miercuri, februarie 8, 2023

Paradoxul sapiențial, capcana bârfelor și unele schimbări climatice

Ultimele cinci milioane de ani acoperă linia evolutivă de la maimuțele primitive la genul Australopithecus („maimuțele sudice”), ajungând apoi la genul nostru, Homo (circa 2 milioane ani în urmă), și, în cele din urmă, la specia noastră, Homo sapiens, care a apărut acum 300.000 – 200.000.[1] După ce strămoșii noștri (H. habilis, H. erectus, H. heidelbergensis, H. neanderthalensis) au adoptat în mod predominant mersul biped și au început să folosească/să producă unelte de piatră, volumul creierului s-a triplat, de la 400 – 500 cm3 la valori maxime de 1.100 – 1.500 cm3. (Fig. 1).

Cu circa 60-70.000 ani în urmă, Homo sapiens a început expansiunea sa teritorială, migrând din habitatul său inițial de tip savană africană către regiuni mai reci și oceanice. Aproximativ în același timp, Homo sapiens a început brusc să creeze artefacte simbolice (de exemplu, picturi, statui și accesorii) împreună cu o varietate mai mare de unelte.

Pe baza cercetărilor arheologice putem urmări migrațiile în afara Africii ale speciei noastre și activitățile sale. În afară unui episod de artă rupestră, care s-a limitat foarte mult la Europa (Franța, Spania) și puțin mai departe în Asia, nu s-au întâmplat prea multe lucruri intelectuale până acum aproximativ 10.000 de ani. Pe de altă parte, genetica modernă a clarificat faptul că codul nostru genetic este, în general vorbind,  foarte asemănător cu codul genetic al strămoșilor noștri din Africa de acum circa 70.000 de ani.

Prin urmare, dimensiunea creierului și complexitatea comportamentului par să fie corelate doar până la un anumit punct în timp. Discrepanța dintre apariția speciei Homo sapiens și manifestarea mult mai târzie a capacităților sale cognitive este cunoscută sub numele de Paradoxul sapiențial, denumire propusă de profesorul Colin Renfrew, University of Cambridge, în 1996.[2]

Paradoxul este formulat sub forma unor întrebări de tipul:

Dacă oamenii moderni din punct de vedere genetic și fizic au existat în ultimii, să spunem, 100.000 de ani, având aceleași abilități cognitive care ne permit nouă astăzi să construim avioane, trenuri, rachete și alte tehnologii complexe, de ce a fost nevoie de circa 90.000 de ani pentru ca ei să construiască ceva asemănător cu o civilizație, precum cea de la Göbekli Tepe? Cu alte cuvinte, de ce a existat un decalaj atât de mare între apariția oamenilor moderni din punct de vedere genetic și anatomic, asemenea nouă, și dezvoltarea comportamentelor complexe? De ce oamenii au rămas „încremeniți în proiectul” evoluției cognitive zeci de mii de ani?

De la formularea lui în 1996, Paradoxul sapiențial a declanșat o avalanșă de răspunsuri și contra-întrebări.

Unii cercetători au încercat să îl respingă, invocând existența unei evoluții umane lente, dar continui. Numai că aceste schimbări evolutive recente sunt legate de diversificarea alimentelor și, foarte probabil, semenii noștri de acum 100.000 nu aveau atâtea cazuri de obezitate cum avem noi astăzi. Dar punctul central al Paradoxului sapiențial are în vederea evoluția cognitivă a lui H. sapiens. Cercetătorii care au studiat această problemă (d. ex., Jared Diamond, Steven Pinker, Peter J. Richerson, Yuval Noah Harari, David Graeber, David Wengrow) sunt de acord că abilitățile cognitive nu au apărut acum 10.000 – 12.000 ani. Harari, de exemplu, în best-seller-ul Sapiens: A Brief History of Humankind,  descrie existența unei revoluții cognitive, desfășurate în perioada 70.000 – 30.000 î.e.n., și având trei direcții majore de dezvoltare intelectuală a lui Sapiens: limbajul flexibil, comunicările despre alții (bârfele) și ficțiunile colective (mituri, legende, zeii, religii). În plus, trebuie precizat că primii Homo sapiens de acum 300.000 de ani aveau creierul la fel de mare ca al nostru![3]

