duminică, noiembrie 29, 2020

Păcatul nu este o încălcare a regulilor: câteva consecințe sociale

În acest text încerc să formulez un răspuns la întrebarea de ce o înaltă față bisericească poată să nu fie vinovată când dă declarații false cu implicații financiare importante, un judecător creștin nu este vinovat când face milostenie neaplicând legea în cazul unui preot spre binele țării, un organizator de pelerinja nu e vinovat când merge cu 120 la oră în localități și taie linia continuă ca să nu piardă o trecere cu bacul sau o trecere la vamă neaglomerată, un polițist creștin nu e vinovat că nu ia un talon cu ITP expirat de șase luni în fațe evidenței situației dificile a familiei deținătorului, și așa mai departe. Voi încerca să arăt că păcatul, singurul care induce vinovăție la un creștin, nu este o încălcare a regulilor, fie ele creștine, seculare, sau de altă natură.

În timp ce regulile sunt resurse organizaționale și sociale formulate explicit sau implicite păcatul se referă la scopuri personale, nu la reguli. Păcatul este o ratare a țintei, a scopului final de viață ales, iar scopurile relevante pentru creștin sunt două: să iubești pe Dumnezeu și să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. Cele două scopuri nu au caracter de regulă, nu pot fi formalizate printr-un conținut complet specificabil, în timp ce orice regulă poate fi formalizată și poate fi instituționalizată.

Păcatul are caracterul unei trădări în raport cu înțelegerea asumată într-o relație interpersonală. Dacă există sau nu o trădare se evaluează din relația inter-personală efectivă, nu poate fi evaluat în mod obiectiv prin criterii externe. Încălcarea unei reguli poate fi evaluată prin criterii obiective. Trădarea este o formă a lipsei de dragoste, poate exista și când toate regulile evaluabile obiectiv sunt respectate.

Discuția cu privire la faptul că o persoană a încălcat o regulă este în registrul instituțiilor umane și nu are neapărat o relevanță duhovnicească. Poate avea, pentru oricine este creștin, prin prisma felului cum este purtată discuția, dar în fondul ei instituțional este independentă, decuplată de viața duhovnicească. Faptul că cine trece pe roșu va pierde permisul de conducere nu are nici o conotație duhovnicească. Felul cum interacționează polițistul cu contravenientul poate avea o astfel de dimensiune, și va fi o problemă personală a persoanei care joacă rol de polițist, dacă este creștin, fără a avea nici o semnificație instituțională din perspectiva codului rutier. Situația este similară pentru orice alt tip de reguli: din spațiul academic, de bună guvernare, din codul civil și penal, etc.

Păcatul se rezolvă în ortodoxie prin spovedanie, adică printr-o o reașezare a scopului pe direcția țintei bune într-un context acceptat de Biserică, adică de Hristos. Spovedania nu se face prin bifarea unor reguli care nu au fost respectate, deși astfel de liste pot fi de folos ca indicatori ai îndepărtării de scopurile bune. Esența spovedaniei ei este revenirea la dragoste, ceva care nu poate fi bifat, ci doar făcut efectiv, prin străpungerea inimii, în termeni duhovnicești.

Dacă ar fi să facem o analogie cu o organizație, păcatul este dizolvarea organizației, schimbarea proiectului de viață din viață cu țintă dragostea în viață către altceva, idolatră în diverse feluri, aducând în locul dragostei un idol, un alt scop. Încălcarea regulilor umane prin excepție, ca parte a funcționării organizației vieții persoanei creștine bine orientate e ceva acceptabil, pe baza discernământului, și nu constituie un păcat. Respectarea tuturor regulilor umane asumate ca scop în viață, dincolo de contextul lor local instituțional, este o situație de idolatrie, un păcat.

Critica faptelor celor care conduc, și ale oricui joacă un rol organizațional, în limitele regulilor instituționale existente nu este în mod necesar un păcat, depinde cum se face și de consecințele criticii, roadele ei. Critica celor care joară diverse roluri ca persoane este un păcat, pentru că se abate de la scopul dragostei față de semeni. Creștinii au datoria să se limiteze la a critica fapte într-un fel care să ducă la roade bune și au datoria să se delimiteze de cei care critică persoane.

