Cand a inceput criza actuala, temerea mea a fost ca urzeala Uniunii va incepe sa se rareasca, statele membre trecand la re-nationalizarea unor politici comune. Si, intr-adevar, discriminarea impotriva romanilor introdusa mai intai de Italia, apoi de Franta, suspendarea aranjamentului Schengen solicitata recent de cele doua state impreuna, sau re-introducerea controalelor la granitele Danemarcei ilustreaza cum una din marile realizari comune ale UE – libera circulatie – a fost abandonata in favoarea intereselor nationale inevitabil mai inguste.
Mai mult, conducatorii politici ai tarilor membre au devenit prizonierii castigurilor politice pe termen scurt si, de aceea, trateaza toate provocarile exclusiv prin prisma impactului lor asupra opiniei publice, si nu prin prisma valorii lor intrinseci, cum ar trebui. Exemplul Germaniei care a votat diferit de aliatii ei in privinta Libiei din motive care tin exclusiv de politica interna – pe care unii le califica drept egoiste prin excelenta – este cat se poate de ilustrativ in aceasta privinta.
Criza, pe de o parte, care determina tarile membre sa fie preocupate aproape total de situatia lor interna, si procesul de reasezare a raporturilor mondiale de putere, pe de alta parte, care determina statele sa fie egoiste in urmarirea interesului national contribuie impreuna la slabirea legaturilor interne dintre statele membre UE.
Ori, daca tinem seama ca proiectul Uniunii Europene, atunci cand a fost lansat, a fost un proiect politic “deghizat” intr-unul comercial, ulterior economic si financiar, in care gradul de integrare a fost asumat voluntar si prin consens de tarile membre, putem afirma ca motivatia pozitiva a integrarii europene incepe sa dispara (daca nu a si facut-o déjà – vezi lipsa progreselor privind crearea, de pilda, a pietei unice in domeniul energiei, sau politica de extindere …).
In acelasi timp, insa, criza Euro, manifestata si prin criza datoriilor unor state precum Grecia, Irlanda si Portugalia, cu, Doamne fereste, Spania si Italia in asteptare au determinat aparitia unei motivatii negative a continuarii integrarii in cadrul UE. Tarile membre ale zonei Euro, in primul rand Germania, au realizat brusc ca, din cauza legaturile create prin “motivatia pozitiva”, nu isi pot permite sa ignore pur si simplu situatii ca cele ale Greciei, Irlandei sau Portugaliei.
Drept pentru care, pe de o parte, au inceput sa caute febril solutii de moment la problemele care confrunta aceste state, iar, pe de alta parte, sa initieze crearea de mecanisme care fie sa previna complet, fie sa atenueze impactul aparitiei unor probleme similare in viitor. De aici, s-a trecut practic de nevoie la transformarea unor politici nationale prin excelenta, cum ar fi cea bugetara, in politici comune (vezi criteriile obligatorii pe care statele membre trebuie sa le respecte de acum incolo in domeniul deficitului bugetar sau “controalele” la care vor trebui sa isi supuna proiectele de buget inainte de adoptare).
Mai mult, a inceput déjà sa se vorbeasca de crearea unei functii de “Secretar pentru Finante” in cadrul Uniunii, care sa combine functiile detinute in prezent de comisarul O.Rehn si cea detinuta de J.C.Juncker, urmand exemplul infiintarii functiei de Inalt Reprezentant pentru Politica Externa si de Securitate (Lady Ashton), permisa de Tratatul de la Lisabona.
In felul acesta, paradoxal, motivatia continuarii integrarii Uniunii Europene nu dispare, doar ca ea se transforma dintr-una pozitiva, intr-una negativa. Diferenta este ca, daca prima functiona prin bunavointa membrilor, fiind voluntara, cea de-a doua functioneaza prin imposibilitatea lor de a se sustrage mersului lucrurilor in actualele conditii, fiind astfel obligatorie.
Cel putin doua sunt consecintele acestei transformari: una se refera la raporturile dintre statele membre, care vor fi astfel “otravite” prin obligativitatea de a-si sacrifica interesele, alta vizeaza domeniul politicii externe si de securitate.
