joi, martie 28, 2024

Out There. Emigrarea intre curaj existential si traumatism psiho-social

“Pentru multe popoare sentimentul national deriva dintr-o combinatie de solidaritate etnica si practici religioase comune, ca si din secole de istorie si traditie comune. Americanii totusi provin din grupuri etnice diverse, apartin unor credinte relifioase diferite si sunt laolalta de relativ putin timp. Ceea ce ii uneste pe americani este un document politic, Constitutia, pe care am conceput-o la scurta vreme dupa cistigarea independentei. Atunci cind spui ca esti american faci de fapt o afirmatie politica, insemnind ca subscrii la un anumit set de valori politice si civice.”
(James Rosapepe, fost Ambasador al SUA la Bucuresti).


NOTĂ INTRODUCTIVĂ: Casatorit fiind cu o americanca, doar ca mai de la sud, am devenit sensibil nu numai la ce inseamna sa traiesti in SUA, dar si la ce desemneaza cuvintul “american”. La urma urmei si eu, care am crescut, am fost educat si am trait pina la 28 de ani in Romania, pot sa ma numesc american, daca vreau si daca ma simt. Pe de alta parte, legat de cetatenie si loc de nastere, ca sa fi numit “american” nu trebuie sa detii pasaport albastru pe care sa scrie United States of America. A fi “american” se refera la legaturile pe care identitatea cuiva le are cu unul din cele trei continente ce formeaza Americile. Citi stiu ca de la inceputul anilor 1900, Argentina, Mexic si SUA aveau aproximativ acelasi nivel de dezvoltare economica, si de aceea era indiferent daca emigrai in Buenos Aires sau in New York (ba chiar Buenos Aires era mult mai elegant arhitectural si mai sofisticat cultural datorita influentei puternice a culturii franceze si italiene). “Americani”, asadar, sunt si canadienii, in nordul Americii de Nord si si mexicanii, in sudul Americii de Nord. Si mai sunt americani si cei nascuti in Brazilia, Colombia, Peru, Argetina, Guatemala, Venezuela … Cu totii sunt americani, locuitori ai continentului cu acelasi nume, la fel cum europeni sunt si românii, si suedezii, si grecii.

Zilele trecute mergeam grabit pe Kearny St. in San Francisco, CA, cind la coltul cu Bush St. aud: “Be careful out there!” Baiatul care ii striga asta unei fete ce se indeparta trecind strada are parul lung pina la git, jegos, de un blond castaniu, poarta un tricou rupt la git si la mineci, pantaloni scurti si eternii papuci californieni de plastic (flip-flops). Pe pulpa piciorului sting are un patrat de tifon alb (vreun furuncul spart?..), țintuit de citeva rotocoale de bandă adezivă de tip industrial (faimoasa duct-tape, argintie, care se utilizeaza de obicei in filmele americane la legarea ostaticilor si fixarea calusului in gura ca sa nu țipe). Baiatul pare a astepta in statie troleibuzul spre cartierul North Beach (“Little Italy”) or China Town, iar fata careia ii strigase sa aibe grija era o turista japoneza care incerca, cu o harta in mina, sa gaseasca magazinele Niketown si Levi’s.

Be careful out there!! De multe ori m-a intrigat, ba chiar iritat, formula asta de a zice cuiva la revedere sau ramas bun. Hai ca inteleg partea cu be careful, ar fi ceva de genul ai grija de tine, ai spune asta cuiva in contextul in care nu se simte bine, sau urmeaza sa fie supus unei incercari. Dar sa-ti generalizezi grija pina la a include everything out there, mi se pare putin excesiv. In afara de cazul in care … ei bine, da, in afara de cazul in care consideri ca tot ceea ce formeaza lumea din jurul tau este, sau poate fi intr-un mod inprevizibil, periculos. E ca si cum ai trai intr-o capsula sau naveta spatiala, dincolo de care se afla Universul, infinit, imposibil de stiut, imposibil de prevazut si prin urmare presarat cu pericole. Sau nu?..

Am observat scena de mai sus cu coada ochiului, in timp ce mergeam spre cabinet, nu cred ca a durat mai mult de 10 secunde. In statia aceea de troleibuz mai erau: un batrinel chinez, putin cocosat, micut si sfrijit (asa se usuca de obicei, spre batrinete, cei din tarile asiatice). Un tip la vreo 28 de ani, scund si bine facut, tuns impecabiul si imbracat intr-un costum de culoare inchisa de foarte buna calitate, cu cravata mov si camasa roz. Apoi o familie de turisti germani, 2 parintii inalti si ososi si 2 fete pe masura, toti in pantaloni scurti, fetele cu picioare lungi, bronzate, adolescentin-musculoase si tricouri strapunse de bumbi erectați de frig (chiar nu le spune nimeni la turistii europeeni ca vremea in San Francisco e diferita nu numai de Los Angeles, care e la 558 km departare, dar chiar si de Berkeley, care e doar la 10 km departare?..). Nu lipsesc nici clasicele personaje caracteristice San Francisco Bay Area: un el si o ea purtind basti de tip comunist francez din anii ‘50 si maiouri albe “tetra” (si bate un vint rece!..), cu tatuaje in susul si josul bratelor si picioarelor (extinse chiar si pe git si in axila), cu urechile labartate de niste inele uriase si sprincenele strapunse de ace. Ceva mai incolo, rezemata de un perete si sezind pe trotuar si leganindu-se, isi suge degetul mare  o femeie obeza la vreo 50 de ani, ce are alaturi un carucior de copii in care isi cara averea: o lampa cu picior fara abajur, un urs de plus jegos si zdrentuit, un scaun, un geamantan, citeva haine si cartoane si multe ziare.