În fine, o altă consecință socială importantă este riscul asociat unui creștinism interpretat abuziv, fără discernământ. Riscul există deoarece existența discernământului se poate constata numai post-factum, prin consecințe. Dacă ele sunt bune beneficiem cu toții, dacă ele sunt rele la fel. Creștinul este liber să își asume ce riscuri dorește, dar nu există nici o obligație din partea celor care nu cred să suporte aceste riscuri. Separarea formală a statului de Biserică pare a fi nccesară pentru a ține sub control astfel de riscuri, dat fiind că oricum această separare în fapt nu poate exista la fel de puternic ca în reglementări. Orice pretenții de tipul celor din Rusia de a include referiri la Biserica națională în Constituție sau de a asigura poziții în legislativ clerului vor trebui respinse ca multe prea riscante social.

Distribuie acest articol

26 COMENTARII

  1. Sunt convins că Sfinții Părinți au tratat subiectul. Pentru novici, se pune întrebarea dacă nu cumva acum e mai greu, de vreme ce înainte tâlharul a criticat (da, în primul rând pe sine) și (în realitate, nu din cauza/datorită criticii, nici a laudei) a găsit salvarea.

    —————
    Când sunt criticate fapte, critica însăși are inconvenientul că este ultimativă-autosuficientă, neadmițând critică la rândul său pentru modul sau contextul posibil neadecvat în care a pus problema. Desigur, se va putea spune că lansează o falsă problemă.

    • Poate că pe noi înșine ne putem scădea oricât, neuitând însă că suntem totuși după chipul și asemănarea și iubiți…

      „Sădește în minte înțelegerea smereniei Tale, întru care ai umblat în lume, sub acoperământul pe care Ți l-ai făcut din mădularele noastre, prin mijlocirea Sfintei Fecioare, ca, în amintirea neîncetată și neuitată a ei, să primesc cu plăcere smerenia firii mele.” (Sf. Isaac Sirianul).

  2. Nu doresc sa va supar, dar zau daca am priceput ceva. Acum, daca eu mi-am gasit timp si interes pentru ceea ce scrieti dumneavoastră, lamuriti-ma in cateva cuvinte asupra ceea ce ar fi trebuit sa înteleg.

    Justific solicitarea: daca de exemplu, unui om ii place adevarul , il sustine cu orice pret si constata de-a lungul vietii ca este singurul stâlp de care se poate tine fara sa-l ia vantul, asta inseamna idolatrie si pacat?

    • Vă mulțumesc pentru efort. Nu m-am putut face eu înțeles, de aceea nu ați înțeles, sau poate că este și vreun alt rost pe care nu îl știm.

    • @Horia – adevărul poate fi folosit și în scopuri neconstructive sau chiar dăunătoare. De exemplu, dacă îi spui de mai multe ori unui copil că n-ai mai văzut altul mai urât ca el, asta poate fi adevărat la modul textual, dar crezi că genul ăsta de adevăr face vreun bine?

      Există adevăruri de care n-are nevoie nimeni, iar a le invoca reprezintă doar o justificare pentru a-i agresa pe ceilalți. Autorul se exprimă la un nivel la care și eu am nevoie să-i recitesc unele idei de 2-3 ori :) dar după ce m-am obișnuit cu asta, am ajuns la concluzia că ideile sunt valabile, chiar dacă sunt exprimate mult prea elevat. Critica mea fiind un exemplu de adevăr exprimat constructiv :) Ideile trebuie prezentate pe înțelesul unor oameni cu IQ de 100, nu doar pe înțelesul unora cu IQ de 145.

  3. Chintesenta articolului este reprezentata de ultimul paragraf.

    Restul articolului usor alambicat si poate mai dificil de „descifrat” se constituie intrun suport pentru
    cele afirmate in acel ultim paragraf.

    In ceea ce priveste modul in care evolueaza lucrurile in privinta religiei in Rusia as zice ca este o incercare,poate inteligenta sau poate nu, de a contracara imaginea de IMPERIU AL DIAVOLULUI (EVIL EMPIRE ), raspandita de o anumita propaganda, prin contrapunerea unei imagini in care RELIGIA ,crestina in cazul rusilor, este la mare cinste si are un cuvant de spus in treburile tarii.

