vineri, martie 29, 2024

Parinti si copii: Despre predestinare, asumare si libertate

Asumarea trecutului, inclusiv recunoasterea responsabilitatilor politice ale unor oameni apropiati, este intodeauna o operatiune dificila din punct de vedere psihologic. Nu este un lucru usor sa faci distinctia intre familia biologica si cea politica. Dar a nu recunoaste lucruri ce tin de ordinea evidentei, a idealiza niste oameni numai pentru ca s-a intamplat sa-ti fie rude ori cunostinte apropiate, situatii in care vor fi fost cat se poate de normali, ori chiar tandri si generosi, ignorand rolul lor in miscarile totalitare (mai important ori mai putin important, acest lucru il evalueaza istoricii) tine de un subiectivism incurabil. Svetlana Allilueva a scris “20 de scrisori catre un prieten” in care a povestit lucruri ingrozitoare despre tatal ei, Iosif Vissarionovici Djugasvili-Stalin.  Marturia ei ramane proba irefutabila a implicarii lui Stalin in asasinarea marelui actor Solomon Mikhoels.  Baiatul guvernatorului nazist al Poloniei, Frank, a agonizat in textele sale privind responsabiltatea familiei sale. Cartea istoricului de la Berkeley, Yuri Slezkine, “The Jewish Century” investigheaza tocmai aceste relatii conflictuale, tensiunile pe care el le aseaza sub semnul unui paricid simbolic. Sigur, Sergo Beria l-a idealizat pe monstrul sociopat care a fost Lavrenti Pavlovici Beria, dar alti copii ai magnatilor stalinisti au fost mai putin dispusi sa se angajeze pe panta distorsiunilor flagrante. Nepotul ministrului de externe stalinist din anii 30 a devenit cunoscutul disident Pavel Litvinov. Din cartea lui Orlando Figes, “Whisperers” aflam ce rol important joaca azi, in miscarea “Memorial” fiul lui Konstantin Simonov, un scriitor care a servit cu zel comunismul si care, in anii stalinismului radical, a participat la campania „anticosmopolita” (adica antisemita), spre stupoarea prietenilor si rudelor sale (ulterior a scris romane relativ non-conformiste, intre care „Vii si morti”).  Exista, de asemenea, o intreaga literatura despre rupturile morale si intelectuale dintre copiii unor figuri importante ale nazismului si parintii ori rudele lor. Convingerile si/sau actiunile reprobabile ale parintilor nu trebuie sa fie un albatros legat de gatul copiilor, nepotilor ori altor rude. A crede opusul ar insemna acceptarea si prelungirea logicii aberante a totalitarismului.  Am spus acest lucru in legatura cu Daniel Valentin, nepotul de fiu al lui Ceausescu, il repet apasat aici.

Definirea libera a propriei identitati

Nu exista niciun fel de obligatie ereditara de a impartasi crezurile unei generatii anterioare, mai ales atunci cand acestea s-au probat a fi catastrofice.  Intotdeauna exista sansa pentru ceva nou, pentru un inceput, pentru o re-nastere.  Pentru cei care cred in responsabilitate, obligatia consta in asumarea adevarului si in definirea libera a propriei identitati. A sucomba unei presupuse obligatii genetice, indiferent de circumstante si de imperative morale, este egal cu a tolera o mutilanta heteronomie.  Cand, in momentul condamnarii regimului comunist, un cunoscut ziarist (Cristian Tudor Popescu) ma asemuia pionierului-delator Pavlik Morozov, nu ma jignea doar pe mine, schilodea adevarul istoric.  Ar fi spus oare acelasi lucru despre un fost disident, membru al Comisiei Prezidentiale, care a semnat si el acel Raport in care o ruda a sa relativ apropiata, dr Petru Groza, era departe de fi fi fost elogiat? Chiar mai grava mi se pare utilizarea aceleiasi nefericite analogii de catre un cunoscut istoric in paginile publicatiei „Dosarele istoriei”. Nu i-am raspuns atunci, in 2007, d-lui Florin Constantiniu, nu o voi face nici acum. Tot ce pot spune este: he should know better.