Daca in primul caz, nu vom putea masura probabil niciodata gradul de “poluare resentimentala” a raporturilor din interiorul Uniunii, sau momentul in care aceste resentimente vor izbucni, deraind unul sau altul din proiectele viitoare ale Uniunii, in cel de-al doilea, putem fi aproape siguri ca statele membre vor fi si mai reticente sa isi sacrifice interesele externe pe altarul interesului comun al Uniunii.
In plus, mi-e teama ca pana si motivatia maximizarii puterii nationale prin cea a Uniunii, care a sprijinit pana acum tot ce s-a realizat in materie de integrare a politicilor externe si de securitate ale tarilor membre, va fi iremediabil compromisa, ceea ce va putea compromite definitiv visul UE de a deveni un actor de putere de sine statator pe scena internationala.
Paradoxul UE, sau trecerea de la motivatia “pozitiva” a integrarii, la cea “negativa”
Cand a inceput criza actuala, temerea mea a fost ca urzeala Uniunii va incepe sa se rareasca, statele membre trecand la re-nationalizarea unor politici comune. Si, intr-adevar, discriminarea impotriva romanilor introdusa mai intai de Italia, apoi de Franta, suspendarea aranjamentului Schengen solicitata recent de cele doua state impreuna, sau re-introducerea controalelor la granitele Danemarcei ilustreaza cum una din marile realizari comune ale UE – libera circulatie – a fost abandonata in favoarea intereselor nationale inevitabil mai inguste.
Mai mult, conducatorii politici ai tarilor membre au devenit prizonierii castigurilor politice pe termen scurt si, de aceea, trateaza toate provocarile exclusiv prin prisma impactului lor asupra opiniei publice, si nu prin prisma valorii lor intrinseci, cum ar trebui. Exemplul Germaniei care a votat diferit de aliatii ei in privinta Libiei din motive care tin exclusiv de politica interna – pe care unii le califica drept egoiste prin excelenta – este cat se poate de ilustrativ in aceasta privinta.
Criza, pe de o parte, care determina tarile membre sa fie preocupate aproape total de situatia lor interna, si procesul de reasezare a raporturilor mondiale de putere, pe de alta parte, care determina statele sa fie egoiste in urmarirea interesului national contribuie impreuna la slabirea legaturilor interne dintre statele membre UE.
Ori, daca tinem seama ca proiectul Uniunii Europene, atunci cand a fost lansat, a fost un proiect politic “deghizat” intr-unul comercial, ulterior economic si financiar, in care gradul de integrare a fost asumat voluntar si prin consens de tarile membre, putem afirma ca motivatia pozitiva a integrarii europene incepe sa dispara (daca nu a si facut-o déjà – vezi lipsa progreselor privind crearea, de pilda, a pietei unice in domeniul energiei, sau politica de extindere …).
In acelasi timp, insa, criza Euro, manifestata si prin criza datoriilor unor state precum Grecia, Irlanda si Portugalia, cu, Doamne fereste, Spania si Italia in asteptare au determinat aparitia unei motivatii negative a continuarii integrarii in cadrul UE. Tarile membre ale zonei Euro, in primul rand Germania, au realizat brusc ca, din cauza legaturile create prin “motivatia pozitiva”, nu isi pot permite sa ignore pur si simplu situatii ca cele ale Greciei, Irlandei sau Portugaliei.
Drept pentru care, pe de o parte, au inceput sa caute febril solutii de moment la problemele care confrunta aceste state, iar, pe de alta parte, sa initieze crearea de mecanisme care fie sa previna complet, fie sa atenueze impactul aparitiei unor probleme similare in viitor. De aici, s-a trecut practic de nevoie la transformarea unor politici nationale prin excelenta, cum ar fi cea bugetara, in politici comune (vezi criteriile obligatorii pe care statele membre trebuie sa le respecte de acum incolo in domeniul deficitului bugetar sau “controalele” la care vor trebui sa isi supuna proiectele de buget inainte de adoptare).
Mai mult, a inceput déjà sa se vorbeasca de crearea unei functii de “Secretar pentru Finante” in cadrul Uniunii, care sa combine functiile detinute in prezent de comisarul O.Rehn si cea detinuta de J.C.Juncker, urmand exemplul infiintarii functiei de Inalt Reprezentant pentru Politica Externa si de Securitate (Lady Ashton), permisa de Tratatul de la Lisabona.