225 Bush St., Etajul 16, SF, CA M-am asezat la birou cu gindul sa imi termin de scris niste observatii clinice, dar in urechi imi suna obsedant be careful out there. Dintr-o data realizez cit de bine reflecta aceasta simpla expresie filozofia de viata a americanului de rind din SUA (daca imi permiteti sa generalizez intr-un sistem social aparent atit de eterogen). Sunt doua potentiale concluzii care se desprind din aceasta suspiciune si ingrijorare permanenta pentru ceea ce se afla in exteriorul propriei individualitati:

1. Lumea, adica tot restul a ceea ce se afla in afara mea si a spatiului meu personal (ceilalti indivizi, guvernul, oceanul, clima, totul) sunt imprevizibile si perculoase, si prin urmare atitudinea mea vis-a-vis de lume (=out there) nu e una de curiozitate, ci una potential agresiva, de confruntare. Eu abordez lumea ce ma incoanjoara cu ideea preconceputa ca e periculoasa, ceea ce ma face sa fiu vigilent intr-un sens agresiv. Vreau sa asaltez, sa cucerez, in loc sa fiu curios, sa vreau sa descopar cu neutralitate, ce anume imi poate oferi spatiul din afara eu-ului meu. Este probabil rezultatul experientei de viata a pionierului american din SUA anilor 1800: toata lumea trebuia sa aibe o arma, cu care sa se apere de ce-o intilni out there, iar mina trebuie sa fie permanent cit mai aproape de acea arma, ca sa creasca sansele de supravietuire: cel mai rapid, cel mai viclean, cel mai norocos, cel mai bine informat, cel mai musculos, ramine in viata. Este o atitudine care ocupa un loc central in sistemul comportamental al americanului din SUA. A fost redefinita in societatea moderna ca si competitie, aplicata in absolut toate domenille, inclusiv in arta, educatie, sistem de sanatate, jurnalism, etc.: totul poate fi transformat intr-un produs, a carui valoare e masurata in bani, si e rezultatul cererii si ofertei de pe piață („how much does it cost?” „As much as market can bear!..„). Aceasta atitudine este responsabila de dinamismul si prosperitatea economica ce caracterizeaza SUA.

2. Daca lumea e periculoasa out there, asta inseamna ca exista si un alt loc, care in principiu nu e periculos, pentru ca altfel nu ar fi perceput ca diferit: daca exista un out, atunci probabil ca exista si un in. Prin opozitie si pentru delimitare de out there, acest loc ar putea fi numit in here. Dar ce poate fi in here? Este exact ceea ce americanul din SUA intelege prin expresiile:
my personal space (“she was invading my personal space, so I hit her!”)
my property (“you can’t touch that, it’s on my own property!!”, sau si mai bine, “I am angry and I can defend myself by shooting you, since YOU are the one who entered my property!!)
Si mergind prin extensie:
my family (“I have to right to own a gun to defend my family!”)
my country (“we need the wars we started out there, so that we have peace here, at home!”)
Din nou trimitere la vremea in care cu cit estul devenea mai aglomerat de miile de emigranti sositi mai ales din Europa ravasita de razboaie si saracie, cu atit cei doritori de “liniste” marsaluiau inca si mai in adincul continentului spre vestul promitator (de unde si expresia go west). Promitator dar si plin de pericole. Out there nu poate fi decit Out there toward the west, unde dadeai de locuri neatinse de mina omului si unde, daca ajungeai cu bine, iti opreai caruta, bateai niste pari inconjurind o bucata de pamint si ziceai: this is my land!. Dupa care construiai gardul si stateai pitulat pe dupa el ca sa iti aperi proaspatul si personalul in here de primejdiile nebanuite care veneau permanent dinspre out there. Ca de exemplu Native Americans (“indienii”), carora le era imposibil sa intelegea de ce albii aveau atita nevoie sa decupeze, sa taie, o bucata a naturii mama (mother nature), si cum era posibil sa mai si declare acea bucata ca fiind a lor.

Be careful out there este o fraza care include de asemenea ambiguitatea si ambivalenta atitudinii americanului SUA cu privire la relatiile sociale. Expresia separa asadar universul in out there (unsafe, insecure) si in here (safe, mine, my own) si ne reveleaza pe de o parte invataturile desprinse din aventurile migrarii spre vest, cind pionierul (aventurierul e mai bine zis) ajuns pe continentul american nu se lupta numai cu natura, dar era obligat sa intilneasca o varietate imensa de tipuri de oameni, provenind din culturi extrem de diferite, cu trasaturi, culoare a pielii, haine si obiceiuri care nu de putine ori erau șocante. Vă aminti scena barului din Razboiul Stelelor al lui George Lucas? Cind Luc Skywalker intra in barul asta de frontiera, unde sunt creaturi de pe toate planetele universului, fiecare cu grohaielile si obiceiurile lor, dar care totusi stau impreuna intr-un spatiu comun? Ei bine, asta au fost –si in mare masura sunt– Statele Unite ale Americii.

Inchipuiti-va șocul, ba chiar as putea spune fara frica de a exagera traumatismul psiho-social (cu atit mai daunator cu cit nu era inteles, asumat, constientizat) suferit de cei care se regaseau dintr-o data transplantati, prin propria lor vointa (nu pomenesc aici cazul particular al sclavilor negri), din locuri in care stramosii, ba pina chiar si zeii lor, existasera din negurile timpului, unde paminturile si cerurile au fost aceleasi timp de mii si mii de ani si, ceea ce e cel mai greu de acceptat, au ramas neschimbate, chiar si dupa (sau in ciuda?..) plecarii lor. Inchipuiti-va pe nea Gheorghe din stiu eu ce sat, singur sau cu nevasta si copii, nu numai rupindu-si radacinile de vatra satului, de CENTRU, de Axis Mundi, cum il descrie Eliade, singurul lucru care dadea orientare si inteles vietii sale, dar trecind si prin cosmarul celor zece zile de traversare a Atlanticului, si odata ajuns acolo, in Noua Lume, trebuind sa inventeze, de la zero (from scratch), fara sa aiba nici un fel de unealta la dispozitie, un mod complet nou de interactiune sociala, cu oameni cu care nu are (si probabil nu va avea pentru tot restul vietii) absolut nimic in comun din punct de vedere cultural si social.