O explicație recentă a Paradoxului sapiențial, invocând elemente din domeniile științelor cognitive, arheologiei, antropologiei și neuro-biologiei, propune un mecanism alternativ pentru accelerarea evoluției cognitive: interacțiunea reciprocă dintre nișele neuronale, cognitive și ecologice într-o buclă cu feedback pozitiv.2

Tot recent, profesorul Erik Hoel (Tufts University) a preluat ideea „comunicărilor despre alții” din cartea lui Harari și a publicat eseul Capcana bârfelor (The Gossip Trap). Hoel speculează că „blocarea în istorie” de-a lungul a multor zeci de mii de ani a fost legată de așa-numitul numărul lui Dunbar, o relație liniară între mărimea cortexului raportat la restul creierului și mărimea media a grupului social din care face parte individul.[4] Conform acestui număr, un om poate menține relații sociale stabile cu 150 persoane. Un astfel de număr, relativ mic, nu ar fi permis prea multe interacțiuni sociale, schimburi de informații, cunoștințe, experiențe etc. Doar uneori, în anumite perioade ale anului, densitatea interacțiunilor umane se presupune că a crescut radical, generând astfel explozii remarcabile de expresie culturală. În concluzie, încălcarea numărului lui Dunbar ar fi reprezentat un pas important spre civilizație. De ce? Pentru că, potrivit unei butade formulate de Eleanor Roosvelt,

Marile minți discută idei. Mințile medii discută despre evenimente. Mințile mici discută despre oameni.

Hoel explică apoi:

O „capcană a bârfelor” funcționează atunci când întreaga ta lume nu depășește numărul lui Dunbar și, pentru a-ți organiza societatea, ești obligat să discuți mai ales despre oameni [adică să bârfești]…Și da, bârfa poate acționa ca un mecanism de nivelare…Așa că ne-am nivelat singuri în pământ timp de 90.000 de ani. A trăi în capcana bârfelor înseamnă că managementul reputației impune o pantă atât de abruptă încât nu mai poți ieși din ea, împiedicând dezvoltarea a ceva interesant, cum ar fi arta sau cultura sau idei noi sau noi evoluții sau orice altceva.

Aș dori să adaug aici o precizare: același Robin Dunbar, al cărui număr „magic” ar fi controlat mărimea relațiilor sociale primitive, a publicat în 1998 cartea Grooming, Gossip, and the Evolution of Language, în care privește bârfa ca pe un instrument de ordine și coeziune socială – la fel ca îngrijirea nesfârșită cu care rudele noastre, primatele, își îngrijesc relațiile sociale. Mai mult, Dunbar sugerează că oamenii au dezvoltat limbajul pentru a servi aceluiași scop, dar mult mai eficient. Se pare că nu este nimic zadarnic în legătură cu pălăvrăgeala sau bârfa, care țin împreună un grup divers și dinamic – fie că este vorba de vânători-culegători, soldați sau colegi de muncă.

Paradoxul sapiențial și schimbările climei

O explicație alternativă a „blocării în istorie”, a „tăcerii cognitive” de zeci de mii de ani, poate și trebuie să includă factorii climatici ale căror variații au condus, în cele din urmă, la inventarea agriculturii și începutului civilizației actuale.

Atâta timp cât oamenii erau vânători-culegători, migrând permanent în grupuri controlate de numărul lui Dunbar, este greu de imaginat cum ar fi putut avea loc diverse experimente politice și culturale care au apărut numai după inventarea și practicarea agriculturii în Neoliticul superior.

Precedenta interglaciație, numită Eemian, în multe privințe similară celei actuale, s-a produs în intervalul 130.000 – 115.000 ani î.e.n. A urmat ultima glaciație, care a culminat acum 21.000 ani. După care, o dată cu topirea ghețarilor, aprox. 11.500 ani în urmă, a început actuala interglaciație, epoca Holocenului.

O primă întrebare: Dacă H. sapiens a apărut acum 200.000 ani, de ce nu a inventat agricultura în Eemian? Era interglaciație ca acum, temperaturile erau cu 1°-2°C mai mari decât acum, iar în zona Arctică depășeau cu 2° – 4°C pe cele de astăzi (fără Acordul de la Paris 😂), pe când concentrația de CO2 era 0,028%, precum cea din perioada preindustrială.

Răspunsurile la această întrebare sunt speculative din lipsa datelor legate de populațiile umane la vremea respectivă, activitățile lor și urmele (artefactele) acelor activități. Nu există nicio dovadă arheologică despre eventualele tehnologii pe care oamenii trăind în Eemian le-ar fi putut folosi în scopuri agricole (de ex., colectarea intensivă a plantelor). Este probabil că fauna era abundentă și nevoia de a domestici animale nu apăruse. Să mai reținem că pe atunci nu exista un limbaj și un vocabular adecvat pentru a discuta concepte noi precum o sămânță cade pe pământ și tu trebuie să aștepți până aceasta va deveni un copac cu fructe sau o altă plantă comestibilă. Ideea că semințele EXISTĂ ar fi fost o descoperire culturală importantă, al cărei timp nu venise însă.

Agricultura a fost imposibilă în timpul ultimei glaciații (115.000 – 11.500 î.e.n.). Clima era variabilă și foarte secetoasă pe suprafețe mari. Nivelurile atmosferice de CO2 (0,015%) erau scăzute, defavorizând vegetația. Probabil cel mai important, clima din ultima glaciație a fost caracterizată de fluctuații de o mare amplitudine a frecvenței la scări temporale de la un deceniu sau mai puțin până la un mileniu. Pentru că sistemele de subzistență agricolă sunt vulnerabile la fenomenele meteorologice extreme și pentru că evoluția cognitivă a sistemelor de subzistență care utilizează intensiv și specializat plantele se produce relativ încet, agricultura nu putea să se dezvolte.[5]

După maximul glaciar de acum 21.000, clima începuse un proces de încălzire, ghețarii se retrăgeau, noi zone erau cutreierate de grupurile de vânători-culegători, lucrurile păreau a merge spre o încălzire mai pronunțată. Dar clima s-a schimbat din nou. Pe fondul încălzirii generale, s-a declanșat un episod de răcire globală, când lumea s-a întors din nou în „casa de gheață” (icehouse). Episodul se numește Younger Dryas și avut loc între 13.000 – 11.700 î.e.n. (Fig. 2).

Fig. 2. Inversiunea climatică Younger Dryas. Dovezi despre episodul de răcire globală care a întrerupt încălzirea generală post-maximul glaciar provin din: A) Atlanticul de Nord; B) o întoarcere către vegetația arctică în Europa; C) o întoarcere către temperaturi mai scăzute indicate de populațiile de insecte din Britania (după ref. [6])

O multitudine de efecte glaciale au fost descoperite de cercetători prin analize de carote, polen, praf glaciar (loess) și altele. Ceea ce trebuie reținut este că tranzițiile de la încălzire globală la răcire globală au apărut în mai puțin de un secol, cu majoritatea schimbărilor de climă concentrate într-un singur deceniu.

În aceste condiții, episodul Younger Dryas a marcat o schimbare climatică abruptă, care a intensificat condițiile deja aspre (secetoase) din multe zone ale emisferei nordice și a forțat oamenii să se retragă în jurul unor surse de apă stabile. Migrația a făcut loc sedentarismului. În aceste condiții de creștere a densității umane, numărul lui Dunbar a fost depășit. Presiunea populației a devenit un factor determinant în crearea unor  comunități mai largi și sedentare. Oamenii care au început să culeagă și să mănânce semințele sălbatice au împrăștiat accidental o parte din ele; căzute pe pământ, acestea au încolțit în următorii ani, apărând astfel o formă de agricultură primitivă. Younger Dryas a însemnat și începutul domesticirii timpurii a unor plante.

Spre deosebire de Pleistocen, perioada stabilă a Holocenului a permis evoluția agriculturii în zone vaste cu climă relativ caldă și umedă sau cu acces la irigații. Populațiile preistorice au început a crește rapid până la atingerea capacității portante oferite de mediul înconjurător și eficiența sistemului de subzistență predominant.

Sedentarismul și obținerea de hrană stabilă au modificat treptat structurile sociale și politice ale grupurilor practicând agricultura – o nouă revoluție umană. Inventarea agriculturii, impusă de variațiile climei, reprezintă totodată un experiment natural în evoluția culturală.

 Concluzii

Paradoxul sapiențial – o lungă perioadă de „timp încremenit în istorie” în care evoluția cognitivă a oamenilor moderni nu s-a manifestat remarcabil – a putut fi depășit, în opinia mea, de contribuția neașteptată a climei în schimbare: de la un Pleistocen geros, secetos, extrem de variabil, culminând cu un episod de inversare a trendului climatic, s-a ajuns la un Holocen cu o climă mult mai stabilă, umedă, cu mai puține fluctuații de mare amplitudine. Omenirea a trecut printr-o Revoluție Neolitică, legată de originile agriculturii, ajungând într-o fază revoluționară umană, implicând apariția unor noi comportamente (noi industrii litice, scule din os și coarne, noi relații sociale). Paradox depășit…

O istorie a evoluției umane, extinsă peste ultimii 620.000 ani a fost descifrată și interpretată cu ajutorul unei carote extrase dintr-un foraj săpat în estul Etiopiei, leagănul specii noastre. Noile date, publicate pe 26 septembrie 2022,  atestă că

clima Pleistocenă a fost marcată de oscilații puternice și abrupte între condiții umede și uscate. Schimbările în frecvența și intensitatea acestor oscilații par să fi mers mână în mână cu tranziții majore în evoluția umană… Schimbările în intensitatea și frecvența acestor oscilații par să fi avut loc în paralel cu evenimente majore din evoluția hominienilor și poate chiar să le fi determinat.[7]

 O constatare finală, extrasă din Richerson et al., 2001:

Reîntoarcerea schimbărilor climatice la scara care a caracterizat ultima glaciațiune este foarte probabilă dacă ideile actuale despre ciclurile Milanković ale Pleistocenului sunt corecte. Susținerea agriculturii în condiții de amplitudine mult mai mare, cu variații de mediu având frecvențe mai ridicate decât cele cu care se confruntă fermierii în prezent, ar putea fi o considerabilă provocare tehnologică. În cel mai bun caz, concentrațiile mai scăzute de dioxid de carbon și precipitațiile medii mai scăzute sugerează că producția agricolă medie mondială ar scădea considerabil.

Încălzirea globală antropogenă actuală ar putea preveni, cel puțin temporar, o revenire la condițiile glaciare. Cu toate acestea, noi înțelegem prea puțin reacțiile de feedback care reglează sistemul climatic pentru a avea încredere într-un astfel de efect. Creșterile actuale de CO2 amenință să ridice temperaturile la niveluri care, în interglaciarele trecute, au declanșat aparent un efect de feedback semnificativ care a produs un declin relativ rapid către condițiile glaciare.

Nimeni nu poate încă să estimeze riscurile pe care ni le asumăm cu privire la o revenire rapidă la un mediu mai rece, mai uscat, mai variabil și cu mai puțin CO2, și nici să evalueze exact amenințarea pe care astfel de condiții o implică pentru continuarea producției agricole. Cu toate acestea, instabilitatea sistemului climatic din Pleistocen și gradul în care agricultura este probabil dependentă de stabilitatea Holocenului ar trebui să ne dea de gândit.


Note:

[1] Iriki, A. et al., 2021, The sapient paradox and the great journey: insights from cognitive psychology, neurobiology, and phenomenology, Psychologia, vol. 63, no. 2, pp. 151-173.

[2] Renfrew, C., 1996, The sapient behaviour paradox: How to test for potential? In P. Mellars & K. Gibson (Eds.), Modelling the early human mind (pp. 11–15). McDonald Institute.

[3] Neubauer S., et al., 2018, The evolution of modern human brain shape, Science Advances, vol. 4, no. 1, pp. 1 – 8.

[4] Dunbar, R. I. M., 1992, Neocortex size as a constraint on group size in primates, J. 0f Human Evolution, vol. 20, pp. 469 – 493.

[5] Richerson, P. J., et al., 2001, Was agriculture impossible during the Pleistocene but

mandatory during the Holocene? A climate change hypothesis, American Antiquity, vol. 66, no. 3, pp. 387 – 411.

[6] Ruddiman, W. F., and McIntyre, A., 1981, The North Atlantic ocean during the last deglaciation, Paleogeography, Paleoclimatology, Paleoecology, vol. 35, pp. 145 – 214.

