marți, octombrie 19, 2021

Parada dascălilor

Prin 2004 – 2005 mergeam mult pe munte cu un amic care se credea foarte deștept. Poate și era; poate. Eu tot încercam să-i spun ce se mai scria în limba română în anii ăia, el o ținea gaia-mațu: „N-am ce citi!”. Omul nu mai intrase într-o librărie de când terminase facultatea (sau poate chiar liceul, de unde să știu?!), dar nutrea o convingere implacabilă, fanatică: „După Iorga nu mai e nimic în istorie, după Sadoveanu nu mai e nimic în literatură, după Nae Ionescu nu mai e nimic în filozofie, după Simion nu mai e nimic în critică… asta, ca să nu mai zic de restul ciurucurilor… ce să citesc? ’Telectualii ăștia care pe vremea lui Nea Nicu nici nu suflau?!”. Am încercat, pe cuvânt. Vreo zece ani am tot încercat, pe urmă am renunțat: omul era intratabil. Totuși, simțeam că-mi scapă ceva.

Am fost cândva profesor. Anii 1997 – 1999, mai exact; doi ani și un sfert de profesorat pârât, din care nu m-am ales decât cu trei lucruri, mari și late. Unu, dumirirea că nu m-am născut profesor. Doi, revelația că acei copii meritau un dascăl mai bun ca mine, care să nu-i „smintească” (așa se spune acum, pe vremea mea nu se uzita termenul) degeaba și nici engleză să nu-i învețe. Trei, faptul că profesorii reușesc să reziste la catedră golindu-și mintea de orice noutate (de orice posibilitate / curiozitate de a învăța ceva nou), altfel clachează. Dintre toate meseriile pe care le-am încercat până acum, dăscălia m-a marcat cel mai tare.

Citesc cu pasiune articolele publicate pe această platformă de cei câțiva profesori care scriu aici. Vreau să spun: diferența dintre aceste rostiri ale sus-zișilor profesori și nivelul discuțiilor din cancelarie este ca de la cer la pământ. Dacă doriți rețete variate de murături, zacuști, musacale și „gogoși simple”, vă rog să mi le cereți cu încredere; după atâția ani, nu am uitat dialogurile pasionale dintre șefele catedrelor de matematică și engleză. În schimb, cuvântul „calculator” era asimilat cu Ucigă-l Toaca: directorul adjunct primise un lot de calculatoare de undeva (statul român? Străinezia cea binevoitoare? N-am aflat niciodată), lot pe care îl încuiase cu grijă într-un depozit: „Noi nu știm să umblăm la ele și dacă îi lăsăm pe ăștia micii să pună mâna, cine știe, s-ar putea să strice ceva”. Sper din toată inima că domnul director adjunct mai trăiește și-și papă liniștit pensioara. O merită!

Profit cu cinism de expunerea foarte bună pe care o are Contributors și îi rog pe profesorii care citesc acest text (indiferent de specialitatea lor, nu-mi pasă dacă sunt profi de română, de mate, de bio, de geogra, de filozofie sau de mersul piticului) să îl trimită cu comanda „forward” acelor elevi de-ai lor în care au încredere, și să le spună cinstit, ca de la om la om: „De ce credeți că unii profesori sunt incredibil de proști? Răspunsurile trebuie exprimate în scris, maximum o mie de caractere (cu spații) în oricare dintre aceste patru limbi: română, maghiară, engleză, franceză. Garantez anonimatul și absența consecințelor” .

Da, ați ghicit: amicul de care povesteam la început era profesor. Nu ca mine, un pârlit – nu, domnule! Era profesor cu ștaif, era profesor doctor. Pentru mine, acest om a rămas o enigmă, așa că, în disperare de cauză, mi-am confecționat următoarea explicație (despre care nu susțin că e perfectă sau măcar bună, dar dacă alta nu am?!): unii adulți rămân copii. Copii mici, care trebuie duși de mânuță; lăsați singuri, nu știu ce să facă. Eu cred că unii oameni – și, în particular, unii profesori – rămân toată viața sclavii unei personalități dominante, fie un părinte, fie un profesor, fie un antrenor, fie un maestru de un fel sau altul (sau „maestră”, de ce nu!). Eu cred că amicului meu îi băgase cineva în cap ideea aia cu „după… nu mai e nimic” (un fel spenglerism pentru săraci), iar el nu avusese curaj să se ridice pe propriile lui picioare (intelectuale) și să-și trimită maestrul la păscut.

Am recitit ieri „Parada dascălilor” a lui Anton Holban și folosesc această ocazie ca să recomand cartea tuturor profilor, în orice cancelarie s-ar afla. Pentru cei care ar vrea s-o citească și n-au de unde s-o cumpere, soluția e să se milogească de-un (fost) elev, cum am făcut și eu. Să-l roage s-o dea jos de pe net.

Distribuie acest articol

38 COMENTARII

  1. Gindim la fel sau cum intr-un anume mod aveti dreptate sau cine stie poate nu se intimpla tuturor -Am observat, dea lungul existentei mele, ce mi-a permis cunosterea oamenilor de tot felul , de la simpli muritori la excelente ale unor vremuri trecute si actuale, cum pentru multi dintre noi timpul se opreste . Inca vizualizez, de fiecare data cind ma intilnesc cu unii dintre prietenii mei, cum , ei , de fiecare data ,spun exact acelasi lucru si povestesc exact aceleasi intimplari sau spun exact aceleasi poante pe care le-am mai auzit de zeci de ori . Indiferent ce subiect doresti sa aduci in discutie se vor intorce , mereu si mereu , la o singura tema , o tema ce le hraneste sentimentalismul propriu , nevoia de a se automultumi fara de care viata devine un chin .Expresiile – ca o moara hodorogita – sau -ca o banda de magnetofon blocata ce repeta la nesfirsiit acelasi lucru – inca imi zburlesc intelegerea . Tot atit de adevarat si necesar este a evidentia si momentul in care toate aceste blocaje se produc si aici surpriza a fost si mai mare . Unii dintre cunoscutii mei au ramas blocati la virste fragede , blocaj din momentul in care nimic nu mai se acumuleaza , totul este exprimat repetativ . Noul nu mai intra, nu mai poate fi stocat ca parte a intelegerii persoanei . Practic vorbesti cu cel ce a ramas blocat in timp si stii deja tot ceea ce vrea sa zica . Cum o dai ,cum o sucesti , se vor intoarce -la ideea lor initiala- spusa sub forma unui adevar de netagaduit .Daca nu acepti, ca adevar absolut , ceea ce ei spun declansezi uneori reactii necontrolate .Cititi totul ca parte a unor momente ce pot defini viata multora dintre prietenii sau cunoscutii nostri , asta daca veti urmari cu atentie . Eu am patit-o de citeva ori . Totusi nu putem generaliza . La multa alta lume acumularea de cunostiinte nu se opreste niciodata . Oricum ar fi , viata ne invata ca nu putem schimba mare lucru din intelegerea personala a fiecaruia si suntem nevoiti -sa ne punem pofta in cui – si trebuie sa ne multumim cu a coexista cu fiecare asa cum este fiecare facut .Tine doar de noi si de capacitatea nostra in ai intelege pe ceilalti .