Este probabil momentul in care s-a nascut faimosul mod de interactiune sociala intilnit pe coasta de Vest a SUA, caracterizat prin mentinerea unei politicoase distante socio-psihico-fizice: zimbesti mai tot timpul de parca ti-ai fi injectat bacil botulinic in muschii oro-faciali, mentii o o atitudine permanenta de ascultare activa (active listening), avind grija sa dai din cap aprobator permanent, ca sa mentii impresia ca esti extrem de interesat de conversatie – cu timpul datul din cap a aprobare devine un reflex: indiferent de cit de lipsit de interes e subiectul conversatiei, acesta e aprobat prin clatinari din cap la intervale regulate. In realitate, subiectul conversatiei nici macar nu are importanta, de vreme ce interlocutorii nu isi exprima oricum ideile personale, ci ideile care sunt unanim acceptate in acel sistem social. Conversatia e mentinuta la nivelul subiectelor simple deoarece trebuie condusa permanent in directia mentinerii unui acord, a unei intelegeri si acceptari a interlocutorului, si orice confruntare ideologica sau culturala e evitata cu orice pret. Si daca ne uitam din nou la (scurta) istorie a SUA si mai ales a coastei de Vest (California si gold rush, ca sa dau un exemplu), realizam ca acest mod de a interactiona social nu este decit rezultatul unui proces de adaptare la mediu. Pentru cei din afara culturii americane, atitudinea asta pare superficiala, nenaturala, ca si cum interlocutorul sta incordat ca un arc, gata oricind sa sara, propulsindu-se in alta parte. Pare a fi un mod de a da impresia ca esti angajat in comunicare fara de fapt sa te angajezi. Dar este de fapt modul OPTIM de a interactiona social, in conditiile in care ai aceleasi reflexe sociale ca si cel aterizat pe la 1800 si ceva intr-un spatiu in care nu numai ca nimeni nu vorbeste limba ta, dar este greu si deseori chiar imposibil sa distingi clar intentiile interlocutorului tau sau ale celor din jur. Arcul acela gata sa sara e mecanismul tau de aparare: cind chiar si ultimele incercari de salvare esueaza, eject e singura metoda de a nu fi facut una cu pamintul in prăbusire. Este greu, si uneori imposibil, sa te salvezi la timp daca esti (daca te lasi!), angajat intr-o discutie  profunda, autentica. In plus, acest tip de discutie creste considerabil pericolul divergentei de opinii, cind pasiunea ta pentru o anume opinie poate fi interpretata drept agresiune si taxata ca atare, totul degerind intr-un haos distrugator pentru intreaga “comunitate” care interactioneaza social in spatiul respectiv.

Ori, daca ne gindim bine, asta era California acum 2-300 de ani: un loc unde veneau fiinte de pe tot pamintul, care trebuiau sa gaseasca o cale de a trai impreuna, in ciuda faptului ca de cele mai multe ori metacomunicarea (non verbala, culturala, ideologica) era indescifrabila, deci crearea de sens (meaning) intr-o comunitate sociala se facea cu mare greutate.

Lucru bine demonstrat in aceasi scena din Razboiul Stelelor (nu intimplator George Lucas a crescut aici, la citiva km de San Francisco, in Marin County): Luc Skywalker intra in bar si se aseaza la tejghea, privind in jur. E o atitudine autentica, neprefacuta, care insa e in totala divergenta cu ceeea ce se intimpla in acel bar, unde cu toții „conversează”, intr-o atmosfera ce pare chiar joviala. Evident, curind se gasesc doi tipi (sau entități?..) carora pur si simplu nu le place Luc Skywalker si il provoaca si apoi il ataca. Cel care cistiga confruntarile in circiuma intergalactica insa tipii ca Obi One Kenobi sau Han Solo. De ce? Pentru ca ei sunt cei care pastreaza tot timpul an eye out there, neangajindu-se conversatii filozofice, autentice sau pasionale. De asemenea tot ei sunt cei experimentati, vicleni si rapizi la scoaterea armei. Ordinea a fost re-stabilita, si deocamdata se stie cine e seful.

Articol aparut pe blogul autorului


Distribuie acest articol

24 COMENTARII

  1. Vorbind recent cu un prieten drag din diaspora, am realizat ca exista doua moduri destul de diferite de a trai relatia cu tara de origine atunci cand te afli in strainatate.

    E mai intai modul emigrantului. De cele mai multe ori (nu in exclusivitate insa), acesta a plecat „afara pentru a-si face o viata mai buna. O data ajuns acolo, sterge urmele vizibile ale tarii de origine din viata sa – hartii, oameni, idei, dezvoltandu-si astfel sentimentul ca lasa loc liber pentru o alta constructie identitara, una complet noua. Cred ca ceea ce numiti dvs. „curaj existential” e caracteristica fundamentala a modului emigrant de relatie cu tara de origine. Problema pe care o va avea acesta, mai devreme sau mai tarziu, este ca tara aceea izgonita din sine va reveni cu si mai multa forta. Si asta se va intampla mai ales atunci cand va fi in neputinta de a mai face ceva contra ei, si poate in neputinta de a mai crea legaturi cu ea.

    Al doilea mod de a trai relatia cu tara de origine este cel al exilatului. De multe ori (din nou, nu in exclusivitate), acesta a ajuns in strainatate in urma unor circumstante mai mult sau mai putin independente de vointa sa (un exemplu consacrat al acestui tip e Ovidiu, marele exilat de la Tomis). Spre deosebire de emigrant, exilatul nu sterge urmele tarii de origine, ci o duce cu el acolo, departe. Ba mai mult, isi inoculeaza periodic o parte din „otrava”, tanjind chiar dupa „paradisul” pierdut. Se straduieste s-o integreze in cotidian si niciodata nu i se pare ca face destul. Problema pe care are de cele mai multe ori acesta e legata de „ceea ce dvs. numiti „traumatismul psiho-social”, adica de riscul permanent al unei legaturi bolnavicioase cu tara de origine. Ca sa-i reduca impactul, daca e intr-adevar constient de particularitatile modului sau de functionare, trebuie sa fie atent in orice moment cata si ce fel de „otrava” inoculeaza.

    Fireste, nimeni nu e „fixat” intr-un mod ori altul. In timpul unei vieti departe de tara de origine poti foarte bine sa treci dintr-un mod in altul. Din punctul meu de vedere, e capital sa-ti pastrezi coerenta si sa „te urmezi” pe tine insuti, astfel incat sa eviti pe cat posibil derapajele afective.