    Sunt insa de acord ca separarea Statului de Biserica este absolut necesara in Romania ( fara a se recurge la sintagma ” separare formala” care lasa loc de interpretari )

  4. Interesant aspect. Nu m-am gândit niciodată la acest lucru : vinovăție-păcat. Întăresc ideea articolului prin două argumente:
    1. Perioada comunistă în România. Securitatea nu de puțin ori dadea năvală în casele oamenilor pentru a obține infor mații despre membrii aflați în opoziția PCR-ului. Oamenii (creștini) intervievați mințeau (de cele mai multe ori cu formula „nu știu”) pentru a le salva viețile. A fost minciuna un păcat în acest context?
    2. Aplicăm în situația contemporană. În contextul corectitudinii politice, în ce măsură un creștin păcătuiește poziționându-se împotriva acestei propagande a corectitudinii politice care de cele mai multe ori „joacă pe teren” biblic.

    • Mulțumesc pentru comentariu. Cred că oriunde e dragoste adevărată nu e păcat. Iar dragostea merge mână în mână cu sacrificul de sine.

  5. Două mulțimi: mulțimea păcatelor și cea a vinovățiilor. Sugerați că intersecția lor este mulțimea vidă? Prin exemple aflăm că sunt păcate care sunt și vinovății și viceversa. Furtul sau crima sunt poate cele mai grave. Adulterul însă este păcat dar regulile moderne tind să-l scoată din zona vinovățiilor. A trece intenționat pe roșu sau cu viteză excesivă e vinovăție dar, exprimîndu-mă în termenii dumneavoastră este și păcat deoarece o trădează pe potențiala victimă, semenul nostru pe care trebuie să-l protejăm, să-l iubim, nu să-l omorâm prin iresponsabilitate. Dragostea adevărată este cea care nu trebuie să mă lase să circul ca la raliu pe șosele. Când am ajuns la amendă, păcatul este de multă vreme comis deja, în formă continuată, vorba procurorilor.

    • @Grigore Becea – un semafor pe roșu e o simplă convenție între oameni. În Anglia până și femeile de 70 – 80 de ani traversează pe roșu, iar șoferii chiar apreciază asta: dacă ar apăsa butonul semaforului și ar aștepta să se facă verde, ar pierde toată lumea minute bune, cu zeci de mașini oprite la semafor pentru 2-3 pietoni.

      Prin contrast, în Germania te admonestează lumea pe stradă dacă traversezi pe roșu, chiar dacă nu e nicio mașină cât vezi cu ochii. Aș zice că în Germania e tocmai idolatria despre care scrie autorul, regula a devenit mai importantă decât oamenii. Psihologic vorbind, la cât sunt nemții de agresați, încă din copilărie, cu reguli peste reguli, e de înțeles de ce se ”despăgubesc” psihic agresând și ei verbal pe oricine încalcă o regulă, chiar dacă respectiva încălcare e lipsită de consecințe.

      Viteza excesivă, la fel, e o simplă convenție între oameni. Dacă s-ar calcula efectiv, în funcție de situația de moment din trafic, uneori ar duce la valori astronomice. În Germania, unde viteza e nelimitată pentru autoturisme pe aproximativ jumătate din lungimea rețelei de autostrăzi, calculele duc frecvent la valori admisibile de peste 400 km/h, de asta e nelimitată. În timp ce în România e 130 km/h, indiferent de situația concretă. ”Păcatul” depășirii vitezei legale n-ar trebui să depindă de țara în care ne aflăm, la condiții de trafic identice. Sau?

      • Dacă prin absurd, am stabili o limită de viteză maximă la 5Km/h și un mod eficace de a face ca regula să fie respectată, aproape toți din cei circa două mii de morți anual în accidentele rutiere din România ar trăi. Cu cât limita acceptată este mai mare, cu atât morții pe șosele se înmulțesc. Acum, dacă eu sar și peste limitele acceptate legal, și voi faceți la fel, asta duce statistic la vieți pierdute în plus. Există o vină colectivă pentru toți morții aceștia suplimentari, căci mergem cu peste 50 Km/h în localitate și mult peste sută în afară. Și asta nu e păcat? Din ce scrieți reiese că nu. Pentru cine mai citește pe aici: Feriți-vă copiii din fața neprihăniților duhovnici viteziști!

        • @Grigore Becea – dacă, prin absurd, ai stabili o limită de 5 km/h și ai reuși să o impui, autiovehiculele ar începe să circule direct pe câmp, nu pe drumurile publice. Dreptul tău de a impune o limită de viteză derivă statutul de drum public al căii de comunicație respective, pe câmp nu poți impune limite de viteză. și chiar dacă le-ai impune, n-ai avera nicio șansă să obții respectarea lor.

