Negarea, persiflarea, bagatelizarea, minimalizarea crimelor totalitare, fie ele comuniste ori fasciste, sunt obscene. Acest lucru trebuie rostit apasat, fara urma de ambiguitate. Una din propunerile Raportului Final al Comisiei pe care am coordonat-o a fost tocmai institutirea zilei memoriale pentru victimele comunismului, tot asa cum exista, absolut necesara, o zi in memoria victimelor Holocaustului. Iata ca doi fosti presedinti din Bulgaria au reusit sa convinga autoritatile din tara vecina sa faca acest lucru. Ma gandesc ca poate a sosit momentul ca fostul presedinte Emil Constantinescu sa iasa in agora si sa sustina propunerea presedintelui Traian Basescu in acest sens (e vorba de discursul din 18 decembrie 2006 cand seful statului a condamnat regimul comunist din Romania, pe intreg parcursul existentei sale, drept ilegitim si criminal). Dl Constantinescu ar dovedi ca, dincolo de animozitati personale, poate vedea si padurea, nu doar copacii…
Constiinta istorica europeana va ramane scindata daca cele doua orori vor fi tratate asimetric. Pentru multa lume in Europa de Est si Centrala, tocmai pentru ca pare sa practice dublele standarde, Vestul va ramane in continuare culpabil de amnezie ori chiar de ipocrizie. Nu este normal sa existe o competitie pentru ceea ce Michael Scammell, biograful lui Arthur Koestler, numea „imaginatia morala a umanitatii”. Acesta este sensul profund moral al Declaratiei de la Praga pe care unii se grabesc ori se obstineaza sa o blameze ori chiar sa o conteste din ratiuni care ii privesc, dar pe care oamenii onesti nu au de ce sa le aprobe automat. Daca vreunul dintre semnatari s-a facut responsabil de actiuni revizioniste ori negationiste pe tema Shoah (Holocaust), el sau ea trebuie supus oprobriului public. Initiat in primul rand de Vaclav Havel, documentul ramane un text de o intensa si imensa semnificatie etica si politica.
„Glumele”, bascalia de doi bani, insultele si ironiile suburbane nu-si au locul cand vorbim despre crime impotriva umanitatii. La acest teribil capitol este nevoie de empatie, care nu trebuie sa fie selectiva. „Un om este egal cu un om”, iata o axioma care trebuie sa ne inspire cand exploram aceste triste adevaruri. Este etic si necesar sa-i citim atat pe Primo Levi cat si pe Varlam Shalamov. Cifra de 100 de milioane de victime este propusa in „Cartea Neagra a comunismului”. Poti sa nu fii intru totul de acord cu introducerea istoricului Stephane Courtois, dar nu poti sa nu citesti cutremurat capitolele cartii, tot atatea analize cat se poate de temeince ale actiunilor represiv-criminale ale regimurilor comuniste in URSS, China maoista, Europa de Est si Centrala, Vietnam, Coreea de Nord, Cambodgia (genocid pe care nici macar adversarii folosirii conceptului pentru crimele comuniste nu-l neaga ca fiind perfect adecavat in acest caz)…
Pentru analiza crimelor in masa din URSS nu este neaparat nevoie sa citesti cartea recenta a lui Timothy Snyder (desi nu cunosc o descriere mai rascolitoare a Marii Foamete din Ucraina si a practicilor de canibalism din acea perioada infioratoare). Ar fi suficienta lectura volumului „A Century of Violence in Soviet Russia” de Aleksandr Iakovlev, arhitectul perestroikai, numit mai intai de Gorbaciov, reconfirmat Eltin si Putin, in fruntea Comisiei Prezidentiale pentru reablitarea victimelor regimului comunist din URSS, aparuta acum cativa ani la Yale University Press. Ori sa (re)citesti „Marea Teroare” de Robert Conquest, tradusa la Humanitas in colectia „Procesul comunismului”. Regretatul Iakovlev a scris prefata editiei ruse a „Cartii Negre a comunismului”. A fost atacat de o maniera imunda deopotriva de ultranationalistii rusi (admiratori ai antisemitului tarist Pobedonostsev si ai „corifeului stiintei” Iosif Vissarionovici Djugashvili-Stalin) si de catre comunistii lui Ghenadi Ziuganov (admiratorii maresalului Jukov, ai lui Stahanov si ai imperialismului rus).