    • „tara aceea izgonita din sine va reveni cu si mai multa forta” – plecati de la o ipoteza conflictuala si cu aderenta la modelul clasic al exilatului. exista emigranti produsi pur si simplu de globalizare. e cat se poate de neconflictuala treaba asta. dovada ca exista un market al emigrarii (vize de munca internationale, dosare de emigrare, etc), cu ask price si bid price. e ca si cum ai avea o trauma existentiala ca aveai o dacie si ti-ai luat un bmw, ca oricat te-ai da in bmw, lumea tot in dacie te vede/stie.

      altfel e adevarat ce spuneti, dar din considerente strict individuale. De exemplu, daca azi tii cursuri de engleza la universitatea din Tashkent si maine faci taximetrie in Paris sau Los Angeles, s-ar putea sa ai o problema. E vorba ca-ti pierzi rolul social (intr-o lume ii ajutai pe altii sa dobandeasca un tip de cunoastere, in alta cred oamenii ca ii furi la metru) si-ntr-o masura demnitatea.

      Inainte de a va felicita pentru ce ati scris, as mai adauga o figura, intalnita in special in America: refugiatul de razboi. oamenii stiu ca suferi, stiu ca nu ai ales liber, ca esti o victima a istoriei. nu e nici o placere sa ramai ce erai inainte (instalat in trauma), e aproape imposibil sa devii altcineva (din culpabilitate fata de cei care au suferit cu tine sau continua sa sufere, fara sa fi avut sansa ta). Ganditi-va cum se simte cineva din Congo, dupa ce a stat 12-13 ani intr-un camp de refugiati, si dupa trieri si retrieri are „sansa” sa ajunga in America!…

      Sigur, alte teme sunt literare: strainul (Camus, Kafka, teologie) si nefamiliarul (unheimlich-ul lui Freud, weird-ul din pop-culture-ul american)… cordial!

    • @dna Gorga: permiteti-mi sa fiu partial in dezacord cu dumneavoastra. nu cred ca emigrantul este (strict) intr-unul din cele doua moduri. fiecare emigrant este intr-un punct situat intre cele doua cazuri (nu le-ash zice extreme). fiecare persoana este diferita si fiecare isi asuma noua situatie mai mult sau mai putin si fiecare renunta la mai mult sau la mai putin din vechea lume.

    • Multumesc pentru comentarii. Poate ca ar trebui sa fac o precizare: in articolul de mai sus intentia mea nu a fost sa fac o comparatie, ca unde e mai bine, in Romania sau SUA. Situatiile descrise sunt chiar intimplatoare, sunt doar un pretext pentru a contempla si apoi integra intr-un text citeva idei socio-psiho-culturale. Ceea ce am intentionat e sa explorez citeva concepte: atasament, sentimentul de apartinere (belonging) si cel de identitate personala (individuality), precum si abilitatea fiecaruia dintre noi de a „jongla” cu succesiunea de separari si comuniuni (separation and togetherness) pe care viata ni le impune. Emigrarea e o separare, asumata in mai mica sau mai mare masura (sau nu). E hotarirea de a te separa, intr-un mod drastic, de ceea ce ti-a fost familiar. E un curajos salt existential spre necunoscut, dar foarte usor se poate dezvolta in anxietate.

      • Domnule Dr. Cosmin Gheorghe,
        Sunt in exil in Romania de aproximativ 5 ani – este o experienta greu de spus in cateva cuvinte. Predispozitia acestui popor spre sinucidere si masochism este fara limita. Mecanismele de aparare ale romanilor sunt primitive – negare, disociere, proiectie. La elita intelectuala avem reprimare si intelectualizare, inlocuire. Fixatiile si patologia balcanica este fascinanta.
        Puciul din vara si alegerile… clasa politica actuala este un spital de nebuni fara sedative, normalitatea este o exceptie.
        Exilul in Romania nu te ucide, el doar de macina…
        Cu respect si ganduri bune,
        Sallas

        • Draga Sallas,

          Sunt de acord cu observatiile tale despre „patologia” sociala romaneasca, sunt de acord ca putem sa ne simtim in exil in propria tara. Si as vrea sa completez ce ati scris, spunind ca pe de alta parte stiu ca absolut fiecare cultura/natiune/sistem social are o anume „patologie”, diferita, de alt tip si de alta intensitate. Daca e sa intru in sirul nesfirsit de comparatii, In Statele Unite, de exemplu, valorile sociale, economice, politice, si mai ales culturale, sunt extrem de diferite, in primul rind fata de cele europeene, si apoi fata de cele romanesti, dar negarea, ignoranta, disocierea, sunt la fel de prezente, doar ca vizibile in alt fel. Sunt mecanisme primitive, dar primitive in sensul ca ne apartin de sute de mii de ani, si intra in actiune atunci cind regresam ca indivizi sau ca grup social. Foarte putina lume indrazneste sa admita, fie si in fata oglinzii, problema obezitatii In SUA, strins legata de deplasarea continua in masina si de alimentatia cu produse ultra-procesate, cu culori si gusturi artificiale, molecule modificate genetic sau doar sintetizate in laborator, animale crescute cu hormoni si antibiotice. Apoi mai e abuzul de medicamente, care a ajuns la nivele incredibile, exista o normalizare a consumului de substante pe care nu am vazut-o in alta tara, in numele mentinerii unui nivel optim de functionare. Si nu in ultimul rind, cultura, sistemul sanitar si educational, care sunt toate vazute ca si produse de piata, care trebiue vindute cu profit maxim consumatorului, ceea ce creaza un set de probleme extrem de subtile, nu grave, doar subtile, si de aceea foarte greu de rezolvat – eu ma raportez aici la ceea ce cred eu ca SUA ar putea fi, tinind cont de nivelul ei economic.

          Cum am zis, e greu sa compari o tara cu alta, dar in urma ultimei vizite in Romania in septembrie anul asta, trebuie sa recunosc ca Romania calca pe urmele SUA cu repeziciune, insa, parerea mea, nu prin incorporarea lucrurile pe care eu le consider pozitive aici. Am vazut din ce in ce mai multi oameni mincind mincare super procesata si relativ scumpa din pungi frumos colorate. INca am vazut oameni mergind la McDonald’s ca la Mecca, desi e lantul de „restaurante” cu una din cele mai proaste calitati ale produselor, alaturi de KFC. Am vazut familii mutindu-se in afara orasului, cumparind cite 2-3 masini, si apoi stind in trafic ore, creind poluare, aglomeratie, etc. Si am vazut intr-adevar ca intelectualii, de care eu intotdeauna am fost mindru, sunt injurati ca la mahala, si chiar inlocuiti de psudo-intelectuali, echivalentul pop-psychology. Toate astea, adaugate la problemele specifice Romaniei (coruptia si nivelul economic scazut).

          E foarte important sa facem o diferenta intre
          1. nemultumirea personala, intre incapacitatea PERSONALA de a ne instala si undeva si a ne simti comfortabil, intre fuga de sine, intre emigrarea permanenta de noi insine.
          2. Si fuga de ceva exterior noua., spre ceva ce credem noi o sa fie mai bun.

          Din pacate, de multe ori emigrarea se face, inconstient, ca o fuga de problemele personale, care apoi sunt regasite in locul de emigrare (aici de exemplu lumea se muta dintr-un stat in altul permanent, ca o cura pentru problemele personale). Si apoi e imposibil sa prevezi ce anume nu o sa iti priasca, obiectiv vorbind, in tara in care emigrezi.

          • Domnule Dr. Cosmin Gheorghe,
            Multumesc pentru raspuns. Exilul meu este la propriu in Romania, nu la figurat – obligatii morale fata de trecutul parintilor mei nascuti in aceasta tara si alte istorii personale legate de „Gradina Raiului”, dar si fascinatia pentru acest spatiu plin de contraste. Daca nu vine tavalugul istoriei de la Est, am decis sa imbatranesc frumos pe aceste meleaguri.
            Aici am invatat ce inseamna bascalia, relativizarea tragediilor intr-o cheie plina de umor :)
            Am asistat la taierea porcului de Craciun in Timisoara, in 2012, pe str. Loga, dar si la prajirea micilor in parcul Rozelor, la covoare puse la uscat pe gardul ce da spre parc… Si dv. stiti cine a locuit pe vremuri in aceasta zona si ce fauna este acum in zona centrala. Fascinant! Fostul sediu al SRI-ului este acum palat tiganesc – palatul Napoleon… :)
            In orice tara normala ar fi muzeu, aici este palat tiganesc…

            Cu respect si ganduri bune,
            Sallas

      • Mi-a placut articolul.

        Emigrarea este rezultatul cautat cand nu mai gasesti ceea ce cauti langa tine si decizi sa te rupi pentru ca intr-o noua locatie vei gasi o masa agregata care are deja constituite valori, norme, etc… la care vrei sa te pliezi. Trebuie doar sa intri in psihologia lor si pentru cineva care este flexibil este relativ usor de atins acest obiectiv, acceptul insa nu vine usor, dar iti da o deschidere pe care altfel nu o gasesti de acolo, de unde pleci.

        Pana la urma viata ramane o cautare permanenta si asumarea unor decizii de gasire.

        Adrian Neculau in „Crizele din Est şi psihosociologia” spunea:

        „Ţările din Est se confruntă, de peste o jumătate de veac, cu o gravă criză de identitate. Despărţite, după război, de identitatea europeană, incapabile să se plieze total pe noua identitate ce li se oferise atunci, din nou în dificultate după schimbările din 1989, când au constatat falia adâncă ce le desparte de vechile democraţii europene, acestea se găsesc într-o cursă continuă de refacere şi refondare. E o criză a reperelor, a referinţelor şi clivajelor politice, a legăturilor sociale, a reprezentării politice, a identităţii simbolice.”

        Poate ca astazi sunt intelese mult mai bine.

        De ce se ajunge aici?
        Pentru ca sunt prea putini care sa raspunda prezent la noile provocari.
        Somn usor! Va rugam nu deranjati – se sforaie!

        • Draga eu,

          Ce interesant e sa comunic aici cu mine insumi. O oglindire totala: eu scriu, eu comentez, eu raspund.

          Cumva ce am raspuns mai sus pentru Sallas ar fi si un raspuns si pentru tine. Dar ideea de identitate, sociala si individuala, ma preocupa de multa vreme, si o sa iti/va raspund in detaliu miine (oare sa vorbesc cu mine cu dumneavoastra?.. Ma respect enorm, dar ma si am indeajuns de bine cu mine insumi ca sa imi permit sa ma tutuiesc).

          • Multumesc pentru raspuns.
            Am citit si raspunsul de mai sus.

            Astept cu interes continuarea.
            In engleza „you” – inseamna si tu si Dvs.- cum va place, multumesc!

  2. Din experienta proprie: e bine de mers in Romania la intervale regulate, pe perioade scurte, cu scopuri precise. Asta functioneaza ca un vaccin impotriva legaturilor bolnavicioase cu tara de origine… pentru cine poate, evident, una e sa vii din Vestul Europei si alta de peste mari si tari.

    • Asta am sustinut intotdeauna: trebuie neaparat sa revi in Romania din cand in cand, ca sa nu uiti de ce-ai plecat! :) Dupa un timp, amitirile neplacute se estompeaza (cei care au facut armata cunosc senzatia) si incepe idealizarea tarii de origine, devine o tara de legenda :) Iar o revenire pentru cateva saptamani in RO. te readuce la realitate.

  3. Tinand cont ca e american textul, l-as aminti si pe A. Codrescu cu „inauntru” si „in afara”. Imi place foarte mult comentariul pe care l-ati scris. Nu cred ca sunt traumatizat de „out there”. Mi se pare o uzanta, ca toate celelalte. Singura data cand mi-a rasuflat in ceafa a fost intr-o replica a lui Seinfeld – see you out there, in sensul ca we shouldn’t bump into each other from now on. Take care now & Bye now sunt mult mai anxioase.

  4. Sunt multe de spus despre emigrare. Fiind emigrant de 12 ani in SUA, mi-am facut propria parere despre ce inseamna sa fii emigrant.

    Cand un emigrant vine in noua tara, este expus la un model cultural diferit de cel cu care este obisnuit. Diferenta de model cultural este cu atat mai mare cu cat emigrantul vine din estul Asiei. Culturile asiatice sunt drastic diferite de modelele culturale estice.

    Unii incearca sa se adapteze la modelul cultural al noii tari de resedinta. Altii doar mimeaza integrarea si traiesc intr-un fel de insula din care ies doar sa se duca la munca, sa se distreze, sa faca cumparaturi sau calatoreasca. Am vazut multi romani care pur si simplu nu s-au adaptat la modelul american si traiesc pur si simplu legat de comunitatea romaneasca.

    Adaptarea la un nou model cultural este cu atat mai grea cu cat nu exista legaturi initiale cu noul spatiu. Cel mai greu caz de adaptare este al unei persoane trecute de 30 de ani, necasatorita, care vine in SUA si nu are nici un fel de legatura cu noua tara in afara poate de un loc de munca.

    Adaptarea la noul model cultural dureaza cel putin doi ani, de regula 5-6.

    Adaptarea nu este niciodata deplina. Dupa 12 ani in SUA, imi dau inca seama ca nu stiu foarte multe despre locul in care locuiesc. Nu am studiat niciodata istoria sau geografia Americii sau citit literatura ei clasica. Prea multe nu stiu despre istoria muzicala americana. Fiind relativ tanar, nu am fost niciodata expus la monstri sacrii americani cum ar fi Elvis Presley, Johnny Cash sau June Carter. Lumea de varsta mea ma intreaba de filme de care nici nu am auzit vreodata pentru ca ele nu au fost aduse in Romania de regimul comunist.

    Nu am fost prin scolile americane (cele primare si liceele) sau prin armata americana. Nu ma pot pozitiona cand cineva povesteste despre amintirile lor din perioadele lor de educatie sau colegiu.

    Insa mai ales, chiar dupa 12 ani, inca sunt diferente de limba. Cand vin in contact cu universitari autohtoni, multi folosesc un limbaj foarte elevat cu cuvinte care sunt greu de inteles, pentru ca sunt exprimari extrem de literare care nu apar in limbajul comun.

    Un emigrant poate fi considerat integrat poate dupa 15-20 de ani in noul mediu. Dupa cativa ani petrecuti in strainatate, la intoarcerea in Romania se petrece ceva care se cheama soc cultural invers. Mediul „de acasa” pare ostil si nefamiliar, ba chiar amenintator. Legaturi vechi se rup pentru ca oamenii nu mai au acelasi valori comune.

    Emigrarea nu e un lucru simplu…

    • Subscriu. Şi mai adaug ceva:
      ca-căpşunar, cred că un imigrant poate „ateriza” într-unul din două medii: primul este mediul familiar, format dintr-o comunitate preexistentă de conaţionali – este mediul ce poate fi considerat prietenos, oamenii vorbesc aceeaşi limbă cu tine, îţi cunosc obiceiurile, preferinţele, ştiu ce simţi pentru că şi ei au trecut prin aceeaşi experienţă, cunosc deja regulile şi legile locale, proceduri, etc. Al doilea este mediul nefamiliar, cel format aproape în exclusivitate din „băştinaşi” – este mediul ce poate fi considerat ostil, există invariabil o barieră de limbaj, doza de necunoscut e de ambele părţi, la început eşti privit cu suspiciune, curiozitate, ostilitate, studiat, şi doar comportamentul tău ulterior duce la integrare sau respingere.
      Eu am ales al doilea mediu la aterizare, în mod intenţionat, pentru că n-am vrut să trăiesc într-un „borcan” protector. Au trebuit, cred eu, mai bine de şase luni până ce vecinii din cartier (e un cartier liniştit, cu case) m-au asimilat şi s-au convins că nu-s aşa de ameninţător precum par (se vede din poză că-cam arăt a skinhead) – cred că totul a pornit de la momentul în care, într-o zi, în drum spre servici, văzând-o pe una dintre vecine, o femeie-n vârstă, la vreo 70 de ani, chinuindu-se cu un bidon mare la îngrijirea micii grădini din faţa casei, m-am oferit s-o ajut să-l care şi probabil dup-aia s-a dus vorba, că pân-atunci am prins inclusiv o fază în care fata unui vecin s-a-ncuiat în maşină când am apărut – venind seara de la servici – brusc, lângă maşina din care voia să coboare. Dar, odată ce încep să te considere de-al lor. nu ai decât de câştigat, e un sentiment de mulţumire, de linişte, de siguranţă, ce-l dobândeşti, când zici „mă duc acasă” te referi deja acolo, nu la România.
      Ce-am constatat, în schimb, e o confirmare a unei vorbe care spune „românilor le place să fie nefericiţi”: la mulţi dintre românii pe care-i cunosc, în special din prima categorie, le place să sufere, parcă-s masochişti – au o permanentă frustrare, un permanent dispreţ faţă de localnici, faţă de obiceiurile acestora, de meleagurile acestora. Ei sunt nervoşi la volan, înjură şoferii, pietonii şi trecerile de pietoni, preţurile, locuinţa, strada, serviciile – atitudine ce n-am constatat-o la căpşunari de alte naţii. Când îi mai întreb „bine, da’ dacă nu-ţi place aici, de ce stai? ‘ce nu te duci nu în România, neapărat, ci-n altă ţară?” „Păăăi nuuu, că aici câştig bine, că câr, că mâr…”
      Aşa cum bine spuneai, emigrarea nu e un lucru simplu.

      • Draga Ampersand,

        Ai lovit cuiul in cap, daca e sa traduc mot-à-mot expresia englezeasca (you hit the nail on the head).

        Am fost si eu in cel mai urat tip de integrare: peste 30 de ani cand am venit, necasatorit si aterizand in Midwest, pentru ca acolo era locul de munca. Nici un roman pe aproape (primul l-am cunoscut abia dupa doi ani de sedere).