In felul acesta, paradoxal, motivatia continuarii integrarii Uniunii Europene nu dispare, doar ca ea se transforma dintr-una pozitiva, intr-una negativa. Diferenta este ca, daca prima functiona prin bunavointa membrilor, fiind voluntara, cea de-a doua functioneaza prin imposibilitatea lor de a se sustrage mersului lucrurilor in actualele conditii, fiind astfel obligatorie.
Cel putin doua sunt consecintele acestei transformari: una se refera la raporturile dintre statele membre, care vor fi astfel “otravite” prin obligativitatea de a-si sacrifica interesele, alta vizeaza domeniul politicii externe si de securitate.
Daca in primul caz, nu vom putea masura probabil niciodata gradul de “poluare resentimentala” a raporturilor din interiorul Uniunii, sau momentul in care aceste resentimente vor izbucni, deraind unul sau altul din proiectele viitoare ale Uniunii, in cel de-al doilea, putem fi aproape siguri ca statele membre vor fi si mai reticente sa isi sacrifice interesele externe pe altarul interesului comun al Uniunii.
In plus, mi-e teama ca pana si motivatia maximizarii puterii nationale prin cea a Uniunii, care a sprijinit pana acum tot ce s-a realizat in materie de integrare a politicilor externe si de securitate ale tarilor membre, va fi iremediabil compromisa, ceea ce va putea compromite definitiv visul UE de a deveni un actor de putere de sine statator pe scena internationala.
Download the original attachmentParadoxul UE, sau trecerea de la motivatia “pozitiva” a integrarii, la cea “negativa”
Cand a inceput criza actuala, temerea mea a fost ca urzeala Uniunii va incepe sa se rareasca, statele membre trecand la re-nationalizarea unor politici comune. Si, intr-adevar, discriminarea impotriva romanilor introdusa mai intai de Italia, apoi de Franta, suspendarea aranjamentului Schengen solicitata recent de cele doua state impreuna, sau re-introducerea controalelor la granitele Danemarcei ilustreaza cum una din marile realizari comune ale UE – libera circulatie – a fost abandonata in favoarea intereselor nationale inevitabil mai inguste.
Mai mult, conducatorii politici ai tarilor membre au devenit prizonierii castigurilor politice pe termen scurt si, de aceea, trateaza toate provocarile exclusiv prin prisma impactului lor asupra opiniei publice, si nu prin prisma valorii lor intrinseci, cum ar trebui. Exemplul Germaniei care a votat diferit de aliatii ei in privinta Libiei din motive care tin exclusiv de politica interna – pe care unii le califica drept egoiste prin excelenta – este cat se poate de ilustrativ in aceasta privinta.
Criza, pe de o parte, care determina tarile membre sa fie preocupate aproape total de situatia lor interna, si procesul de reasezare a raporturilor mondiale de putere, pe de alta parte, care determina statele sa fie egoiste in urmarirea interesului national contribuie impreuna la slabirea legaturilor interne dintre statele membre UE.
Ori, daca tinem seama ca proiectul Uniunii Europene, atunci cand a fost lansat, a fost un proiect politic “deghizat” intr-unul comercial, ulterior economic si financiar, in care gradul de integrare a fost asumat voluntar si prin consens de tarile membre, putem afirma ca motivatia pozitiva a integrarii europene incepe sa dispara (daca nu a si facut-o déjà – vezi lipsa progreselor privind crearea, de pilda, a pietei unice in domeniul energiei, sau politica de extindere …).
In acelasi timp, insa, criza Euro, manifestata si prin criza datoriilor unor state precum Grecia, Irlanda si Portugalia, cu, Doamne fereste, Spania si Italia in asteptare au determinat aparitia unei motivatii negative a continuarii integrarii in cadrul UE. Tarile membre ale zonei Euro, in primul rand Germania, au realizat brusc ca, din cauza legaturile create prin “motivatia pozitiva”, nu isi pot permite sa ignore pur si simplu situatii ca cele ale Greciei, Irlandei sau Portugaliei.
Drept pentru care, pe de o parte, au inceput sa caute febril solutii de moment la problemele care confrunta aceste state, iar, pe de alta parte, sa initieze crearea de mecanisme care fie sa previna complet, fie sa atenueze impactul aparitiei unor probleme similare in viitor. De aici, s-a trecut practic de nevoie la transformarea unor politici nationale prin excelenta, cum ar fi cea bugetara, in politici comune (vezi criteriile obligatorii pe care statele membre trebuie sa le respecte de acum incolo in domeniul deficitului bugetar sau “controalele” la care vor trebui sa isi supuna proiectele de buget inainte de adoptare).