Excelenta initiativa!. SI nu e nevoie numai de zile memoriale ci si de un „muzeu” memorial european (finantat, de ce nu, chiar de Uniunea Europeana).
Semnalez un typo în text: „sensul … Declaratiei de la Praga … pe care oamenii onesti nu au de ce sa NU le aprobe automat“
În rest, poziţia celor ce pledează pentru echilibru şi adevăr este, ca mai întotdeauna, ameninţată din toate direcţiile, de interese partizane, confuzii, instrumentalizări şi ignoranţă.
În cazul condamnării (crimelor) comunismului, te trezeşti fie cu adversari acolo unde ţi-ai dori prieteni, fie, mai rău, cu susţinători cu care n-ai vrea să ai de-a face.
Din prima categorie fac parte moloşii unicităţii genocidului anti-evreiesc (numit hollywoodian şi Holocaust). Cu nervii întinşi de o cronică stare de vigilenţă defensivă, aceştia îşi imaginează, asediaţi de propriile obsesii, că orice tribut de respect plătit şi altor mari victime ale istoriei contemporane, ar ştirbi, fie chiar şi prin simpla alăturare, memoria indicibilei dureri evreieşti. Este, evident, fals. Suferinţa este oricum, unică, marile suferinţe, cu atît mai mult, iar genocidul evreilor nu va putea fi vreodată nici minimalizat, nici banalizat de evocarea altor uriaşe suferinţe şi distrugeri colective, cum sunt cele cauzate de comunism.
A doua categorie, cea a aplauzelor nedorite, este constituită din nucleul mic dar dur al incorigibililor istoriei, a căror identitate „patriotică” se exprimă prepondenrent, dacă nu exclusiv prin şovinism (antisemitismul fiind felul de rezistenţă al acestui meniu abject). Într-un mod nu lipsit de imanentă ironie, aceştia interpretează condamnarea comunismului cam în acelaşi mod ca şi apărătorii memoriei genocidului anti-evreiesc: ca pe o diminuare ori trivializare a acestuia.
În fine, o a treia categorie, cea mai largă, este formată din nostalgicii comunismului, foştii profitori ori beneficiari ai acestuia, dimpreună cu familiile şi descendenţii lor, la care se adaugă şi mai larga categorie a celor dezamăgiţi de surogatul de capitalism pe care Securitatea îl gestionează de 20 de ani.
Un public vast.
Şi totuşi, vorba neamţului, „viel’ Feind’, viel’ Ehr’” (mulţi duşmani, multă onoare): adevărul trebuie spus până la capăt.
Domnule Tismaneanu, deja obsesia asta cu comunismul devine patologica. Chiar nu gasiti si nu aveti altceva despre care sa scrieti? Am inteles, ati profitat de mareata comisie marinareasca, probabil ca ati avut si niste beneficii ca nu cred ca ati lucrat pe gratis dar ar fi cazul sa mai lasati si pe altii sa scrie despre asta. Nu sunteti, din fericire, posesorul adevarului absolut…
Buna seara:
Regret ca va dezamagesc si/sau va incomodeaza textele mele. Slava Domnului, pe platforma contributors gasiti multe alte lucruri de citit. In rest, fiecare scriem despre ceea ce ne pricepem si ne intereseaza. Nu oblig pe nimeni sa ma citeasca si, cu atat mai putin, sa-si consume timpul scriind comentarii. Daca va inteseaza istoria ideilor, puteti citi ce-am scris despre Isaiah Berlin ori Eric Voegeliln. Daca nu, nu.
Ganduri bune, VT
Domnule Tismaneanu,
Multumim, textele Dvs. ne intereseaza, cu atat mai mult cu cat ranile noastre inca mai sangereaza. Cine a petrecut noptile de groaza ale Revolutiei din 89 de „partea cealalta” nu poate uita. Atata vreme cat Iliescu – ucigasul copiilor nostri inca ne mai sfideaza, incercand sa se ascunda la umbra Partidului „emanat” din Revolutie, nu vom avea liniste. Oare se mai gandeste cineva la noi ? Vom sti candva vinovatii ? O provocare pentru tinerii magistrati?