        In rest, totul este cum ai descris. Au trebuit insa pentru mine vreo 3-4 ani sa fiu acceptat, pentru ca Midwestul este un pic mai conservativ si mai reticent fata de straini.

        Pentru mine a fost un soc relativ cand am ajuns sa traiesc aproape de o comunitate de romani. Multi dintre ei parca nu parasisera vreodata Romania, desi erau de multi ani prin preajma, cu mentalitati tipic romanesti (suspiciosi, invidiosi, certareti, cautand un castig usor exploatand conationali).

        Cel mai mult m-a indurerat felul in care se manifesta. Preotii ortodocsi romani vin in SUA sa pastoreasca niste biserici romanesti si isi inchipuie ca pot sa faca business asa cum il faceau in Romania, si fara sa tina seama ca diaspora romaneasca are nevoi specifice: comunittate formata in jurul bisericii, casatorii mixte, copii la a doua generatie care nu mai vorbesc limba romana si nu cunosc mai nimic de Romania, precum si faptul ca ortodocsii sunt o minoritate foarte mica in SUA si nu sunt in stare sa mentina o biserica a lor.

        Am vazut preoti romani esuand lamentabil in comunitatile romanesti si biserici romanesti goale din cauza atitudinilor preotilor care pur si simplu goneau enoriasii. Asta pe cand bisericile ortodoxe grecesti pur si simplu au inflorit si in vreme de criza pentru ca preotii lor sunt nascuti si educati in SUA in seminarii locale. Grecii ortodocsi s-au adaptat perfect la stilul de viata si conditiile americane si si-au deschis bisericile lor la populatia locala inclusiv prin slujba in limba engleza.

        Alt motiv de of sunt businessurile romanesti, mai ales restaurantele (sunt cateva de success, insa putine). Am vazut orase cu comunitati importante de romani unde nici un restaurant romanesc nu rezista mai mult de un an, pentru ca vin cu modelul lor de business romanesc care e total aiurea in SUA. Mancarea e scumpa, de calitate indoielnica (reincalzita), serviciul lasa de dorit. Nu sunt destui romani doritori de astfel de servicii si americanii se simt respinsi de manele si televizor urland desupra barului cu vreo emisiune de post romanesc…

      • relatare unui emigrant roman din State
        De dor mi-a venit ideea să tai porc de Crăciun, cum se făcea pe timpuri la mine la ţară.
        Bine, ai mei nu îl tăiau de Crăciun, ci înainte de Sfântul Andrei, noi nemaiavînd răbdare şi nici prea multe prin cămară să-l putem păsui pînă la Ignat.
        După ce mi-am ascuţit cuţitele pe gresia de la baie şi am procurat doi baloţi de paie, decor, uitaţi de un vecin în faţa casei încă de la Halloween, m-am pus să caut porc. Prima dată am dat anunţ pe internet că doresc să achiziţionez, pentru sacrificare, animal de talie medie, pînă în 150 de kilograme, dar nu mi-a răspuns nimeni, în afară de un sonat care mi-a zis că-i plac ideile mele şi, dacă vreau, putem să sacrificăm împreună, mai mulţi!
        Eu cred că toţi nebunii au fugit din lume şi s-au ascuns pe internet!
        Dar divaghez! Cînd mi-am întrebat colegii la serviciu dacă ştiu pe undeva un porc viu, au devenit foarte curioşi că ce vreau să fac cu el, că e mare de pet, că face mizerie multă. Cînd le-am spus că vreau să-l tai, au făcut ochii cît cepele şi m-au luat la rost că de ce.
        Ca să-l mănînc, de-aia, le-am răspuns, moment în care şi ultimele rămăşiţe de simpatie, toleranţă şi înţelegere pe care le aveau pentru mine au dispărut.
        Cum să omori un animal şi să-l manînci, aşa, ca un barbar?
        Eh, cînd am văzut eu că ăştia sunt gata să sune la peta, am început să le descriu în amănunt operaţiunile specifice, insistînd pe secţionarea carotidei şi colectarea sîngelui într-un lighean, de preferinţă cu smalţul sărit, ca la mama acasă, în vederea preparării sîngeretelui şi mai ales a borîndăului.
        N-am ştiut eu cum se zice în engleză la borîndău, la fel cum nu ştiu nici în româneşte, dar le-am explicat că e un fel de mămăligă din făină de porumb cu sînge în loc de apă. Cred că vreo trei, mai simţitori, aşa, au dispărut spre baie, iar restul, că acum deja se strînsese tot compartimentul în jurul meu, să mă asculte, mă priveau cînd cu milă, cînd cu dezgust. Apoi, zic, pîrlim şoriciul cu paie, sau la butelie, dacă stăm la bloc, şi tăiem urechile animalului, pe care le consumăm pe loc, cu puţină sare. Mai trimisei vreo doi la baie, dar i-am dat înainte, fiind conştient că un alt moment în care să mă asculte oamenii cu atîta atenţie nu o să mai prind, poate, niciodată. După ce epilăm animalul cu flacăra, continui eu, îl despicăm cu securea sau toporul, ce ne vine la mînă, şi scoatem organele, pe care le fierbem împreună cu capul, în vederea preparării caltaboşului. Ştiţi, bănuiesc le-am zis eu degajat , că pentru caltaboş se foloseşte intestinul gros, spălat facultativ şi opărit în apă cu ceapă, pentru mascarea miasmelor naturale. S-a plecat cu grupul după fraza asta, şi am mai rămas cu vreo trei, cei mai tari de înger şi de stomac, cred, de fapt doi, că unul dintre ei era un coreean care nu pricepe engleză şi stă toată ziua cu căştile pe urechi, dar se alătură oricărui grup şi dă din cap aprobator la orice discuţie.
        Cu restul cărnii, am zis eu mai departe, facem cîrnaţi, grătare şi sarmale, iar dacă răposatul a fost gras, putem să frigem şi o oală de jumări, aşa, de poftă, care să mai taie din tăria băuturii.
        Eu zic că au scăpat ieftin totuşi, pentru că dacă m-aş fi apucat să le povestesc cum se fac hot dogii şi parizerul pe care le înfulecă ei la lunch, băgam toată firma-n spital.