    • Sunt de acord cu Dvs., pana la urma exista, in viata, etape ale acumularii de cunostiinte, ale creativitatii si apoi, firesc, ale repetativitatii. Dar sunt profesii care te stimuleaza sa te adaptezi sau sa evoluezi dupa cum sunt profesii care nu te stimuleaza de nici un fel. Una dintre acestea din urma este invatamantul. Aici evolutia se face prin iesirea la pensie si incadrarea unui nou titular (sau suplinitor, aceasta gaselnita pentru a se primi „atentii” la nesfarsit). Cred ca sistemul actual de invatamant, nu numai in Romania, trece printr-o criza. Sa ne gandim ca unii dintre cei mai de succes indivizi care au transformat tehnologia si industria de astazi nu au trecut prin facultate sau au parasit-o pentru ca au considerat ca pierd timpul. Si nu era vorba de facultati oarecare.

  2. Lipsa interesului pt a invata in continuu exista nu numai la unii profesori ci si la alte meserii, ing., medici, artisti etc. In concernele germane esti obligat sa iei parte anual la doua cursuri de perfectionare.
    Chiar si la tineri, am intilnit unii proaspat iesit din scoala, chiar cu medii bune, care aveau impresia ca deja le stiu pe toate. Cind le-am aratat niste chestii pe care nu le invatasera la scoala, au facut ochii mari, pt ca scoala (desigur depinde de domeniu si profesor) e in urma cu cel putin cinci ani fata de nivelul actual al stiintei si tehnicii. De fapt de abia dupa scoala incepi sa inveti.

    Privind lectura, pe undeva are dreptate colegul tau, exista atitea timpenii publicate si nu numai scrise in puscarie, ca ti-e frica sa mai citesti ceva, te-ai putea contamina.

    • Tot din exerienta, indiferent din ce scoala provin tinerii, la inceput este nevoie de multa adaptare le cerintele locului de munca care de multe ori nu au nici o legatura cu cele invatate in scoala.
      In fiecare an primim in firma tineri de 16 ani pt calificare care au urmat 10 , ZECE, ani de scoala si majoritatea nu stiu nimic. nu stiu sa scrie corect, de socotit nici vorba, asa ca sunt obligat sa incep sa.i invati ce n-au facut la scoala in schimb sunt asi la tacanitul telefoanelor mobile.
      Nu se pot concentra mai mult de 10 minute, le e foame, sete, cauta tot timpul telefonul etc.ect. sunt niste „drogati” care mai intai trebuie „detoxificati” de toata nebunia digitala pt ca activitatea precum si gandirea noastra este inca analoga.

  3. „…trei lucruri, mari și late. ….Trei, faptul că profesorii reușesc să reziste la catedră golindu-și mintea de orice noutate (de orice posibilitate / curiozitate de a învăța ceva nou), altfel clachează. ”

    e posibil…..ca profesor in preuniversitar mai ales, ajungi la un moment dat ca problema ta FUNDAMENTALA sa fie transmiterea ACELORASI cunostinte (deci fara noutate pentru profesor) in zeci de mii de feluri ADAPTATE zecilor de mii de elevi cu care ai de a face. Poate ca asta nu e musai ceva rau.

  4. nu sunt profesor si i am considerat si eu pe profesorii de liceu limitati prafuiti si inutili. dar si profesoratul este pana la urma o meserie iar scoala un loc de munca. acesti oameni nu sunt acolo pentru inovatie continua ci pentru a preda cumva bazele cunoasterii unor adolescenti. nu stiu cati mai abordeaza acum teme dickensiene sau sadoveniene ca scrierile lor sa fie potrivite pentru programa scolara asa ca pana la urma profesorul nu are nevoie de ele decat pentru divertismentul propriu, dar e liber sa se reorienteze si catre gastronomie…asa ca fiti mai bland, oamenii doar isi fac meseria.

  5. Nu vad nimic rau in faptul ca sefele de catedra schimbau retete de muraturi si gogosi pe timpul pauzei, era dreptul lor sa discute despre ce doresc iar daca nu sunt pasionati de calculatoare, treaba lor.
    Nu-mi place daca zilnic se toarna laturi fara discernamant in capul profesorilor ei fiind considerati responsabili de toate relele care se intampla unor tineri pe care ii au sub indrumare.
    Sa consideri pe cineva public a fi un prost ineamna incalcarea demnitatii umane si un prost avand drept la ea.
    Despre prostia altuia se poate pronunta eventual un medic daca constata ca intradevar indiviul este redus mintal, este o boala.
    Stiu ca este complicat, mai ales in spatiul mioritic in care lumea este sloboda la gura sa faci distinctiea fina intre alegerea unor cuvinte potrivite pt categorii intregi de oameni.

    • Poti sa „in calci demnitatea” cuiva, daca il numesti! Aici, e vorba despre ceva grup (nedenumit) in cadrul unei categorii generale! Omu’ si-a spus parerea (c-o fi buna, c-o fi rea) si a descris o experienta personala – care-i problema?

  6. Într-adevăr, nimic nu este mai comun, chiar şi printre oameni foarte sofisticaţi, decît încăpăţînarea oarbă care se manifestă prin lipsa de imaginaţie şi incapacitatea de a judeca. (Hannah Arendt ”Între trecut și viitor – opt exerciții de gîndire politică” pag.273)

    Adică e vorba despre personalități disjunse (dissociative identity disorder): o jumătate normală, cealaltă varză. Acest tip de oameni practică profesiuni dificile (medicină, inginerie), cîteodată la nivel foarte înalt, UNDE NU GREȘESC. De îndată ce părăsesc sfera științei devin iraționali, pînă la abolirea oricărui simț critic, cu simpatii și antipatii pur viscerale. Caz exemplar: Noam Chomsky.

    Da, e o contradicţie care ne duce cu gândul la ceea ce psihologii numesc „disonanţa cognitivă”, o contradicţie între realitate şi imaginea de sine a unui individ sau a unui grup: dacă individul sau grupul n-o rezolvă, se ajunge la pierderea respectului de sine şi la depresie, un fenomen care bântuie lumea contemporana.

    Ca să evite depresia, oamenii îşi produc justificări, denaturand realitatea şi salvând imaginea de sine. Această gândire se numeşte „gândire deziderativă” fiindcă funcţionează în aşa fel încât să ajungem la concluziile dorite de noi. Pe cei mai mulţi indivizi nu-i interesează adevărul, ci confortul psihic, preferă să aibă întotdeauna dreptate decât să ştie cum stau lucrurile în realitate. Gândirea deziderativă are o finalitate psihică, de echilibrare sufletească.
    [Conferențiar universitar dr. Dumitru Borțun — Facultatea de Comunicare și Relații Publice – SNSPA]

    Nu prea cred că Noam Chomsky, savant de mare anvergură, cunoscut și re-cunoscut, ar avea motive reale de a fi în conflict cu imaginea de sine. Dar mai știi ce soluții abracadabrante găsește omul ?

    Tot Hannah Arendt ne spune (apud Socrate și Platon) că gîndirea unui filosof este un dialog silenţios cu sine … Cu alte cuvinte, întrucît omul conţine în sine un partener de care nu poate să se elibereze niciodată este în interesul lui să nu trăiască în compania unui criminal sau a unui mincinos.

    Asta o fi valabil pentru filosofi ̶ din păcate la Chomsky, și la (PREA) mulți alți indivizi sofisticaţi, regula NU se aplică. Așadar legiuni de homo sapiens posedă personalități disjunse (sparte, despicate), trăind într-o dulce simbioză cu niște criminali-mincinoși. Mai mult: este clar că cele două părți ale psihicului respectivilor nu comunică DELOC, altfel am vedea strada plină de lunatici zăpăciți de războiul intern.

    Pornind de aici îmi permit o conjectură (șubredă): latura rațională a minții unora NU face corp comun cu restul pentrucă, ab origine, lipsește cu desăvîrșire. Ea pare mai degrabă introdusă cu forța într-un ”aparat”, pregătit să o folosească, dar incapabil de a și-o apropria singur. Educația, și mai ales școala, ar fi ”meseriașul” ce ”ciocăne” ani de zile ca să căpătăm acest minimum de luciditate. Din păcate, înfipt cu anasîna, el nu se potrivește perfect în ”locaș”, deci nu poate controla întreg cortexul. Astfel s-ar explica de ce rezolvăm corect problemele profesionale, iar în rest ne comportăm precum un copil de cinci ani.

    Dar de unde a răsărit EDUCAȚIA ? Păi tocmai de la Socrate, Platon, Aristotel și alții de același soi, care au fost dotați din naștere cu o minte întreagă. EI au descoperit gîndirea corectă prin dialoguri silenţioase cu ei înşişi. N-a fost ușor ! Căci greșelile nu i-au ocolit nici pe acești mari oameni ― cea mai bună dovadă a dificultății unui asemenea comerț intern. Dar au venit alții și alții, care au reluat, frămîntat și corectat spusele înaintașilor, împingînd lumea înainte. Din păcate imensa majoritate a cvadrumanilor fără păr a opus rezistență ― un mic procent alegînd pasivitatea completă.

    Descoperit la un an DUPĂ cele scrise mai sus.

    În 1950 Klaus Fuchs, fizician de vîrf și ”spion atomic voluntar” (din pură simpatie pentru comunism și U.R.S.S.), a declarat:

    Mi-am folosit filozofia marxistă pentru a-mi împărţi mintea în două compartimente: un compartiment în care îmi permiteam să leg prietenii, să am relaţii personale… Puteam să fiu liber şi fericit, pentru că ştiam că celălalt compartiment era bine păzit… Mi se părea în acea perioadă, că devenisem „un om liber”, pentru că reuşisem ca în celălalt compartiment să mă instalez complet independent de forţele înconjurătoare ale societăţii. …cea mai bună definiţie pe care o pot aplica stării de spirit de atunci, este de SCHIZOFRENIE CONTROLATĂ. (Christopher Andrew & Oleg Gordievski ”KGB” Editura ALL 1994 pag. 269)

    https://www.youtube.com/watch?v=nvp3zAPraF4

  7. Eu cred ca explicatii exista, prima si cea mai la indemana ar fi ca un profesor preda o materie pe care, se presupune, a invatat-o si el bine inainte de a incerca sa-i invete pe altii. Ori, dupa ce a depus un mare efort sa o invete, cu greu mai accepta noutatile, sa schimbe ceva din ceea ce stie. Apoi, scoala – ministerul, adica – nu le cere decat niste hartii, acolo, ca au participat la seminarii si cursuri (pur formale). Si elevii, de obicei, nu le pun probleme, adica nu le pun „stiinta” de carte la indoiala, nu e acolo un mediu care sa-i solicite sa se autoperfectioneze, sa le dea senzatia ca sunt depasiti, ca trebuie sa se schimbe. Stand de vorba cu un profesor nu poti sa nu remarci tonul „didactic”, adica rigid si autoritar. Putine profesii sunt mai conservatoare decat asta. Sunt uimit de dezvaluirile legate de „ucide-l toaca”, calculatorul, m-as fi asteptat ca, de acum, toti sa stie ce-i aia. Asa se explica, probabil, cererile de sporuri pentru lucrul cu calculatorul, venite dinspre profesorime. Astazi, oriunde vrei sa lucrezi, angajatorii presupun ca nu mai e un miracol calculatorul, adica toti stiu ce-i aia. „Dascalii” au nevoie de un miracol, care sa-i lumineze in lupta cu calculatorul.