Mai mult, a inceput déjà sa se vorbeasca de crearea unei functii de “Secretar pentru Finante” in cadrul Uniunii, care sa combine functiile detinute in prezent de comisarul O.Rehn si cea detinuta de J.C.Juncker, urmand exemplul infiintarii functiei de Inalt Reprezentant pentru Politica Externa si de Securitate (Lady Ashton), permisa de Tratatul de la Lisabona.
In felul acesta, paradoxal, motivatia continuarii integrarii Uniunii Europene nu dispare, doar ca ea se transforma dintr-una pozitiva, intr-una negativa. Diferenta este ca, daca prima functiona prin bunavointa membrilor, fiind voluntara, cea de-a doua functioneaza prin imposibilitatea lor de a se sustrage mersului lucrurilor in actualele conditii, fiind astfel obligatorie.
Cel putin doua sunt consecintele acestei transformari: una se refera la raporturile dintre statele membre, care vor fi astfel “otravite” prin obligativitatea de a-si sacrifica interesele, alta vizeaza domeniul politicii externe si de securitate.
Daca in primul caz, nu vom putea masura probabil niciodata gradul de “poluare resentimentala” a raporturilor din interiorul Uniunii, sau momentul in care aceste resentimente vor izbucni, deraind unul sau altul din proiectele viitoare ale Uniunii, in cel de-al doilea, putem fi aproape siguri ca statele membre vor fi si mai reticente sa isi sacrifice interesele externe pe altarul interesului comun al Uniunii.
In plus, mi-e teama ca pana si motivatia maximizarii puterii nationale prin cea a Uniunii, care a sprijinit pana acum tot ce s-a realizat in materie de integrare a politicilor externe si de securitate ale tarilor membre, va fi iremediabil compromisa, ceea ce va putea compromite definitiv visul UE de a deveni un actor de putere de sine statator pe scena internationala.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Vai, sunt (sunt !?) uimit cum în fiecare articol al dumneavoastră arătaţi tot mai mult cât de mult detestaţi UE şi NATO. Cât de putrede sunt ele pe interior şi cât se adâncesc pe drumul destrămării. Şi asta alături de declaraţii repetate privind ataşamentul nestrămutat al politicii noastre externe faţă de valorile europene şi euro-atlantice. Un adevărat limbaj de lemn cu alte vorbe mai noi.
La Anul nou 2007, când România a acces în UE, eram în centrul Timişoarei alături de mii de oameni bucurându-ne de muzică şi focurile de artificii. La plecare am auzit pe cineva, nu ştiu cine, un oarecare spunând: „Acum am scăpat de ruşi !”. Poate că avea dreptate doar la modul ideatic. Adevăraţii ruşi au rămas aici între noi, iar dumneavoastră şi partidul din care faceţi parte sunteţi conducătorii lor. Spuneţi că mergem spre vest, dar vă comportaţi şi vorbiţi de parcă aţi fi târâţi într-acolo (şi chiar sumteţi !). Vă plângeţi că nu participaţi, că nu sunteţi luaţi în seamă, dar nici nu vreţi asta. Doriţi să staţi deoparte ca la fiecare poticnire să puteţi spune că n-aveţi vină şi oricum aţi prezis poticnirea. N-aveţi curajul să vă implicaţi şi vă complaceţi în postura de slugă pe care stăpânul o duce unde vrea. Paradoxal, stăpânul pe care singuri l-aţi lăsat să devină stăpân, deoarece nu aţi vrut să-i deveniţi partener. Dar nici pe alţii nu-i lăsaţi să ne ducă înainte.
De, obiceiuri vechi în stilul CAER şi al Pactului de la Varşovia. Ce fericiţi eraţi pe vremurile alea …
Dle Movila,
Regret ca, intentionat, preferati sa treceti sub tacere ca intrarea in NATO s-a facut in timp ce eu eram ministrul apararii, iar acordul pentru intrarea in UE s-a facut tot in mandatul PSD!?
Pact ca, in numele „corectitudinii”, va pretati la asemenea practici …