Holocaustu:
Dincolo de aspectu moral, uman, in ww2 au fost niste invingatori, invingatorii s-au impus, au condamnat holocaustu, au gasit vinovatii, vinovatii au platit, nu numai moral, ci multi, multi bani.
Comunismu:
Comunismu a cazut, unii zic ca nu prea, n-au existat invingatori si nici invinsi, nimeni nu vrea sa plateasca ceva si nici nu pot fi obligati.
– Rusii, cei care au adus comunismu cu tancuri, cei care au comis cele mai multe crime, atit la ei acasa cit si-n Europa nu pot fi obligati nici de Dumnezeu din cer sa recunoasca sau sa plateasca ceva.
– Vestu.. nemtii si-au rezolvat, de bine de rau, problema cu anticomunismu, ce-i poate mina pe ei in lupta? Mai mult, in timp ce partidele naziste sunt interzise in Ge., partidele comuniste cistiga adepti.
– est europenii, sunt inca putin comuniste, chiar sa vrea nu ar putea plati. Nu au bani.
Si atunci despre ce vorbim? Vorbe? Cine plateste si cum pot fi obligati sa plateasca? Zile memorabile? Poate doar daca se da zi libera, altfel ar concura cu ziua pompierilor, ziua biciclistilor, a vegetarienilor si.. si.. fosti presedinti fara dinti plictisiti si uitati..
N-ar strica un pic de pragmatism, de lozinci, de vorbe inflacarate, e lumea satula.
Cred ca intr-adevar trebuie sa fim seriosi:
1. Despre holocaust – evreii au fost cu adevarat progoniti si cine nu a reusit sa fuga a fost omorat pe loc sau trimis in lagare de munca fortata si omorat cu zile. Chiar nu sunt povesti si exista martuririile celor care au supravietuit si maldarul de oase ramase si pastrate in fostele lagare. O fosta colega mi-a povestit ca a fost in Polonia si a izbucnit in plans cand a vazut ce era acolo.
Nemtii au fost condamnati pe buna dreptate pentru politica dusa cu buna stiinta ca fiind crima impotriva umanitatii. A fost bine ca procesul a fost onorabil, si aici este in mare masura meritul americanilor care au insistat pentru un proces corect. Faptul ca exista documente legate de invinuirile care au fost aduse, ca au fost documentate argumentele, ca cei acuzati au putut sa isi prezinte punctele de vedere, ca in unele cazuri, acuzatiile au fost inlaturate, asta ma face sa cred ca procesele desfasurate au fost corecte.
Cifrele legate de victime – sunt lucruri care imi pare ca exista inca contradictii, dar nu ma indoiesc ca va veni ziua in care contabilizarea acestora va fi mai clara si atunci se va putea ajunge la un consens.
2. Despre comunism – Afirmatia ca daca este sa condamni comunismul nu este la fel ca si atunci cand ai condamna hilterismul din cauza ca evreu esti mereu pe cand anti-comunist poti sa fii acum si peste 5 minute sa nu fi, invocata pentru a se diferentierea de holocaust, mi se pare falsa.
Pana la urma este vorba de libertatea omului de a-si alege un mod de manifestare politica pe care nimeni si nimic nu are dreptul sa ii ceara sau sa-l constranga sa isi schimbe convingerile.
Tarile care au semnat Carta Drepturilor Omului si sunt membre ONU ar putea sa fie primele care ar putea condamna acest sistem.
Intrebarea este nu cumva este un abuz? Nu, pentru ca peste tot in lume unde a fost introdus acest sistem a dus la aparitia atrocitatilor fara ca societatea in sine sa poata sa isi auto-reglementeze acele aspecte decat prin schimbarea regimului politic. Sunt fapte si nu sunt vorbe, si aceste pot sa fie invocate ca argumente, in ciuda unor obstacole ce vin din partea unor tari puternice ca Rusia si China.
Mai mult, au fost evrei care au incercat sa scape de urmarirea nazistilor si si-au transformat numele si au scapat, dar si pentru acestia holocaustul functioneaza. Si deci, prin analogie, pentru cei care au fost supusi presiunilor si au aderat la doctrina comunista trebuie sa exista intelegere, dar nu pentru cei care au condamnat pe nedrept trimiterea in inchisori si distrugerea unor intelectuali sau simpli cetateni pentru simplul motiv ca se intalneau, aveau alte norme de viata, si alte convingeri. Mai mult exista tortionari, securisti inraiti, care au torturat cu bestialitate si au vlaguit sau omorat oameni. Inventarierea acestora este o munca grea si anevoioasa dar cred ca trebuie facuta.Poate sa fi fost facuta, dar ei trebuie condamnati public! Lumea are dreptul sa ii stie asa cum stie de fost general Stanculescu ca este inchis pentru masacrul de la Timisoara.
Faptul ca Ceausescu a lasat in frig si fara mancare o mare de oameni, ce poate sa fie acest lucru? De aceea unii dintre noi suntem acum mai fragili si sanatatea noastra lasa de dorit, desi nu suntem chiar in varsta.
Cine ne da inapoi sanatatea pierduta sau subrezita de niste ordine aberante? Unii dintre noi am fost in imposibilitatea de a ne apara de aberatiile regimului Ceausescu.
Faptul ca Ceausescu a impus ca fiecare femeie sa faca copii, si numai de la 5 copiii aveai dreptul la intreruperea de sarcina, iar cele care doreau altfel sa intrerupa sarcina isi riscau viata lor si a doctorilor, ce este asta oare?
Condamnarea comunismului poate este mult mai usor de inteles daca ne gandim la Katyn. A trecut multa vreme pana cand aceea ce s-a intamplat acolo a fost condamnat. Si lucrurile sunt mult mai grave in Rusia, inca multe povesti zac ingropate.
Trebuie sa nu avem teama in a condamna comunismul pentru ca oriunde s-a instalat el, a adus mai devreme sau mai tarziu crimele si macelurile. Nu cred ca exista regim comunist in lume care sa nu fi ajuns la aceasta faza.
Despartirea de comunism nu este usoara si bine ar fi daca comunismul ar putea sa fie condamnat la nivel mondial, pe baza probelor si argumentelor aduse de fiecare tara care a trecut prin acest tip de regim.Nu este numai Europa, este si Africa si este si Asia, si daca ne uitam bine si America Latina.
Fiind atat de dispersate crimele comunismului o sa fie mai greu de condamnat decat holocaustul.Dar de undeva trebuie inceput, si probabil ca cel mai usor este sa incepi de la tine de acasa.
Primii pasi au fost facuti, acum trebuie continuat cu:
a. instaurarea Zilei impotriva comunismului in RO, si daca gandim din perspectiva mondiala, de ce nu am alege aceeasi zi de comemorare ca si Bulgaria?
b. colectarea tuturor informatiilor legate de posibilele crime ale comunismului in Romania si raportarea acestora intr-o forma organizata.
c. demersuri pentru participarea, alaturi de alte tari ,la organizarea si sustinerea condamnarii universala, as spune eu, a comunismului.
Pentru mine, desi nu sunt istoric, este clar ca in nici un loc din universul acesta comunismul nu poate conduce la altceva decat la un totalitarism si automat va genera abuzuri de neoprit! Sistemul comunist este de asa natura ca ajunge sa fie de necontrolat in abuzurile sale, deci trebuie condamnat.
Daca se pune problema cine sunt catigatorii pentru a celebra victoria impotriva comunismului, eu as pune ca noi, astia care acum suntem liberi, sau mai liberi, spuneti cum doriti Dvs!. DA, NOI sunt INVINGATORII!, pare ciudat?
3. Despre alte crime impotriva umanitatii – razboaiele etnice– de exemplu Darfur – Sudan – nu stiu daca va este cunoscuta drama petrecuta in Darfur, dar si acolo s-au inregistrat masacre cumplite – Greu de spus cine este de vina acolo, dar solutia s-a gasit: divizarea tarii. Sa speram ca pacea o sa vina si acolo. Cam in aceeasi idee, s-au petrecut lucrurile si in fosta Yugoslavie.