          Cu o limită de viteză de 5 km/h și cu respectarea timpilor de conducere legali în Europa, ai face cam 12 zile de la București la Satu Mare. Cam cât crezi că ar costa pâinea, în condițiile astea? :) La tine e vorba exact de idolatria despre care scrie autorul, închinarea la reguli.

        • @Grigore Becea – există porțiuni de drum unde e legal să mergi cu 100 km/h, dar în funcție de situația concretă de drum, se poate întâmpla să mergi și cu doar 30 km/h, dacă atât permit condițiile de trafic de la acel moment. Așa cum îți folosești propriul discernământ pentru a reduce viteza oricât e nevoie, mult sub limita legală, tot așa poți să-ți folosești propriul discernământ și pentru a circula peste viteza legală.

  6. Uau, fără supărare, dar este peste puterea mea de de înțelegere. Cum puteți scuza prin vorbe alambicate niste greșeli? Că nu sunt păcate? Nu este păcatul văzut că o greșeală în legile date de Dumnezeu?

    Nu cred că înțelegeți, dar dacă nici măcar niste reguli omenești și ușoare, nu pot fi respectate, atunci cum sa credem că legile dumnezeiești, mult mai grele și complicate, pot fi respectate!?
    Vorbiți de separarea între viață normală și viața duhovnicească? Poate trece pe roșu și este scuzabil dpdv monahal? Pai daca un om/duhovnic nici măcar o regulă umană, atât de ușoară de înțeles și de acceptat nu o poate respecta, cum sa credem că poate duce „reguli” mai grele? Canoane și cerințe duhovnicești?

    Nu domnule Iordache, nu convingeți pe nimeni, din păcate. Pentru că noi, mirenii, știm că suntem slabi și nu putem respecta reguli/legi ușoare și ne străduim să respectăm cuvântul Lui cat putem noi de bine. Dar noi suntem mireni. Noua ni se dau canoane, ni se interzic împărtășanii. Dar ei? Ei accepta benevol haina Lui. Pretențiile la corectitudine sunt mult mai mari. Sau ar trebui sa fie. Nu vă înțeleg îngăduință și încercarea de a le scuza slăbiciunea umană. Daca uman sunt slabi, ce așteptări de duhovnicie puternica sa mai existe?

    • Pasajele 2 și 3 mi se par de bază în înțelegerea perspectivei autorului. Pune lucrurile în ordine mai ales afirmația

      „Păcatul este o ratare a țintei, a scopului final de viață ales, iar scopurile relevante pentru creștin sunt două: să iubești pe Dumnezeu și să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.”

      Nu e greu să respecți consecvent reguli. E cel mai simplu să mergi înainte cu ele, fără să te abați, fără să admiți excepții. Excepțiile presupun să-ți calci pe inimă, te consumă nervos, te expun. Deci, situațiile pot deveni mai complicate și riscante tocmai când alegi să fii în primul rând creștin, când acționezi în sensul iubirii aproapelui și protejării lui. Sunt implicate multe aici: înțelepciune, discernământ, iubire, risc, sacrificiu. Toate serviciile și viața socială ar fi altfel dacă majoritatea creștinilor s-ar purta cu adevărat creștinește.

      • @Corina, înțeleg. „Sa iubești pe Dumnezeu și sa iubești pe aproapele tău că pe tine însuți” este învățătura lui Isus din care s-a desprins religia creștina. Dar celelalte 10 porunci nu mai sunt valabile?
        „Sa nu ucizi, sa nu preacurvești, sa nu furi, sa nu mărturisești strâmb”, nu mai sunt valabile? Sau capătă o pondere mai mica, neglijenta in fata iubirii față de Dumnezeu?

        De asta sunt confuz și nu prea înțeleg. Adică e scuzabil sa încălcăm regulile Lui daca iubim pe Dumnezeu? E deajuns? Cum putem spune că Îl iubim daca nu ii respectam regulile? Pentru mine e cam non-sens.
        E scuzabil daca furam doar pentru că Îl iubim și Îl slujim? Nu cred.

        Ganditi-va la deosebirea dintre un partener și un slujitor. Partenerul accepta regulile și le respecta. Pe când un slujitor va caută mereu să „fure” și să încalce regulile „stăpânului”. Ce așteptări avem? Sa le scuzam greșelile și nerespectarea regulilor doar pentru că sunt „niste slujitori” ai lui Dumnezeu? Ok, daca sunt „doar niste slujitori”, atunci îngăduință este permisă, are dreptate domnul Iordache, totul este tolerabil. Daca ei doresc și aspira la statutul de mai mult decât „slujitori”, atunci respectarea regulilor este indiscutabilă.

        • @ Ștefan

          Din articol:

          „Încălcarea regulilor umane prin excepție, ca parte a funcționării organizației vieții persoanei creștine bine orientate e ceva acceptabil, pe baza discernământului, și nu constituie un păcat.”

          Prin excepție, deci, nu în mod curent și doar când prin încălcarea respectivă e ajutat cineva în nevoie sau se împiedică periclitarea poziției Bisericii în lume. Într-o astfel de situație, autorul faptei rămâne expus pedepsei impuse din societate (pe care o poate executa sau nu în funcție de perspectiva celui care decide, de consistența angajamentului său de creștin – dacă face parte din categorie), doar că el e îndreptățit să nu considere, în sinea lui, că a comis un păcat și să nu se simtă vinovat în fața conștiinței lui și în fața lui Dumnezeu.

      • „Toate serviciile și viața socială ar fi altfel dacă majoritatea creștinilor s-ar purta cu adevărat creștinește.”

        Creștinii autentici se poarta creștinește. Altfel, cei la care va referiti, poate au doar o mica dorinta de a se considera crestini sau nici atat. Conteaza si proportia prezentei creștinilor autentici in „Toate serviciile și viața socială”.

    • @Stefan – cum rezolvi problema regulilor care diferă de la o societate la alta? De exemplu, în Anglia, prioritatea pentru autobuzul oprit în stația cu alveolă, respectiv oprit în stație pe banda I, se aplică exact invers față de România. E treaba poliției rutiere să-ți stabilească păcatele? :)

      • @Harald, sa facem distincție clară între „păcat” și „reguli laice”. Eu vad păcatul că încălcarea regulilor / poruncilor bisericești (cele 10 mai ales) și regulile laice sunt cele de conviețuire in societate. Create de societate. Cele 10 reguli biblice sunt universal valabile, nu evoluează cu societatea, pe când regulile laice se pot modifica de la tara la tara, de la orânduire la orânduire, de la era la era.

        Păcatele cred că le stabilești tu și Dumnezeu, prin spevedire sau la judecata de apoi. Greșelile laice sunt treabă poliției, da. Faptul că cele 10 porunci se regăsesc în orice societate printre regulile laice este foarte bine, arata universalitatea lor. Și da, daca este sunt admise de societatea laica, tot poliția le verifica respectarea.

        Alveola și autobuzul sunt laice. Nu îl amestecam pe Dumnezeu în asta.

        Dacă tu, că om, nu poți respecta o lege laica atât de ușoară – sa nu treci pe roșu, cum pot eu sa cred despre tine că vei respecta legi duhovnicești mult mai grele dpdv sufletesc? Daca treci pe roșu cu nonșalanță, cum pot crede eu că nu vei minți și la spovedanie, de exemplu?

        Admir călugării budiști care reușesc să respecte regulile exterioare impuse: tăcerea, meditația samd. Abia când un om reușește să îsi stăpâneasca sinele in fata tentațiilor lumești, se poate considera că este pregătit să acceada către următorul nivel. Dar dacă el nu poate fsta calm într-o discuție banala despre ploaie sau nu poate aștepta 3 secunde in plus până se face verde, sau nu își poate înfrâna impulsul de a fura, cum se poate crede că va reuși el să acceada către un nivel superior de înțelegere și cunoaștere duhovniceasca?

        • @Stefan – de ce ar fi treaba ta ce face altul la spovedanie?! Cine te-a investit cu a judeca pe altii? Care porunca e asta? :)

          Invocarea celor 10 porunci devine ipocrita in conditiile astea. Exemplul din Germania, cu oamenii care te admonesteaza daca traversezi pe rosu, e exact din aceeasi categorie. Vrei sa practici supunerea in fata tuturor regulilor laice, oricat ar fi de absurde? Esti liber sa o practici. Dar nu e treaba ta sa cenzurezi comportamentul altora.

          • @Harald, ha? Am spus eu ceva din cele scrise de tine? Sau simți nevoia neapărată de a te lua de mine? Eu judec pe alții?
            Încetișor Man! Nu cenzurez nimic!

  7. …de aceea, un stat democratic si civilizat nu poate fi decat laic.
    Pentru bunul mers al societatilor multi-culturale si heteroclite care definesc astazi, in 2020, mai toate tarile lumii civilizate, exista legi care le reglementeaza functionarea si stabilesc normele de comportament in spatiul public, si este foarte bine asa.
    Apoi, in spatiul privat, fiecare este liber sa faca ce vrea, sa aplice orice dogma in care crede si se regaseste, atata timp cat nu depaseste domeniul sau privat si nu contravine, astfel, legilor statului unde traieste. N-as discuta, deci, in public, in termeni de „pacate”, mi se pare neavenit si irespectuos fata de propria intimitate a fiecaruia.
    Cred ca provocarea omului modern, indiferent de spiritualitatea sau de dezinteresul pe care-l poate avea in domeniu, consta in a (re)deveni SUBIECTUL propriei sale vieti.
    Astfel, ar fi clar ca, pentru a-i iubi pe ceilalti ca pe tine, trebuie sa te iubesti, mai intai pe tine!
    Or, cand te iubesti, mi se pare imposibil sa iti pui viata in pericol, sa nu ai incredere in tine, sa-ti batjocoresti habitatul si sa-ti snopesti familia din batai, sa accepti hotia, tradarea sau crima…
    Totul incepe cu sine, si se transmite identic catre ceilalti, pentru ca esential este Omul!
    Indiferent ca acceptam creationismul sau evolutionismul, adevarul este ca suntem, daca nu perfecti, perfect adaptabili pentru a trai armonios viata pe care o avem…

  8. „Or, cand te iubesti, mi se pare imposibil sa iti pui viata in pericol”.

    S-au făcut deja o mulțime de selfie-uri mortale. Nu se iubeau? Eu cred că se iubeau, la nebunie, chiar, se credeau invincibili și se voiau în centrul atenției tuturor. S-ar putea să existe o diferență. Creștinul adevărat nu propriul ego și-l iubește, ci altceva/pe Altcineva din interioritatea lui.

    „N-as discuta, deci, in public, in termeni de “pacate”, mi se pare neavenit si irespectuos fata de propria intimitate a fiecaruia.”

    Mă speriați cu dorința asta de cenzură. (Mă speriați mai ales ca reprezentantă a unui curent de gândire tot mai răspândit.)
    S-a conchis că separarea statului de Biserică e potrivită și necesară. Bun. Tot restul argumentației anterioare se referă la viața publică și personală a celor care ar dori să pună în aplicare învățătura creștină. Există o viață publică a creștinilor și ei au datoria de a se comporta și acolo diferit de atei. Ceea ce religia lor numește păcate sunt fapte care se pot întâmpla fie în viața intimă, fie în cea publică.
    Le spunem, cumva: „Psst! Nimic despre păcat în ceea ce privește viața publică! Sunteți indecenți!” ? :)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Autor

Virgil Iordache
Virgil Iordache
Virgil Iordache cercetează și predă la Facultatea de Biologie a Universităţii din Bucureşti. Domenii principale de preocupări: ecologie şi filosofia biologiei. Cărţi şi articole în domeniile ecologiei și filosofiei, eseuri filosofice în reviste de cultură. Comentariile si opiniile publicate aici sunt ale mele si nu reprezinta o opinie a Univesităţii din Bucureşti.

Colectia Contributors.ro

Carte recomandata

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Carti recomandate de Contributors.ro

 

 

 

Top articole

“Tradiţia” Sf Andrei, moaştele lui Eminescu şi cruciadele IPS Teodosie Tomitanul

Arhiepiscopul Teodosie de Constanţa, acest Radu Mazăre al BOR, se agită periodic pentru organizarea câte unui carnaval televizabil, în bunul obicei local....

Netflix, Sir David Attenborough și morsele care se „sinucid” din cauza încălzirii globale – Un nou exemplu de fake news și manipulare climatică

Pentru a șoca și manipula cu succes opinia publică naivă și mai puțin informată, o parte a mass mediei recurge la ceea...

… drumul spre iad al Papei Francis

... si-atunci aveti a ma ierta daca nu voi discuta acum nici alegerile din Romania sau din Statele Unite, nici Ziua Recunostintei,...

Țara noastră în termeni de destin*

In interviurile pe care le-am făcut în marginea recentului dialog epistolar cu Andrei Pleșu intitulat Despre destin, am fost întrebat în câteva...

Despre utopia energiei eoliene offshore a României

Actualul articol este generat de faptul că în proiectul de Strategie Energetică generat de MEEMA (aflat încă în discuție), precum și în...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.