    • In articol este vorba de perioada 1997-1999, când cuvântul „calculator” era asimilat cu „Ucigă-l toaca”! Domnilor, au trecut 20 de ani de atunci și nu cred că „dascălii” mai au nevoie de un miracol, care să-i lumineze în lupta cu calculatorul! Au învățat de voie, de nevoie să-l folosească…! Funcția creează organul!

  8. Excelent! Recitesc, cu încântare, Parada dascălilor, după 50 de ani. Așa era și în cancelaria unde așteptam să-mi împlinesc cele 40 de ore de practică pedagogică. La un liceu, zis, de elită. În mare parte, a ”elitei” comuniste.

  9. Era pe vremuri un banc cu Napoleon care spunea ca daca ar fi avut presa cum era in estul Europei nici pana astazi nu s-ar fi aflat ca a pierdut batalia de la la Waterloo.
    Eu as adauga o inflexiune sper nostima derivata dintr-o faimoasa caricatura a lui Mihai Stanescu.
    Napoleon si clica ar fi continuat sa vorbeasca de Water L’Eau.

    Adevarul trist este ca dascalii dar si o imensa majoritate a intelectualilor in Romania sunt INADECVATI secolului XXI. Continua sa mestece la infinit aceleasi idei delirante si toxice din secolul XIX si prima jumatate a secolului XX din vestul Europei continentale.
    Lovinescu, presupun ca fiind influentat si conectat la cultura vest europeana continentala sustinea sincronismul preluat ca idee de la francezi. In contextul respectiv ceea ce spunea avea inca o logica si o dovezi ca avea dreptate.
    Intrebarea zilei este: modelul recomandabil sa fie cel francez sau german?
    Raspunsul meu ar fi un categoric NU.

    • Si care sa fie modelul ? unul anglo-saxon ? fino-ungric ? asiatic, rusesc etc.ect.
      Nu cred ca in Romania este nevoie sa fie „inventat” alt sistem de invatamant, ceva cu totul nou si deosebit.
      Inadecavati pt cele ce se intampla in sec 21 sunt in opinia mea ca. 80 % din toti dascali de pe toata lumea, dezvoltarea technologica fiind cu mult inaintea lor dar.
      Cine sunt cei care au facut posibila aceasta dezvoltare ? sunt cei educati de profesorii „prosti” cu 30 – 40 de ani in urma, s-au ma insel ? iar tinerii dotati provin mai toti din scoli de elita, care pot fi urmate numai pe bani grei.
      Ca. 75 % din populatie este „proasta” nu-i asa ? toti meseriasii, soferii, brutarii, vanzatorii, chelnerii, sorele medicale, gunoierii, toti care n-au urmat o facultate la nivelul sec. 21, fara ei insa cei „destepti” s-ar ineca in propriul gunoi si dejectii.
      In opinia mea in Romania este inca multa devoie de munca „cu carca” adevarat cu mijloace moderne dar sa poti conduce un utilaj performant nu este nevoie de nici o facultate, ajunge o scoala de meserie buna.
      Romania poate merge pe un drum adecvat daca recunoaste importanta invatarii unei meserii la nivelul sec. 21, invatamantul sa formeze personal calificat incepand de la tarani si pana la sora medicala iar cei mai inzestrati pot urma scoli pe masura lor, ei isi vor gasi intotdeauna drumul, este vorba de cei „prosti dar multi” carora trebuie oferite sanse astfel incat sa-si poata casriga existenta.
      si degeaba filosofam pe sema sistemelor de educatie, personal a-si opta pt cel german de pregatire profesionala, nu de altceva, este cel mai bun din lume.

      • Germania are un sistem foarte bun de invatamant bun pentru meserii.
        Pentru „tinichigii si chelneri” cum ar spune Basescu probabil.

        In anii ’90, calculatoarele in sistemele de invatamant din US erau in procent de 40% si in Israel erau in procent de 60% din institutii.
        In Germania procentul era de 4%!!!
        Verificati daca aveti dubii.
        Asta este una din cauzele majore ale inapoierii tehnologice a Europei continentale de vest.
        Urmarea directa a ideologizarii si inadecvarii sistemelor de educatie de catre birocrati complet idioti.

        • Da, de accea Germania este a 3 economie pe plan mondial, are prea multi prosti iar UE este ce mai mare economie la nivel mondial, niste maimute scapate din copac.
          Daca Europa ar fi fost inapoiata technologic n-ar fi fost primii care au gasit un vaccin impotriva pandemiei. Da, greseala majora, s-au lasat prea mult pe seama marilor concerne din Silicon Valley acum e foarte greu dar unde e problema ? intr-o economie globalizata lucrurile se relativeaza, fiecare produce ce poate mai bine.

  10. Cred că cel mai bun comentariu este chiar trimiterea de pe această pagină la cartea lui Mihai Maci „Anatomia unei imposturi”.

  11. „…cuvântul „calculator” era asimilat cu Ucigă-l Toaca”

    Se întâmplă să cunosc relativ bine faptul că în anumite zone din Franța, spre exemplu, în perioada pandemiei și în adversitate cu „Ucigă-l Toaca”, cursurile și temele copiilor din unele localități sunt transmise de către cadrele didactice la primării, de unde ajung la copii. Se întâmplă în secolul al XXI-lea, într-o țară „cu apă caldă permanent”.

    România este un stat parțial captiv, cu o economie în curs de dezvoltare, dominat de o cleptocrație securisto-comunistă, care nu a depășit nici după 30 de ani tranziția postcomunistă. Are însă printre cele mai rapide conexiuni la Internet din lume, cu o acoperire remarcabilă pentru nivelul său de dezvoltare.

    Ei, bine, a le reproșa profesorilor români că mai există cazuri, în unele localități modeste, similare cu cele din Franța, bunăoară, este, cred eu, exagerat.

    În București, spre exemplu, cursurile online (la distanță), inclusiv cele de educație fizică (!), se desfășoară în condiții bune în „preuniversitar” și excelente în „universitar”. Cei (elevi, studenți) care nu au chef să participe la ele, nu participă nicicum. Fizic, sau online, cu calculator, sau fără, cu dascăli „cu har”, sau nu. Distribuția Gauss este valabilă și în acest domeniu.

    De ce nu este învățământul românesc la cele mai înalte niveluri din lume?! S-a discutat îndelung subiectul: pentru că este subfinanțat și excesiv politizat. (De curând fostul ministru D Funeriu a scris chiar un „Manifest pentru politizare”). D’aia!

  12. A propos de calculatoare in scoli de la tara.
    Acum vreo 8 ani in preziua alegerilor o scoală primește o mașina cu calculatoare (desktops). Directorul le spune ca deja au primit calculatoare si ca au destule.
    Răspuns: Nu-i nimic astea sunt mai noi si mai bune!
    Urmarea au pus calculatoarele vechi in pod si au desfăcut cutiile noi. Peste doua zile s-a anunțat ca guvernul a pierdut alegerile. A fost ultimul tun dat, pregătit însă bine.

  13. Nu omul de la catedra este devina ci sistemul. Am trecut prin toate etapele de profesorat. Daca nu ai chemare adevarata si pasiune pentru disciplina aleasa, degeaba filozofam pe acest blog. Apoi contractul de munca pe durata nedeterminata nu te face sa fii mai interesat si performant, ci sa dospesti in bula ta si sa trimiti elevii sa citeasca de pe internet. Daca ar exista contract pe doi ani, si daca dovedesti performante la clasa si apoi inca doi ani ar mai fi ceva. In plus clasele reduse la 15 de elevi la gimnaziu, 20 la liceu si lucrurile ar merge mai bine si profesorii si ar cunoaste si verifica mai bine elevii. Apoi inspectoratele nu au fost decat niste oaze de coruptie cu catedre alocate pentru unii. In orice primarie ar putea sa existe doi consilieri si o secretara pe probleme de invatamant si nu o armata de functionari publici inutili. Dar nici actualul ministru nu si a inteles menirea de a face reforme din baza si temeinice.

    • Cum se poate avalua performanta unui profesor ? in functie de note ? in functie de promovabilitate la o scoala superioara ? in functie de ce ? profesorul nu are performante technice precum in automobil.
      Tare a-si fi curios cum s-ar putea defini performanta unui profesor.
      In actul educational este nevoie intotdeauna de cel putin 2 persoane, elevul si profesorul iar daca elevul nu vrea nu-i poti turna „performanta” cu palnia precum uleiul intr-un utilaj.
      Interesul de a invata ceva util pt viata este in primul rand al elevelui, profesorul il poate doar ajuta daca doreste, daca nu, e problema exclusiva , cea a elevului.
      Cine sunt persoanele care pot deschide acest interes, PARINTII !!! prin educatie , model comportamental, nu delasare.
      Poate ar trebui sa discutam despre, elevi, parinti si alte persoane, mai ales din spatiul virtual si mass media care au intre timp mai multa influenta asupra tinerilor decat profesorii.

      • Profesorul poate fi apreciat dupa cum preda lectiile, metodele folosite, deplasari pe teren, in aer liber ori laborator, materialul didactic pe care il poate avea sau crea, depinde de disciplina, nivelul de participare al elevilor, nivelul de informatii asimilate de elevi si cum stiu ei sa il foloseasca in realitatea curenta sau catre alte discipline, nivelul de legatura cu parintii, apoi si cum ii vad elevii si apreciaza la finalul unui an de scoala. Si acum se dau calificative la toata dascalimea, nu mai ca
        de cele mai multe ori este subiectiva dupa relatia cu directorul si seful de disciplina din orice scoala.

        • Apreciat da , dar nu evaluat si cum bine spuneti, exista foarte mult subiectivism, cei place la unul, nu place altuia.
          In opinia mea. munca profesorilor pe an ce trece devine tot mai invadata de birocratie si altele, timpul alocat predarii si muncii cu elevul fiind tot mai putin.
          Tineretul s-a schimbat profund, multi profesori in varsta neputand tine pas cu dezvoltarea, este un conflict care a existat din totdeanuna insa acum a devenit extrem de vizibil si acut, influenta din afara asupra asupra tineretului fiind de multe ori mai mare decat cea din familie si scoala.
          E greu sa lucrezi cu tineri care nu sunt mai sunt in masura sa acorde atentia cuvenita unei ore de curs, telefonul mobil fiind mai interesant asa cum profesorul are din ce in ce mai putina autoritate asupra unor tineri tot mai greu de disciplinat si asta din clasele mici de multe ori parintii fiind cei care „ii strica”.
          De ce scolile de elita sunt de succes, pt ca exista disciplina si respect, fara ele nu poate exista un act educational de calitate.
          Poate cei mai in varsta isi aduc aminte de profesorii care mai imparteau palme, te „altoiau cu rigla” si multe altele, macar era liniste in clasa.
          Invatamantul gratuit este pana in prezent o mare realizare, poate ar trebui regandit, un aport financiar din partea parintilor ar trebui luat in considerare, nu de alta, s-ar gandi poate mai mult la educatia odraslelor si nu i-ar mai „chinui” prin scoala daca nu merita, nu fiecare trebui sa termine un liceu si nici o facultate, exista si alte oportunitati.

  14. Nu ma cred destept .. dar recunosc ca nu citesc „literatura” roamana post ’90!
    in gnl ca si literatura romana „socialiasta” prezinta o societate pe care nu „o recunosc” ….

    A da. Ultimul autor roman pe care l-am citit este Liviu Radu (seria „Taravik”) care per total mi se pare mai „realist” decat literatura „serioasa”.
    Si mai adaug ca am mari dificultati sa accept fanteziile din unele carti care cica prezinta istoria romaneasca ….

  15. Sper ca profesorul cu care mergeati pe munte sa se recunoasca in descrierea savuroasa din acest articol si sa fie mai atent cand isi alege prietenii. Ar putea de exemplu sa numere de cate ori un potential prieten foloseste cuvantul „prost” cand vorbeste despre diversi. Ca mai toate contributiile de pe platforma si acest articol pacatuieste prin generalizare: toti profesorii sunt prosti, inapoiati, plafonati si nu stiu sa foloseasca un computer.
    Demonstratia autorului se face prin exemple dar inductia nu este completa, prin urmare este un fals.

    • Am scris clar. „De ce credeți că unii profesori sunt incredibil de proști?”. UNII înseamnă exact asta: unii, nu toți. Dacă toți profesorii ar fi fost proști, de mult nu mai exista România.

      Ca profesoară sau fostă profesoară, doamnă Mara, ar fi de așteptat să puteți înțelege cuvintele simple ale limbii române. Ca de exemplu „generalizare”.

  16. „Nimic dupa Sadoveanu”? OMG, pai ala nu a fost scriitor. Asta, asa, ca fapt divers, si ca sa incep cu o paranteza, acea „literatura” care se preda copiilor pare ca are ceva comun, e vorba numai de oameni blazati, amarati, care isi accepta soarta: Fefeleaga, Ion, Nicoara Potcoava, Vitoria Lipan, samd. Chiar daca se rascoala, chiar daca incearca sa isi faca dreptate singuri, sa schimbe ceva, nu prea le iese, devin mai degraba victime, clar pretul e prea mare ca sa schimbi ceva, nu se merita. Uite ce a patit Mesterul Manole daca a fost perseverent si a vrut sa lase ceva dupa el, nu era mai bine sa isi accepte „early fail”-ul, precum ciobanul din Miorita? Asta ca sa dau 2 exemple din baladele „fondatoare” ale poporului asta. Avem vreo opera in care un om, prin puterile lui, prin stiinta, viziunea, perseverenta lui, a schimbat ceva si s-a bucurat de asta, ca eu nu stiu, poate in basme, dar nu il literatura care se preda la scoala. Atunci de ce profesorii sunt cei mai scarbiti ca devenim consumatori blazati de Capatos si altele, cand ei pun semintele in pamant, ca sa zic asa? Trist e ca si daca am consuma „literatura” pe care ei o numesc literatura, eu zic ca nu ar fi vreo mare diferenta fata de Capatos si altii…

    Revenind la subiect, despre cancelarie: chiar daca discutiile ar fi fost mai elevate, tot degeaba. Faci o facultate, apoi, profesional vorbind, stai toata viata intr-un grup de 10-20 de oameni titularizati, „definitivati”, colectiv care se schimba incet, ramai cu aceiasi colegi profesori, un grup pestriti, blazat pe masura ce inainteaza in varsta, care se invidiaza si se mananca pe la spate, care se lamenteaza ca nu au bani, dotari, ca pierd contactul cu lumea reala, cu toate acestea se cred „cineva”, si singura si cea mai la indemana manevra este izoleaza de restul societatii, ce deh, se cred oameni „elevati”. Raman acolo, cumva copii, cred ca daca critica moravurile lumii pe care nu o inteleg, asta ii disculpa automat, nu mai evolueaza si pierd contactul cu lumea reala, cu „vibe”-ul societatii, dar pregatesc, chipurile, copiii pentru a se incadra in societate mai bine. Spuneati de colegul „profesor doctor”. Am auzit destule povesti anecdotice despre oameni cu studii inalte, chiar din cei cu ele facute pe bune, ce par sa aiba acelasi substrat comun: oamenii, desi au niste capacitati intelectuale peste medie si de necontestat, se infantilizeaza prin autoizolarea de lumea reala, prin autosificienta si prin barierele pe care si le impun, considerand ca doar prin obtinerea unor titluri academice sau de alta natura, orice interactiune cu „prostii” ar fi pierdere de timp. Alienarea devine la unii totala, efectiv nu ii mai intereseaza rezultatul muncii lor si impactul asupra societatii, tot ce conteaza e sa isi exercite superioritatea in virtutea titlurilor academice pe care le au, scriu „abstracturi” pe care cauta sa le publice pentru a-si mari lista de publicatii, chit ca nu au nicio valoare pentru restul societatii. Cine ii contesta, catusi de putin, primeste o tavaleala pe masura egoului umflat pe care il au: „cine esti tu sa ma judeci pe mine? un nimeni, evident”.

    Spre deosebire de ei, un „santierist” ca mine, inginer in IT, am lucrat in nspe proiecte cu nspe oameni din nspe tari, am vazut diverse culturi, pareri, idei duse la bun sfarsit sau failuri, viziuni dar frustrari precum si alte lucruri omenesti. Nu m-am considerat platit regeste dar nici ca imi fac munca pe nimic. Nu m-am considerat o victima, desi mereu am fost atent sa nu devin una, nimeni nu e ferit de asta. Asta m-a facut sa imi dau seama cat de deprate sunt de a fi buricul pamantului. Am vazut oameni mult mai destepti ca mine, oameni care poate nu sunt mai destepti dar cumva au avut rezultate notabile (sa fie inteligenta emotionala secretul?), oameni care au creat valoare imensa pentru semenii lor, fara stiinda prea multa, doar din bucuria de a crea ceva. De la oamenii acestia am cautat sa invat cate ceva. Exista comunitati stiintifice, tehnologice sau doar de simpli pasionati care activeaza online, distribuite pe toate meridianele, cu care poti schimba pareri, poti intreba lucruri. cum ar fi stackoverflow.
    Credeti ca profesorii nostri sunt activi in vreuna din aceste comunitati? Credeti ca intra in vorba cu profesorul finlandez online si il intreaba care sunt valorile lui, cum face el sa se faca inteles de copii, de ce Finlanda e une e in materie de invatamant, unde ar trebui sa „bata” si el cu educatia? Din pacate nu prea. E mai usor sa spuna ca sistemul e subfinantat si asta e explicatia pentru toate problemele care de fapt nu au solutie pana nu vin banii, desi, daca ar intra in vorba cu colegii finlandezi, ar vedea ca nici acolo profesorii nu se considera prea bine platiti. Cum spuneam, ai nostri termina o facultate si in general se izoleaza intr-o cancelarie prin natura meseriei, dar si de restul societatii, uitati-va cum se imbraca, mai ales cei de moda veche, vor sa fie inca perceptui ca niste domni, superiori oarecum. Trist e ca aceasta distantare pe care o adopta de societate e si una emotionala, fata de copiii pe care ii educa.
    Inchei totusi intr-o nota optimista: am vazut multi profesori tineri, entuziasti, cu un alt vibe, care nu au nimic din cele de mai sus, se imbraca in blugi si care se poarta nu ca un profesor, ci ca un om normal. Ei sunt pentru mine speranta. Stiu ca si ei sunt inca victimele profesorilor de moda veche, ai „costumelor gri”, al sistemelor intortocheate de la inspectorate, titularizari, dar totodata sunt si vicimele asteptarilor proaste ale parintilor, care, cel putin unii din ei se asteapta la acelasi profesor de moda veche: rece, autoritar, care inspira frica mai intai de toate.
    Insa, timpul nu mai are rabdare. La fel cum taximetristii, „regii” transportului in comun s-au trezit loviti in moalele capului in doar cativa ani de Uber, trotinete si altele, si tot ce au putut face a fost sa ii urasca si sa ceara sus si tare interzicerea lor, la fel si invatamantul clasic incepe sa fie lovit in moalele capului de online, stiu ei profesorii de moda veche de ce s-au ferit ca dracu’ de tamaie de asta.

  17. Ar fi dificil să răspund tuturor comentariilor; în plus, parcă văd că vrând s-o dreg, mai rău o frâng! Așa că mă limitez la a semnala excelentele pagini despre cancelarie din romanul „Solenoid” al lui Mircea Cărtărescu și să copiez mai jos penultima pagină din „Parada Dascălilor”, în care autorul (un Anton Holban foarte puțin stilizat) i se adresează fostului său elev Ionel Melinte, revoltatul de la orele de dirigenție. Am fost și eu diriginte, am avut și eu parte de revoltele copilărești ale Melinților mei (doi băieți și patru fete, nu le dau numele, se știu ei), și n-am cum scrie mai bine sau mai clar decât Holban pe acest subiect (blazarea profesorilor, acesta este subiectul):

    „Ionel Melinte, am terminat… aș putea prelungi, într-o carte de cinci ori mai mare, căci subiectul este inepuizabil, dar tipograful nu o va permite… și apoi, la ce bun? Căci de voi spune tot adevărul, nu voi interesa pe nimeni, așa va părea de obicinuit. Ce să facem?, m-ai întrebat. Să țipăm, să nu admitem nici o nedreptate, să ne plângem la toată lumea, să-i alungăm pe cei proști sau pe cei care nu-și fac datoria, să dăm foc de e nevoie. Să facem asta? Vom putea schimba ceva? Și ce vom pune în loc?

    Să fugim departe, în altă țară, unde sunt alte obiceiuri și alți oameni? Vom fi mai fericiți?

    Dar atunci? Să lăsăm oamenii în pace. Să nu dăm spectacolul unei agitații inutile și, deci, caraghioase. Părintele Bartolomeu avea dreptate: n-o să schimbăm noi lumea. Hai mai bine să ne bucurăm de ceea ce e frumos și să ne facem că nu observăm ceea ce nu ne place. Cu vremea, când vei fi bătrân, îți vei da seama ce complicat este să nu faci concesii. Vei avea pentru dascălii tăi de odinioară – te asigur! – cuvinte amuzante, îți vei aduce aminte de scene comice și vei râde, dar ciudă nu vei mai avea deloc. Dimpotrivă, poate puțină melancolie pentru timpurile acelea când tu, mic, plăpând ca o fetiță, îți încruntai sprâncenele și voiai să schimbi lumea”.

  18. Toate cele spuse de autor sunt adevărate. Și totuși….
    Dacă vrei să faci învățământ de masă, cum e în toată europa, ai nevoie de mulți profesori. Prea mulți, mai mulți decât ai putea găsi într-o societate normală. ( unul din atuurile învățământului comunist era și ăsta, că nu prea aveai multe variante de carieră, nu puteai fi nici întreprinzător, nici politician, nici „creativ” sau orice altceva, nici măcar IT-st nu puteai fi decât cu mare noroc, numărul de job-uri fiind drastic limitat. Deci aveai la dispoziție, ca om inteligent, varianta cam grețoasă a activistului și două variante „cinstite”: profesor sau inginer). ( desigur, existau mai multe meserii cinstite, e o generalizare grosieră bazată pe numere, alte profesii – medici, economiști -erau restrânse numeric, rog să nu se interpretze depreciativ). Numărul potențialilor profesori deci, baza de selecție, a scăzut de-a lungul timpului. Însă … sunt două lucruri care nuanțează constatarea: amicul care nu mai citea nimic de la Sadoveanu încoace nici nu era chemat să predea altceva. Probabil își cunoștea bine „materia” și există o posibilitate ca lecțiile lui să fie bine făcute și poate chiar îndrăgite. ( ca o paranteză, prin anii ’90 mă ocupam de reparații, în principal televizoare, pentru că era „boom-ul” epocii: prima dată TV-urile color, second-hand, apoi televiziunea prin cablu care a adus cererea pentru al doilea televizor în orice casă („vreau să văd și eu meciul când se uită nevastă-mea la telenovelă”) ). După un an-doi de practică devii destul de bun, mai ales dacă ai studii superioare în domeniu, ca mine. E o ocupație care te deprofesionalizează pe tine, ca inginer, dar clientului îi oferă un serviciu de calitate ridicată. Situația asta e destul de întâlnită la profesori, până la urmă ca profesor de gimnaziu nu prea vorbim de meserie la nivel înalt, ceea ce contează e mai degrabă pedagogia. Asta însă e o altă poveste, și mai fără de sfârșit, cred că în domeniul ăsta standardele lui Marius Chicoș-Rostogan sunt de neatins în zilele noastre. Și încă ceva ar mai fi de zis: după părerea mea sunt de ajuns unul-doi profesori cu har și ești salvat. Restul depinde de tine… Deci nu m-aș concentra prea mult pe obiectivul de a avea numai profesori „deștepți” ( din păcate mai degrabă trece cămila prin urechile acului) ci pe acela de a nu-i alunga pe aceștia unul-doi. Cu riscul de a-i face să învețe cum se pun murăturile…

    • Ca de obicei, domnule Mihai Badici, ați argumentat „bronz”. Nu am nimic de adăugat sau contrazis, nu găsesc nicio fisură. Dar nici vreo soluție nu văd. Din meseria de profesor SE FUGE; nu numai Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Ioan Gyuri Pascu, Cristian Teodorescu, Mircea Nedelciu, Ioan T. Morar, Viorel Marineasa și foarte-foarte mulți alții au fost profesori și au fugit unde-au văzut cu ochii, dar și nume ceva mai cunoscute, ca Jerome K. Jerome, George Orwell, Ion Luca Caragiale sau John Fowles. Lista e nesfârșită… eu zic că e ceva cu meseria asta, ceva încă nespus / de nespus. Nu știu ce anume sau din ce cauză, dar oamenii fug de ea. Nu știu ce să zic… mulți chemați, puțini alesi?! Sau mai degrabă invers: prea puțini aleși dintre mulții chemați?

      Am auzit și eu de propunerea de introducere a anului sabatic; poate fi o idee bună, habar n-am. Mi se pare mai potrivită pentru țări bogate și bine închegate, ca Olanda, Finlanda, Elveția sau Norvegia, dar, dacă tot ne pornirăm să ardem etapele…

      Sau, poate, încurajarea școlilor particulare, de toate nivelurile? Cine știe, poate-o merge; dac-a mers la grădinițe și la facultăți, de ce-ar fi imposibil la gimnazii și la „primare”? Mă gândesc că dacă profesorii se obișnuiesc și ei să dea vreo 10 – 15 interviuri de angajare de-a lungul carierei lor, cum fac de pildă copywriterii (cu schimbarea aferentă a locului de muncă și a nivelului de salarizare, de obicei „în sus”), poate se vor scutura – unii! – de acest sentiment nenorocit al blazării. Sau, cum a scris profesorul Liiceanu în „Despre limită”, vor avea o șansă să evite tentația „încremenirii în proiect”.

      Cinstit vorbind, habar n-am care e soluția. Și teamă mi-e că nimeni n-are.

      • Ca să imaginăm soluția trebuie să știm cum punem problema ( oricine știe că o problemă bine pusă e pe jumătate rezolvată). Ori tot ce se întâmplă în învățământ ( de mulți ani, și nu doar la noi, în toată Europa) mi se pare că arată în primul rând lipsa unui obiectiv. Nu știm ce fel de om vrem să educăm, așa că momentan învățământul nu pare a avea alt scop în afară de autoreproducerea sistemului ( prelungirea învățământului de la 8 clase la zece, apoi la 12, apoi asimilate școlile profesionalele cu liceul ca să poți merge cu diploma respectivă la facultate… ) . Ceea ce îmi amintește de întrebarea unei femei dintr-un sat din Moldova către o prietenă care făcea un sondaj pentru un institut al academiei: „și când terminați Academia asta, ce o să faceți?” . De la „omul nou”, care musai era o țâră inginer, că trebuia să construiască socialismul, și ale cărui rămășițe încă dăinuie în programa școlară, nu a mai fost formulat nici un obiectiv…

  19. La romani exista acest obicei generalizat: sa ii critice crunt pe altii. Dar sa nu stea sa isi analizeze propria valoare si contributia in societate.

    Si pentru ce exista prietenii la romani daca nu sa le torni laturi in cap intr-un articol?
    Daca mergeati impreuna sute de ore pe munte, trebuie sa se fi creat o relatie intre voi. Si cel mai bun lucru pe care il aveti de facut este sa va defaimati anonim in articole?

    De ce nu il intrebi direct pe prietenul tau cel il opreste mai exact sa citeasca? Poate ca raspunsul ar fi mai clar si mai bun decat ipotezele din articol.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Mihai Buzea
Mihai Buzea este arborist și scriitor. Ultima carte publicată: „Paralel” (2021)

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Carte recomandată

“Să nu apună soarele peste mînia noastră. Un psiholog clinician despre suferința psihică” – Andrada Ilisan

”Berdiaev spune că la Dostoievski singura afacere, cea mai serioasă, cea mai adîncă e omul. Singura afacere de care sînt preocupați toți în Adolescentul e să dezlege taina lui Versilov, misterul personalității sale, a destinului său straniu. Dar la fel e și cu prințul din Idiotul, la fel e și cu Frații Karamazov, la fel e și cu Stavroghin în Demonii. Nu există afaceri de altă natură. Omul este deasupra oricărei afaceri, el este singura afacere. Tot omul e și-n centrul acestei cărți. Și lipsa lui de speranță.” Continuare…

 

 

 

Carte recomandată

”Incursiunile în culisele puterii lui Vladimir Putin îi oferă cititorului panorama plină de nuanţe, paradoxuri şi simulacre a unui regim autocratic unic în felul său. Analizele lui Armand Goşu sînt articulate elegant şi se inspiră din monitorizarea directă a evenimentelor, ceea ce ne permite să traversăm nevătămaţi labirintul slav întins între Sankt-Petersburg şi Vladivostok.” (Teodor Baconschi)

Cumpara cartea, 39.95 RON

Daca doriti un exemplar cu autograf accesati linkul acesta

 

Esential HotNews

Top articole

Suntem un stat laic?

Scriu textul de față îndemnat de trei împrejurări. În ordine cronologică inversă, a treia e apariția reportajului Recorder Clanul marelui alb. Sunt...

Când sursele de energie care ar trebui să stopeze schimbarea climei nu mai funcționează din cauza schimbării climei…

Toleranța va atinge un asemenea nivel încât oamenilor inteligenți li se va interzicesă mai gândească pentru a nu-i ofensa pe imbecili.Autor...

Odăjdiile clanului Soprano

În statutul BOR art. 149, cauzele se introduc pe rolul consistoriului doar cu aprobarea episcopului sau patriarhului.  Hotărîrile devin executorii doar după...

Criză economică sau nu? Furtuna Perfectă necesară unui ”crash”

Semne de criză economică sunt tot timpul. Într-un sens, crize economice, mai mult sau mai puțin extinse, la nivel de ramură, la...

România, octombrie 2021 : eşec statal şi paralizie politică

Eşecul statal şi paralizia politică sunt semnele sub care stă România zilelor acestea.   Statul român se înfăţişează cetăţenilor acestei ţări  astfel cum...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.