Exemplele date de Dvs. cred ca au fost gestionate pana la urma de statul in sine, USA, care a gasit solutia si pentru indieni si pentru negri. Nu a fost simplu, dar acolo sistemul democratic din interior a functionat si a rezolvat criza.S-au inregistrat excese pana lucrurile au fost reglementate.
In ceea ce priveste crimele din Japonia stiu ca exista unele cercuri din Japonia care solicita scuze publice. Cel putin acest lucru se discuta in presa din USA. Adica sistemul cerne si discerne, si evident se va ajunge si aici la un consemn. Obama a spus in aprilie 2009 ca”as the only nuclear power to have used a nuclear weapon, the United States has a moral responsibility to act.”
In concluzie exista sisteme care nu s-au autocorectat si acestea trebuie condamnate:
1. nazismul care a condus la holocaust
2. comunismul care a condus la multiple si variate crime
3. conflictele inter- etnice care face sa opereze arbitrariul, ca sa nu spun dementa in viata oamenilor.
Semnalez un typo în text: „sensul … Declaratiei de la Praga … pe care oamenii onesti nu au de ce sa NU le aprobe automat“
În rest, poziţia celor ce pledează pentru echilibru şi adevăr este, ca mai întotdeauna, ameninţată din toate direcţiile, de interese partizane, confuzii, instrumentalizări şi ignoranţă.
În cazul condamnării (crimelor) comunismului, te trezeşti fie cu adversari acolo unde ţi-ai dori prieteni, fie, mai rău, cu susţinători cu care n-ai vrea să ai de-a face.
Din prima categorie fac parte moloşii unicităţii genocidului anti-evreiesc (numit hollywoodian şi Holocaust). Cu nervii întinşi de o cronică stare de vigilenţă defensivă, aceştia îşi imaginează, asediaţi de propriile obsesii, că orice tribut de respect plătit şi altor mari victime ale istoriei contemporane, ar ştirbi, fie chiar şi prin simpla alăturare, memoria indicibilei dureri evreieşti.
Este, evident, fals. Suferinţa este oricum, unică, marile suferinţe, cu atît mai mult, iar genocidul evreilor nu va putea fi vreidată nici minimalizat, nici banalizat de evocarea altor uriaşe suferinţe şi distrugeri colective, cum sunt cele cauzate de comunism.
A doua categorie, cea a aplauzelor nedorite, este constituită din nucleul mic dar dur al incorigibililor istoriei, a căror identitate „patriotică” se exprimă prepondenrent, dacă nu exclusiv prin şovinism (antisemitismul fiind felul de rezistenţă al acestui meniu abject).
Într-un mod nu lipsit de imanentă ironie, aceştia interpretează condamnarea comunismului cam în acelaşi mod ca apărătorii memoriei genocidului anti-evreiesc: ca pe o diminuare ori trivializare a acestuia din urmă. În loc ca tragica experienţă comunistă să-i fi învăţat că orice totalitarism şi extremism este odios şi criminal, naţionaliştii de tradiţie şovin-antisemită găsesc în condamnarea comunismului o confirmare a încremenirii lor extremiste, provinciale şi subdezvoltate.
În fine, o a treia categorie iritată de evocarea crimelor comuniste, de departe cea mai largă, este formată din nostalgicii comunismului, foştii profitori ori beneficiari ai acestuia, dimpreună cu familiile şi descendenţii lor, la care se adaugă încă şi mai larga categorie a celor dezamăgiţi de surogatul de capitalism pe care Securitatea îl gestionează de 21 de ani.
Un public vast.
Şi totuşi, vorba neamţului, „viel’ Feind’, viel’ Ehr’” (mulţi duşmani, multă onoare): adevărul trebuie spus până la capăt.
O taxonomie care merita discutata serios, nu cu aplicari intempestive de etichete infamante. Nici o discutie nu se poate purta cu seriozitate atata vreme cat unii se obstineaza sa anatemizeze si sa se plaseze pe pozitia de unici paznici ai unui adevar sacrosanct, de ei definit si de ei supravegheat. In dialogul intelectual nu au ce cauta stigmatizarile, insinuarile si amenintarile. Niciodata, sub nici o forma, pumnul in gura nu a servit la altceva decat la compromiterea celui care practica aceasta metoda de anihilare a dialogului onest.
Dl Rasvan Lalu isi exprima, in termeni civilizati, un punct de vedere, sugereaza piste interpretative pentru fenomene reale, isi asuma interventia sub propriul nume. De ce trebuie imediat pus la stalpul infamiei? A negat el ororile totalitare ori dimpotriva, a protestat impotriva negarii lor? Nu a spus cat se poate de clar ca ii repugna orice manifestare de antisemitism? Nu este extremismul „provincial si subdezvoltat”? La ce pot servi interventiile pripite, insultele si alte asemenea metode menite sa boicoteze orice dezbatere veritabila?
Negationismul, repet, este abject si obscen, fie ca este vorba de atrocitatile comuniste ori de acelea fasciste. Spre cinstea a sa, portalul contributors.ro propune acest gen de dezbateri dezinhibate. intemeiate pe argumente oneste si pe informatii verificable . Nu cred ca este firesc ca el sa fie invadat de catre unele persoane auto-desemnate drept instante care proclama verdicte fara drept de apel si elibereaza, dupa propriile criterii, indulgente. Nu voi purta niciun fel de polemici cu persoane care nu respecta codul unei elementare civiltati.
Cu bune ganduri,
Vladimir Tismaneanu
cer scuze pentru inadvertenţa tehnică – m-am înscris de două ori cu (aproape) acelaşi text
ça arrive dans les meilleures familles
Excelent articol Maestre!Noi tineretul care am mai avut o cravata rosie de pionier la gat mai stim cate ceva insa geneartiile FaceBook si McDonalds care vin habar nu au de dezastrul creat de comunism si adeptii sai in secolul 20.de aceea era imperios necesara o initiativa sugerata de dumneavoastra!
Pentru alte opinii si comentarii dar mai ales critici va astept cu drag pe blogul destinat exclusiv cititorilor educati si inteligenti:
http://www.thinkagain.ro !
Intr-adevar, este nevoie de luminarea acestor pagini sumbre, de refuzul unei amnezii vascoase, de protestul impotriva minciunii, de exorcizarea prin cunoastere (spre a relua o sintagma a istoricului Florin Turcanu). Compararea celor doua sisteme totalitare serveste unei mai riguroase cunoasteri a fiecaruia dintre ele, nu are ca scop stergerea diferentelor.
O versiune revazuta si adaugita a acestui articol poate fi citia in „Evenimentul Zilei” de vineri, 21 ianuarie 2011 (accesibil pe web). Am dezvoltat acolo tematica direct legata de Romania si am insistat asupra imperativului moral al unei pedagogii a memoriei.
http://www.evz.ro/detalii/stiri/padurea-si-copacii-crimele-totalitare-si-constiinta-europeana-918828.html
Va multumesc pentru cuvintele bune.
VT
V-am urmat sfatul,Dle Tismaneanu si am citit articolul in revista mentionata.
Insa majoratatea comentariilor sunt deosebit de agresive si in marea lor majoritate antisemite.
M-am bucurat sa ma reintorc pe acesta revista virtuala.
Am citit articolul din EVZ nu mi s-a parut ca este anti-semit. Poate nu stiu eu sa citesc…
Este vorba de mesajele la un articol din „The Guardian” despre o carte scrisa de fiul fostului aghiotant a lui Pierre Laval, nu despre textul din EvZ.
VT
Multumesc de precizare, dl. VT.
cu consideratie,
sunt perfect de acord cu instituirea acestei zile. dar mi se pare ca dl. basescu nu a proclamat aceasta zi (desi a avut ocazia fiind presedinte atatia ani), deci nu inteleg la ce ar trebui sa se ralieze dl. constantinescu. cand se va intampla asta (stabilirea zilei comemorative), vom avea ce discuta. asta ca sa intram in dezbateri despre cum s-a facut condamnarea comunismului si ce urmari efective a avut…
D-le Tismaneanu,
Desi am avut de suferit in regimul comunist n-am cerut nici un fel de „restitutio”, dar ma bucur cand vad ca cineva se gandeste la victimele acelui regim pervers si odios. Pentru mine dvs reprezentati o voce a constiintei nationale care ar trebui sa se auda mai tare, chiar daca unor fosti „lingai” sau actuale lichele, urmasi ai unor foste lichele, nu le place. Scrieti, numai scrieti! E nevoie de multe documente.
Dreptate si Adevar… dreptatea nu se aplica sau se ascunde, adevarul nu se cunoaste sau este ascuns.
Avem un drum lung inainte si multe piedici. Continuati, domnilor, pana cand murmurul devine Voce
Indoiala, d-le Tismaneanu, ne aduce „acasa”! :) NU m-am indoit niciodata de cat de odios a fost uneori regimul comunist dar m-am indoit uneori ca lucrurile sunt asa cum mi se prezinta. E un defect profesional…
Acum, cand sunt liber, vreau sa stiu cat de odios a fost cu ADEVARAT comunismul, nu sa imi scurtcircuitez ratiunea apeland comod la o cfira pe care nici macar autorul eu nu stie cum a calculat-o.
Si mai vreau si sa stiu cat bine a facut cu ADEVARAT comunismul, pentru ca a-l plasa numai in zona neagra a istoriei mi se pare mai mult decat un abuz. E (imi scuzati repetitia) o gluma trista.
Va multumesc
Ar fi excelent sa condamnam regimul trecut nu numai formal, la nivel declarativ.
Ar fi extraordinar ca fiecare cetatean sa condamne comunismul in interiorul sau si sa se schimbe cu adevarat, in special comunistii reformati si alti parveniti ce ne conduc tara de 20 de ani incoace.
Altfel mi se pare o enorma ipocrizie ca o parte a fostilor comunisti sa condamne regimul si pe comunistii cu care se bat pentru ciolan. Nu contest nimanui buna-credinta, dar in acest moment avem nevoie de decenta pentru a scapa in mod real de mentalitatile comuniste. Din pacate nu e cazul si drept urmare aceasta condamnare romaneasca a comunismului este o mare nesimtire folosita politic.
Mi se pare nesimtire si apelarea frecventa a politicienilor actuali a Proclamatiei de la Timisoara. Fostii comunisti si discipolii lor de azi au pangarit pana si dreptul la un protest curat.
Vor mai trece doua generatii de romani pana cand comunismul va putea fi condamnat cu adevarat, pana atunci poate ar fi mai bine sa parcam ideea ca sa nu o ducem in derizoriu.
Orice om are o istorie a lui proprie si personala. Un bagaj atat de fapte bune cat si de unele mai putin bune si unele chiar rele, meschine. Fapte care la un moment dat isi aveau o justificare dupa o vreme au devenit impardonabile. Evenimente care privite apoi prin prisma experientei si a unor noi informatii si-au aratat cu totu alta fata.
In fostele tari socialiste exista un soi de autoretinere in a dezavua comunismul. Generatiile mai tinere au cunoscut partea hai sa zicem decenta a lui in care exista o stabilitate economica si consecventa pe o anumita directie. Daca nu ridicai capul si-ti vedeai de ale tale, era in regula. Evident propaganda (se citi spalatul pe creier) o sa isi duca efectele decenii de acum inainte. In acelea-si tari intrate acum in zodia capitalismului este o oarecare „viziune roza” a trecutului in care nu exista somaj/prostitutie/crime/devalizari/analfabeti/drogati/etc cauzata mai ales de nepriceperea noilor guvernanti de a tine sub control fenomenul infractional cu tot ce cuprinde el, precum si de evidenta rapacitate a politicienilor.
Atat de tare a dezamagit conducerea Romaniei postdecembriste (indiferent de conducator) incat oamenii cu initiativa, cei care trebuiau sa devina motoarele modernizarii Romaniei ori au intrat in sistem (cel nou/vechi modernizat) ori au emigrat inspre alte meleaguri.
Dar pentru a invata sa mergi trebuie prima data sa te tarasti. Timpul le va rezolva intr-un fel sau altul pe toate.
cu stima,
maryus315
Observ ca ultimul meu comentariu a fost retras dupa citeva ore de aparitie.
Asa ceva nu am mai vazut pina acum. Dar daca tot s-a intimplat, oare de ce ?
Otto Waldmann are resentimente profunde de natură personală împotriva lui Vladimir Tismăneanu.
[…] Aici. […]