        • Am ras cu lacrimi…

          Dar problema legata de animal se pare ca nu este rezolvata, insa colegii au „marcat” modul in care isi prepara romanul mancarea de Craciun…Talibani. domnule, nu gluma…

    • As, nu este grea emigrarea!

      Ati incercat sa treceti din Moldova in Transilvania, sau vice-versa, si sa inversati locatia ceva vreme?
      Nici nu iti trebuie alta metoda mai eficienta de a te testa daca te adaptezi ca si emigrant – este adevarat ca limba folosita ramane cam aceeasi…

      Dupa prima plecare a mea, pe cont propriu la Bruxelles, perioada scurta, si dupa revenirea in RO, colegii au sesizat aerul occidental cules in doar 5 zile si m-au intrebat unde am fost… Cel mai haios a fost cand a trebuit sa pleca cu masina de la Bucuresti la Galati si cu obisnuita din afara creata in numai 5 zile am condus relaxat, fara sa imi stresez partenerii numai pana la Buzau, cand nu am mai putut, m-au agasat partenerii de trafic si am raspuns cu aceeasi masura… Atunci am inteles ce inseamna sistemul in care traiesti si cum te obliga acesta sa raspunzi ca mitocanul desi poate nu te reprezinta acel fel…Dar nu ai cum sa traiesti daca nu aplici masurile, cutumele lor…

      Chestiunea cu filmele, muzica, etc, nimic nou sub soare – soarta mi-a harazit o persoana care a avut cu totul si cu totul alte preocupari decat ale mele si pentru ca am vrut sa fim impreuna am invatat unul de la altul, gusturi extrem de diferite, dar le-am armonizat… Cat a durat? 1-2 ani si acum mai sunt insule albe, dar se descopera si se invata – nici o tragedie…

      Si daca toti colegii vorbesc despre ceva despre care nu stiti – urechile ciulite si mintea deschisa… Si daca va enervati ca nu va baga nimeni in seama, bagati si Dvs. ceva despre Dracula, Nadia Comanici, Brancusi – dupa caz – ceva ce nu stie tot americanul – sau omorati-i cu Henri Coanda, Aurel Vlaicu, sau alti inventatori… Sa vedeti atunci cum casca ei gura la Dvs. –

      Pentru centrarea atentiei recomand simpatica poveste a porcului in Craciunul romanesc ….
      Mii si mii de hohote de ras!

      Viata nu este grea – viata este asa cum si-o face fiecare!
      It’s my life!

  5. +++ Citi stiu ca de la inceputul anilor 1900, Argentina, Mexic si SUA aveau aproximativ acelasi nivel de dezvoltare economica+++ chiar asa? Mexocul lu domn Perfidio era la acelasi nivel cu SUA in care erau active American Telephone and Telegraph Company, General Electric, Standar Oil (care mai avea si sonde prin Mexic) , otelariile din Pitsburgh si unde Oldmobile producea deja autoturisme ?! Hm … asa ca o ilustrae a decalajului dintre Mexic si SUA : in 1897 un general mexican pe numele lui Mondragón proiecteaza o pusca exceptionala ptr epoca insa productia ei este comandata in Germania si Elvetia.. SUA scuzati era in stare sa oroduca si singura … a da. Remington deja producea masinile de scris ….

  6. Take care sau Be careful out there sunt niste formule de comunicare, cu incarcatura arhaica… Pentru pustiul hobo, bandajat cu duct tape, probabil ca out there denota si ceva trauma. In lipsa unei familii si a unui camin, a bantui iarna strazile din San Francisco din Financial District (si nu numai) nu este cu siguranta o experienta confortabila. Bunoara o forma de adresare in Texas, tot cu nota arhaica, este Hi stranger! E utilizata astazi de obicei cand doua persoane se intalnesc dupa o lunga perioada in care nu s-au vazut sau comunicat.

    eternii papuci californieni de plastic (flip-flops)
    Papuceii flip-flops nu sunt californieni…sunt de origine asiatica, mai precis japoneza. Pe acea filiera au ajuns in California si apoi s-au raspandit in intreaga tara

  7. Este un obicei bun sa observi oamenii si sa-i cataloghezi, sa-i raportezi la tine la istoria ta, la cultura ta.
    Este un exercitiu care antreneaza perspicacitatea: sa ghicesti identitatea individului din citeva detalii.
    Si totusi pericolul de cele mai multe ori nu vine din afara. Vine din iluzia care se dezvolta in noi. Nu ai voie sa te amagesti. Echilibrul tau este instabil. Oricit de sigur de tine te afisezi „american” softul tau este romanesc. Privind oceanul in zare, orgoliul zdrobit imi spune ca totusi sint un biet momirlan (momirlanii sint inmormintati numai pe propietatea stramoseasca)

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Cosmin Gheorghe
Cosmin Gheorghe
Cosmin Gheorghe este absolvent al Universitatii de Medicina si Farmacie Timisoara, promotia 1997. In 2001 emigreaza in Statele Unite unde, ca urmare a pasiunii sale pentru psihologie si teatru, urmeaza cursuri de drama terapie. In 2005 isi deschide un cabinet privat de psihoterapie in San Francisco, CA unde lucreaza si in present (http://www.SynergisCounseling.com). Din 2007 preda ocazional studentilor masteranzi in psihologie la California Institute of Integral Studies in San Francisco. Publicatiile sale in limba engleza includ: 2011: The Angel Who Was Not (Ingerul care nu era). 2009: Surviving the Freedom of Choosing Our Feelings: Existential Drama Therapy and Addictive Behavior(Supravietuind libertatii de a ne dicta sentimentele: drama terapia existentiala si comportamentul dependent). 2008: The Sacred and the Profane Food: Ritual and Compulsion in Eating Disorders (Hrana sacra si profana: ritual si compulsie in maladiile de alimentatie). Pentru mai multe detalii vizitati www.CosminGheorghe.net Bloguri : “DIFFERENCES: Psycho-Socio-Anthropological Exercises”, (http://theangelwhowasnot.blogspot.com/) CULTURE OF SIGNS (http://social-semiotics.blogspot.com/)

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro