsenalul armatei sale: 6 lansatoare fixe şi mobile a rachetelor sol-sol, 32 platforme de lansare, 52 rachete sol-sol cu o rază de acţiune mai mare de 145 km (una „Scud” şi 51 „Al Hussein”), 23 de ogive pentru rachete cu exploziv convenţional şi 30 cu încărcătură chimică. Totodată, regimul de la Bagdad a furnizat Organizaţiei Naţiunilor Unite liste cu inventarul armelor chimice şi biologice irakiene, conform prevederilor armistiţiului încheiat în februarie 1991. Aceste liste menţionau existenţa în arsenalul Irakului a doi agenţi chimici paralizanţi, sarin şi tabun (aproape 800 de tone), a gazului muştar şi a altor compuşi chimici. Cât priveşte programul de înarmare nucleară irakian, acesta a continuat să rămână învăluit în mister, activitatea inspectorilor Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică (IAEA) în Irak fiind în mod repetat blocată de autorităţile de la Bagdad.

În prima parte a lunii martie 1991, populaţia de origine şiită din sudul Irakului şi kurzii din nordul ţării au declanşat o revoltă împotriva regimului instituit de Saddam Hussein. Deşi erau demoralizate după înfrângerea suferită în Kuweit, forţele armate irakiene au intervenit în forţă şi au reuşit să înăbuşe mişcarea şiiţilor, apoi au acţionat cu tancuri, artilerie grea şi elicoptere împotriva rebelilor kurzi. Deoarece situaţia a devenit dramatică, o parte din populaţia de origine kurdă s-a refugiat în regiunile muntoase din nordul Irakului, precum şi în Turcia şi Iran. Potrivit unor ştiri difuzate de agenţia de presă IRNA, peste un milion de persoane se aflau masate la frontiera irakiano-iraniană, începând din 3 martie 1991 şi încercau să ajungă în Iran. Deoarece regimul de la Teheran se confrunta cu mari probleme create de aproximativ două milioane de refugiaţi afgani, aflaţi pe teritoriul iranian, preşedintele Rafsanjani a cerut sprijinul comunităţii internaţionale pentru rezolvarea situaţiei.

De asemenea, de-a lungul graniţei irakiano-turce se adunaseră deja, la mijlocul lunii aprilie 1991, circa 50.000 de refugiaţi de origine kurdă, lipsiţi de hrană şi adăposturi. Organizaţia „Semiluna Roşie” din Turcia, populaţia din zonă şi, mai târziu, societăţi umanitare din întreaga lume au încercat să-i ajute pe acei refugiaţi kurzi, însă curând au fost copleşite de numărul mult prea mare de cereri, situaţia devenind disperată. Guvernul de la Ankara a acţionat cu prudenţă, pentru a nu produce convulsii în rândul populaţiei kurde care locuia în sud-estul Turciei, fiind conştient de mijloacele limitate pe care le avea la dispoziţie pentru hrănirea, cazarea şi îngrijirea medicală a refugiaţilor. Totodată, s-a solicitat insistent sprijinul comunităţii internaţionale, pentru a se evita repetarea situaţiei din anul 1988, când statul turc a primit un val de 60.000 de kurzi din Irak, fără să beneficieze de ajutoare din străinătate.

La începutul lunii aprilie 1991, după două săptămâni de discuţii, a fost acceptată ideea mutării refugiaţilor înapoi în nordul Irakului, aceştia urmând să fie protejaţi de militari străini, pentru a se preveni intervenţia unor forţe irakiene de represiune. Guvernul de la Ankara a reuşit, astfel, să convingă comunitatea internaţională de faptul că era cazul să se revină la politica tradiţională promovată de Turcia faţă de Irak, de susţinere a unităţii teritoriale irakiene. Recunoaşterea dreptului kurzilor de a avea propriul stat în nordul Irakului ar fi provocat o nouă escaladare a violenţelor în sud-estul Turciei, zona fiind locuită în majoritate de kurzi care doreau obţinerea autonomiei teritoriale.

Preşedintele Turgut Özal a sugerat, la 7 aprilie 1991, ca O.N.U. să-i protejeze pe refugiaţii din nordul Irakului. Consiliul de Securitate al O.N.U. a depăşit ezitările iniţiale privind implicarea sa într-o asemenea problemă şi, la propunerea Franţei, a fost adoptată Rezoluţia nr. 688, prin care se condamnau măsurile violente luate împotriva minorităţii kurde de regimul irakian. Acţiunile respective au fost considerate de O.N.U. drept o ameninţare la adresa păcii şi securităţii internaţionale.

Conform aceleaşi rezoluţii, aproximativ 17.000 militari americani, britanici, canadieni, francezi, luxemburghezi, italieni, olandezi şi spanioli au declanşat, la 18 aprilie 1991, operaţiunea „Provide Comfort” (Oferă confort), pentru crearea unei zone de securitate în nordul Irakului. Departamentul Apărării al S.U.A. a anunţat, cu acel prilej, Congresul că era necesară reanalizarea situaţiei financiare de la acel minister, deoarece nu fuseseră prevăzute cheltuieli pentru desfăşurarea operaţiunii respective.

Regimul de la Bagdad a condamnat vehement acţiunea desfăşurată, sub auspiciile O.N.U., de militarii Alianţei Nord-Atlantice în nordul Irakului, considerând-o un amestec în afacerile sale interne, dar s-a abţinut de la atacarea taberelor de refugiaţi instalate pe teritoriul său. Unele surse au afirmat că, până la sfârşitul lunii mai 1991, toţi kurzii s-au reîntors în Irak, iar efective militare şi elicoptere germane au acordat sprijin populaţiei kurde care se refugiase în Iran.

Administraţia de la Washington a căutat să limiteze şi mai mult posibilităţile de ripostă ale liderului irakian şi a obţinut aprobarea Consiliului de Securitate al O.N.U. pentru instituirea a două zone de supraveghere şi interdicţie aeriană în nordul şi sudul Irakului, în vederea protejării kurzilor, respectiv a şiiţilor, de posibilele acţiuni de represalii ale armatei irakiene.

În luna iulie 1991, a urmat retragerea trupelor aliate aflate la nord de paralela 36 pe teritoriul irakian, acestea fiind înlocuite cu o forţă de supraveghere alcătuită din 2000 de militari proveniţi din cinci state (printre aceştia se aflau şi 800 de militari turci, care au staţionat în apropierea oraşului Silopi). În toamna aceluiaşi an, s-a considerat că situaţia în regiune s-a stabilizat şi unităţile terestre internaţionale au fost retrase la rândul lor. Au continuat doar misiunile de supraveghere aeriană, efectuate în principal cu avioane americane, care puteau decola de la baza turcească de la Incirlik. Autorităţile de la Bagdad au fost deranjate de limitele impuse de Consiliul de Securitate al O.N.U. şi au protestat în repetate rânduri, declarând că li se încalcă suveranitatea.

O analiză pertinentă a situaţiei din regiune poate duce la concluzia că supravegherea aeriană instituită sub egida O.N.U. a prevenit, atunci, deplasarea şi masarea unităţilor irakiene la graniţele de nord şi/sau de sud. O invazie de genul celei din 2 august 1990 împotriva Kuweitului era extrem de puţin probabilă în asemenea condiţii, iar acţiunile întreprinse de forţele de apărare antiaerienă ale autorităţilor de la Bagdad împotriva avioanelor americane şi britanice, care au survolat zonele de excludere aeriană, s-au soldat, de cele mai multe ori, cu executarea rapidă a unor raiduri aliate de bombardament. Acestea au vizat distrugerea avioanelor, bazelor de rachete antiaeriene, instalaţiilor radar şi punctelor de comandă irakiene care au încălcat interdicţia stabilită de O.N.U.

De asemenea, se poate concluziona faptul că Washingtonul nu i-a încurajat pe şiiţi şi kurzi să se desprindă de Irak, deoarece secesiunile ar fi complicat şi mai mult situaţia politică din Orientul Mijlociu. Regimul fundamentalist de la Teheran ar fi acceptat, probabil, să sprijine gruparea minoritară şiită irakiană, pentru a-şi extinde influenţa în regiune. La rândul său, o victorie a minorităţii kurde ar fi putut duce la crearea unui stat independent şi, implicit, la ataşarea la acesta a zonelor locuite de kurzi aflate sub suveranitatea Turciei, Siriei, Iranului şi a unei foste republici sovietice din Caucaz. Chiar dacă minoritatea kurdă a văzut, în ajutorul american, o şansă imensă pentru obţinerea autonomiei politice, autorităţile de la Casa Albă au refuzat să creeze probleme guvernului de la Ankara, datorită alianţei care le lega. Solicitările făcute în anul 1992 de liderii kurzi Massoud Barzani şi Jalal Talabani, referitoare la livrarea de lansatoare de rachete antitanc şi armament greu formaţiunilor care luptau împotriva irakienilor, nu au primit avizul favorabil al Casei Albe, ceea ce a dus la apariţia unor tensiuni între americani şi grupările kurde.

În condiţiile actuale, când războiul contra terorismului se află într-o nouă fază, se poate spune că naţiunile democratice pot folosi experienţa căpătată în cursul confruntărilor cu Saddam Hussein. Din păcate, procesul de pace din Orientul Mijlociu este, în continuare, extrem de greu de finalizat din cauza intereselor divergente ale liderilor politici ai statelor care participă la discuţii. Impunerea prin forţa armelor nu este decât o soluţie temporară, datorită diferenţelor de mentalitate care se înregistrează între societatea occidentală şi cea islamică. Dacă la nivelul conducătorilor Arabiei Saudite, Egiptului sau Kuweitului se consideră că S.U.A. este aliatul de bază al celor trei ţări, nu acelaşi lucru îl spun oamenii simpli din statele respective, care locuiesc şi trăiesc în condiţii mizere. Creşterea demografică spectaculoasă din ţările arabe şi nerezolvarea la timp a problemelor sociale a favorizat înmulţirea rapidă a simpatizanţilor fundamentalismului islamic şi, implicit, proliferarea terorismului. Orice tip de alianţe sau de parteneriate pentru pace propuse de S.U.A. în Orientul Mijlociu, şi nu numai, vor fi acceptate de o clasă politică care doreşte să se menţină la putere pentru beneficiile pe care şi le-a acordat, însă vor fi respinse de majoritatea populaţiei, dacă într-o perioadă relativ scurtă de timp aceasta nu va reuşi să atingă un nivel de trai decent.