[7] Foerster, V., et al., 2022, Pleistocene climate variability in eastern Africa influenced hominin evolution, Nature Geoscience, vol. 15, pp. 805–811.

Distribuie acest articol

331 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Constantin Crânganuhttp://academic.brooklyn.cuny.edu/geology/cranganu/
Constantin Crânganu este profesor de geofizică și hidrogeologie la Graduate Center și Brooklyn College, The City University of New York. Domenii conexe de expertiză: inteligență artificială, schimbări climatice, geologia petrolului. Între 1980 și 1993 a fost asistent și lector de geofizică la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași, Facultatea de geografie-geologie. În 1993 a fost declarat câștigătorul primului concurs național din România post-comunistă pentru prestigioasa bursă Fulbright oferită prin concurs de Congresul SUA. În calitate de Fulbright Visiting Scientist la University of Oklahoma el a efectuat cercetări fundamentale și aplicative despre suprapresiunile din bazinele sedimentare, fluxul termic și căldura radioactivă din crusta terestră, identificarea stratelor cu conținut de gaze în gaura de sondă, exploatarea printr-o metodă personală a zăcămintelor neconvenționale de hidrați de metan etc. După mutarea în 2001 la City University of New York, profesorul Crânganu a început o nouă direcție de cercetare: implementarea metodelor de inteligență artificială în studiile de petrofizică și hidrogeologie. Pentru activitatea sa în acest domeniu de pionierat a fost nominalizat la ENI Awards 2012 și a primit o ofertă din partea editurii Springer de a publica o carte reprezentativă pentru acest domeniu cutting-edge. Cartea, intitulată Artificial Intelligent Approaches in Petroleum Geosciences, a apărut în 2015. În 2018, a primit pentru a doua oară titlul de Fulbright Scientist (o performanță foarte rară) și a desfășurat activități de cercetare la fosta sa Universitate din Iași. Ultima carte publicată este Climate Change, Torn between Myth and Fact, Cambridge Scholars Publishing, hard cover în 2021, soft cover în 2022. ___________________________________________________________________________________ DISCLAIMER: Profesorul Constantin Crânganu nu lucrează pentru, nu oferă consultanță, nu deține acțiuni și nu primește finanțare de la nicio companie sau organizație care ar putea beneficia de pe urma acestui articol și nu a dezvăluit nicio afiliere relevantă în afara poziției sale academice.

Carti noi

 

Institutul de Istorie a Religiilor al Academiei Române și Muzeul Național al Literaturii Române vă invită la expoziția „Manuscrisele inedite ale lui Mircea Eliade din patrimoniul Institutului de Istorie a Religiilor al Academiei Române”, care va putea fi vizitată între 26 ianuarie și 13 martie 2023 la sediul Muzeului Național al Literaturii Române din strada Nicolae Crețulescu nr. 8. Află mai multe

Carti noi

Revoluția Greacă de la 1821 pe teritoriul Moldovei și Țării Românești

 

Carti noi

„Jurnalul de doliu scris de Ioan Stanomir impresionează prin intensitatea pe care o imprimă literei, o intensitate care consumă și îl consumă, într-un intangibil orizont al unei nostalgii dizolvante. Biografia mamei, autobiografia autorului, atât de strâns legate, alcătuiesc textul unei declarații de dragoste d’outre-tombe, punctând, în marginea unor momente care au devenit inefabile, notele simfoniei unei iremediabile tristeți… vezi amanunte despre carte
 „Serhii Plokhy este unul dintre cei mai însemnați experți contemporani în istoria Rusiei și a Războiului Rece.” – Anne Applebaum
În toamna anului 1961, asasinul KGB-ist Bogdan Stașinski dezerta în Germania de Vest. După ce a dezvăluit agenților CIA secretele pe care le deținea, Stașinski a fost judecat în ceea ce avea să fie cel mai mediatizat caz de asasinat din întregul Război Rece. Publicitatea iscată în jurul cazului Stașinski a determinat KGB-ul să își schimbe modul de operare în străinătate și a contribuit la sfârșitul carierei lui Aleksandr Șelepin, unul dintre cei mai ambițioși și periculoși conducători sovietici. Mai multe…
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro