Othello show

La o distanță de exact o săptămână de la premiera atât de controversatului Pescărușul de la Naționalul bucureștean iată, am extraordinara șansă de a vedea montarea unei alte mari creații a literaturii dramatice universale. Cea a nu mai puțin celebrului Othello, în viziunea regizorală a unuia dintre cei mai mari directori de scenă ai contemporaneității- Oskaras Koršunovas. Montare înfăptuită pe scena Teatrului Municipal din Vilnius.

Ocazia îmi este oferită de cea de-a XIII a ediție a Festivalului Internațional Shakespeare de la Craiova.

Până la un punct, cred că s-ar putea susține o seamă de comparații între cele două montări. Nu neapărat fiindcă, așa după cum a demonstrat, la modul excelenței, teatrologul francez de origine română George Banu, există o serie întreagă de similitudini între Shakespeare și Cehov. Cu diferența că primul ne este contemporan, chiar dacă cu intermitențe, așa cum au susținut în urmă cu mai bine de 30 de ani participanții la un colocviu prilejuit de aniversarea celebrei cărți a lui Jan Kott (și ceva din Jan Kott mi se pare că se regăsește și în spectacolul de acum al lui Koršunovas, chiar dacă la modul distanțat-ironic), cel de-al doilea doar un apropiat.

Și Oskaras Koršunovas, și Eugen Jebeleanu, regizorul Pescărușului de la București, propun viziuni moderne, acuzat, extrem contemporane. Și unul, și celălalt respectă replicile  scrise de cei doi mari clasici, le aduc pe scenă aproape în integralitatea lor, le interpolează cu aluzii, cu interferențe la realitatea din zilele noastre. Ambii demontează, deconstruiesc textele clasice și nu oricum, ci de toutes pièces. Amândoi dau impresia că le-ar lua în răspăr, deși, de fapt, le interpretează în profunzime, în funcție de o epistemă și o stilistică nouă, contemporană.

Atât Koršunovas cât și Jebeleanu, cel din urmă hotărât mai apăsat, mai iconoclast, poate chiar excesiv iconoclast, dacă nu cumva, pe alocuri, demonstrativ, manifest iconoclast, nu ocolesc problema sexualității personajelor, a motivațiilor de acest ordin în intimitatea acțiunilor lor. Nu degeaba în Othello de la Vilnius, rolul titular a fost încredințat unei femei.

Și unul, și celălalt regizor își transformă spectacolele în meditații asupra lumii teatrului, despre ce mai înseamnă teatrul în lumea de azi. Actorii ies din rol, interacționează la propriu cu spectatorii, dialoghează cu aceștia (campion în Othello este versatilul interpret al personajului Roderigo, un actor de gumilastic, un indubitabil mare show man), adoptă pe neașteptate atitudini ludice, le joacă în parteneriat nu numai cu publicul, ci și cu decorul. În spectacolul de la Vilnius, decorul, creat de Oskaras Koršunovas și Julija Skuratova, decor bazat preeminent pe niște mecanisme rotative făcute din lemn, de dimensiuni diferite, care mie mi-au amintit de mosoarele pentru ață, servesc pentru acrobații (și cât de antrenată fizic este echipa eminamente tânără pe care am văzut-o, echipă perfect sudată, cu componenți unul și unul), însă indubitabil exponențială pentru ceea ce înseamnă azi conceptul de trupă), dar și ca instrumente de tortură. Ori pentru săvârșirea unor crime.

De fapt, atât regizorul de la Vilnius cât și Eugen Jebeleanu al nostru, aflat într-un entre-deux București-Paris, dacă nu cumva chiar într-un entre-trois București- Timișoara-Paris se joacă de-a teatrul. Dar ce serios o fac! E drept, Koršunovas are în spate o experiență ( e născut în 1969), e o prezență pe scenele mari ale lumii de la începutul anilor 90, are în palmares un noian de premii. Eugen Jebeleanu e un tânăr, de abia ajuns la vârsta christică. Așa că poate fi răstignit în voie de critica noastră. Vigilentă, respectuoasă nevoie mare cu textul și gardiană a bunelor moravuri.

Exegeți mai vechi sau mai noi ai piesei lui Shakespeare au căzut de acord că  Othello și Iago dețin ponderi egale în economia scrierii și în progresul acțiunii.. Nu știu dacă în economia spectacolului lui Oskaras Koršunovas lucrurile stau întocmai. Da, spectacolul se cheamă pe mai departe Othello, deținătoarea rolului este o actriță excepțională, însă cred că pe regizor îl preocupă mai curând Iago. Mobilurile acțiunilor acestuia sunt întoarse pe toate fețele. Da, așa  cum scria în excelentele lui studii shakespeariene regizorul Mihai Măniuțiu, Iago știe că, distrugându-o pe Desdemona, îl va distruge pe Iago. Din invidie, din gelozie, din iubire neîmplinită. Nu, Iago nu este gelos numai pe Casio care a fost promovat înaintea lui, a devenit locotenentul lui Othello și e acum pe punctul chiar de a-i lua locul generalului, în chip de guvernator al Ciprului. E gelos și pe Othello. Care e general în vreme ce el, Iago, e condamnat să rămână la condiția de stegar. Genială scena în care Iago repetă momentul în care Othello ar urma să îi ceară Desdemonei batista, iar aceasta dobândește forma unui imens steag negru de plastic. În mâna lui Casio vom vedea tot o batistă de plastic, însă de culoare albastră.

Othello se căsătorește în secret  cu Desdemona, fără acordul tatăl acesteia (în spectacol, un agitat, un hiper-activ, un nevrotic un bărbat tânăr, parcă obsedat de tinerețea lui, de frumusețea corpului propriu), dar și spre disperarea lui Iago. Îndrăgostit de general. Semnificativă mi s-a părut secvența sărutului prelung dintre Othello și Iago.

Iago este un campion al dezinformării. Știe ce înseamnă ceea ce azi numim război informațional. Pregătește pe toți din jur să îi fie potrivinici lui Othello, Desdemonei și lui Casio. Cu toții cad vicime crimelor sale. Aici, fiecare manipulare pregătește terenul pentru o viitoare crimă.

Othello de la Teatrul Municipal din Vilnius este interpretat, cum spuneam, de o trupă eminamente tânără. Seamănă, chiar ia câteodată forma unui show, a unui spectacol de muzică rock. Pe mine, montarea văzută, cum spuneam, pe scena Naționalului din Craiova, m-a dus cu gândul la un spectacol din tinerețea ucraineanului Zholdak. La Hamlet-ul lui, văzut în urmă cu exact 20 de ani în urmă pe scena Festivaluluiui Internațional de Teatru de la Sibiu. Cu o vedetă rock în rolul tristului prinț al Danemarcei.

De ce? Și aici, piesa lui Shakespeare este scăldată în acorduri rock de chitară (muzica de scenă este semnată de Antanas Jasenka, iar improvizațiile la chitară i se datorează lui Džiugas Gvozdzinskas), și aici contează enorm videomappingul (video-artist: Artis Dzerve). Spectacolul are un ritm îndrăcit, endiablé, cum spun francezii, asumat fără rest de actori.  E vorba desre Digna Kulionytė, Saulius Ambrozaitis, Sofija Gedgaudaitė, Karolis Norvilas, Miglė Navasaitytė, Gerda Čiuraitė, Džiugas Gvozdzinskas, Aurelijus Pocius, Džiugas Grinys, Domantas Starkauskas.

Regret că nu pot să îmi asum riscul unor analize ale jocului individual, măcar al unora dintre aceștia. Pe internet, de acolo de unde am luat informațiile ce se găsesc în caseta in finalul cronicii, nu am găsit decât o înșiruire de nume. Da, aș putea presupune că Othello este Oneida Kunsunga-Vildžiūniene, că Desdemona ar putea fi Digna Kulionytė, că în Iago l-am văzut pe Saulius Ambrozaitis, că acel Rodrigo ca de plastilina ar fi Karolis Norvilas, iar Casio, Džiugas Gvozdzinskas. Însă nu, nu vreau să îmi asum riscul unor confuzii. Nu fiindcă sunt atâția la pândă, numai dornici să mi le vâneze.

Dar asta e altă poveste.

OKT/Vilnius City Theater

OTHELLO de William Shakespeare

Regia: Oskaras Koršunovas

Decoruri:
Oskaras Koršunovas, Julija Skuratova

Costume:
Julija Skuratova

Muzica de scenă:
Antanas Jasenka

Video artist:
Artis Dzerve

Improvizații la chitară:
Džiugas Gvozdzinskas

Coregrafia:
Vesta Grabštaitė

Lights designer:
Eugenijus Sabaliauskas

Asistent regie:
Jokūbas Brazys

Consultant literar:
Kasparas Pocius

Director tehnic:
Mindaugas Repšys

Sound designeri:
Ignas Juzokas, Edvardas Kašincevas

Cu:

Oneida Kunsunga-Vildžiūniene, Digna Kulionytė, Saulius Ambrozaitis, Sofija Gedgaudaitė, Karolis Norvilas, Miglė Navasaitytė, Gerda Čiuraitė, Džiugas Gvozdzinskas, Aurelijus Pocius, Džiugas Grinys, Domantas Starkauskas