Fiul lui Zygmunt Modzelewski,  ministrul de externe al Poloniei stalinistului Boleslaw Bierut, istoricul Karol Modzelewski, a scris, in 1964, impreuna cu Jacek Kuron, unul dintre primele manifeste anti-totalitare din Europa de Est post-stalinista, un text care ataca exact regimul pentru care luptase si pe care il servise parintele sau, a fost arestat si condamnat de regimul Gomulka. Ulterior, a fost unul dintre consilierii lui Lech Walesa si senator pe lista Solidaritatii. Arhitectul Laszlo Rajk, fiul protagonistului procesului-spectacol de la Budapesta din 1949, a fost un lider al Opozitiei Democratice din Ungaria, apoi parlamentar din partea Liberilor Democrat (in mai 2000, la Varsovia, am stat indelung de vorba despre parintii sai, despre Imre Nagy, Janos Kadar si Noel Field, despre relatia dintre biografie, optiuni politice si libertate).  Fiul lui Rudolf Slansky, un inalt demnitar stalinist ucis de colegii sai stalinisti in marea inscenare antisemita numita “procesul de la Praga” din octombrie 1952, a fost membru al Cartei 77 si a fost numit de Vaclav Havel primul ambasador al Cehoslovaciei libere si democratice la Moscova (la scurt timp dupa revolutia de catifea), a fost apoi ambasador al Republicii Cehe la Bratislava. Ginerele Anei Pauker, doctorul Gh. Bratescu, a scris lucrari excelente de analiza a terorii staliniste.  Fiul lui Matei Socor, autorul muzicii  imnului de stat al RPR,  istoricul Vladimir Socor, a lucrat la sectia de cercetare a postului de radio “Radio Europa Libera”, a scris studii remarcabile despre comunismul romanesc, est european si sovietic, si este in prezent un respectat analist al spatiului post-sovietic.  Tatal poetului disident lituanian Tomas Venclova a scris imnul de stat al RSS Lituaniene, fiul sau a sfidat birocratia profitocratica. Mama lui Adam Michnik a fost autoarea unui manual stalinist de istorie pentru tinerii polonezi. 

Am analizat pe larg propria mea relatie cu parintii mei, cu alte rude apropiate, in volumul de dialoguri “Ghilotina de scrum” aparut intr-o editie revazuta la Polirom acum cativa ani (tema este explorata in adancime in dialogul purtat cu Adriana Babeti, el insusi inspirat de o lunga conversatie intre Laszlo Rajk-Jr si Anna Losonczy, fiica unuia dintre cei mai apropiati colaboratori ai lui Imre Nagy, ministru de stat in guvernul revolutionar, mort in timpul deportarii din Romania).  In finalul cartii am publicat o scrisoare catre un (partial) imaginar personaj numit Julien, unul dintre acei sclavi ai Istoriei despre care vorbea Milosz.  Citind acel text despre o inevitabila despartire valorica, intitulat „Frenezia supunerii”, Monica Lovinescu mi-a spus ca de fapt este un mesaj, un cri de coeur,  trimis raposatului meu parinte. Nu cred ca se insela, in masura in care destinul sau a fost emblematic pentru atatea iluzii radicale in ceea ce Hannah Arendt a numit secolul furtunilor ideologice.  Ma grabesc sa adaug, din ratiuni de precizie istorica, doua lucruri: mai intai, faptul ca tatal meu nu a facut parte niciodata din CC, nu  a fost membru al aparatului suprem, nu a fost ministru, nici ministru-adjunct, nu a lucrat in si pentru Securitate.  A crezut in comunism, a propagat ideologia comunista, a fost un idealist, un “true believer”. Dar nu voi nega niciodata ca a facut parte din structurile care au impus indoctrinarea comunista. Doi, am considerat abuzurile comuniste abominabile, nu am detinut proprietati in Romania comunista, nu detin asemenea proprietati nici in cea post-comunista. Analiza pe care o fac totalitarismelor secolului al XX-lea este inspirata de ratiuni profesionale si morale.  Daca ar exista un fel de predestinare, ori o maledictiune care ar interzice diferentele de viziuni dintre generatii, omenirea ar fi ramas pe veci osandita sa repete gestul lui Cain fata de fratele sau Abel (scria Victor Hugo: “Un éternel Cain tue à jamais Abel”). Ivan Turgheniev n-ar mai fi scris “Parinti si copii” si nici Franz Kafka n-ar mai fi compus scrisoarea catre parintele sau.

Asumare, amnezie si mistificare in Romania

Prea putini dintre copiii nomenklaturii (de partid, guvernamentale ori securiste) din Romania au urmat aceasta cale si ma intreb de ce. O exceptie despre care am scris o reprezinta romanciera Cela Varlam, fiica unui important membru al conducerii comuniste, candva prim secretar al Comitetului Municipal Bucuresti si primar general al Capitalei, membru al CEPEX pana in ultima clipa a regimului.  L-as aminti aici pe Gheorghe Chisinevschi, prea devreme plecat dintre noi, care, in corespondenta personala cu mine, dar si in interventii publice aparute in revista „Alergatorul de la Marathon” editata de Victor Frunza in Danemarca, a scris cu intristata luciditate despre  fanatismul ideologic stalinist simbolizat chiar de tatal sau si de atatia alti zeloti ai utopiei bolsevice (in 2008 am publicat in „Studii si materiale de istorie contemporana” (SMIC), revista care apare sub egida Institutului „N. Iorga” al Academiei, corespondenta mea, de fapt un interviu de cercetare cu mezinul familiei Iosif si Liuba Chisinevschi, purtata in perioada cand pregateam cartea mea „Stalinism pentru eternitate: O istorie politica a comunismului romanesc”).  As mai da un exemplu revelator. Nascut intr-o familie de faimosi  ilegalisti, diplomatul Mircea Raceanu a rupt cu sistemul, a fost arestat sub acuzatii absurde, a fost condamnat la moarte, a supravietuit si a scris carti extrem de necesare despre teroare, abuzuri si minciuna in Romania comunista.  Cu un pret imens, Mircea Raceanu a ales sa fie liber. Prin 1991, fiul lui Virgil Trofin, Mircea, a scris un text in „Dreptatea” in care vorbea despre finalul tragic al tatalui sau. Nu stiu sa fi fi revenit cu alte contributii la intelegerea a ce a fost regimul comunist.  In rest, tacere ori chiar romantizare.  Exista chiar un fel de reactie ultragiata cand vorbesti despre rolul lui Valter Roman (impingand devotiunea filiala in directia mistificarii istorice, Petre Roman continua sa-l priveasca drept un “anti-stalinist”, cand documentele arata ca Valter Roman a fost de fapt instrumentul sovieticilor si al lui Gheorghiu-Dej in eforturile de a distruge vointa de rezistenta a lui Imre Nagy in timpul deportarii din Romania, la Snagov); fata lui Pantiuşa si a Anei Toma da interviuri din Israel, aparute la Bucuresti in “Jurnalul National”, in care vorbeste despre “omenia” tortionarului suprem din epoca stalinismului dezlantuit in Romania; Serghei Niculescu-Mizil si Oana Mizil, fiul si nepoata fostului propagandist de frunte al regimului comunist, sunt ofuscati cand se spune cine a fost tatal respectiv bunicul lor, un activist care a stat pana la capat langa Ceausescu, a votat tot ceea ce a cerut dictatorul. 

Pe langa acestia, mai sunt si locuitorii subteranei, gata sa azvarle cu noroi in cei care indraznesc sa lumineze paginile tenebroase din trecut. Nu este vorba de oameni care isi exprima informat, rational si coerent opiniile. Ma gandesc la acei indivizi imorali, autodesemnatii procurori colerici, poluind cyberspatiul cu productii mereu indignate, perorand in numele unei stranii corectititudini  istorice, care (des)considera anticomunismul ca fiind, in oricare dintre ipostazele sale, inclusiv aceea civic-liberala, un alibi pentru extrema dreapta.  Ca si cum faptul ca Stalin a manipulat si a instrumentalizat cinic antifascismul ar compromite opozitia democratica fata de ambele  totalitarisme. O simptomatologie si o taxonomie a acestor reactii ar fi extrem de instructive si de benefice.

O prima versiune a acestui articol a aparut in saptamanalul electronic „Acum”.

Distribuie acest articol

10 COMENTARII

  1. Interesant, deschis, da’ o rezervă tot am. Ce-i aia : „…poluind cyberspatiul cu productii mereu indignate…”? O urmă de speranţă întru lichidarea într-un viitor nu prea îndepărtat a liberei exprimări?

  2. Da. Dar…

    Sa ne uitam la un alt exemplu: Bernard Madoff (tatal escroc) – Mark Madoff (fiul care l-a dat pe mina FBI-ului). Un observator neutru apreciaza atitudinea lui Mark. Altul, tot neutru, dar ceva mai informat, inclina sa creada ca nu e nimic de apreciat aici: cind nu mai era nici o speranta, tatal si fiul au inscenat tradarea doar ca sa nu intre amindoi la puscarie.

    Mai exista insa si un alt observator. Unul foarte periculos si care, se pare, l-a facut pe Mark Madoff sa se spinzure cu o lesa de ciine in ziua in care se implineau doi ani de la arestarea tatalui sau. Avocatul lui Mark Madoff a opinat ca sinuciderea a survenit dupa doi ani de presiune continua cauzata de false acuzatii si insinuari. Cine e acest observator necrutator rezulta din comentariul de mai jos luat de pe Tzvee’s Talmudic Blog. Esentialul e aici:

    Nu cumva fiul a incălcat un Comandament trădîndu-si tatăl? Impresia mea este că cei mai multi evrei ortodocşi privesc ceea ce a făcut fiul (dîndu-şi tatăl pe mîna poliţiei seculare) ca fiind mai rău decît ceea ce a făcut tatăl.

    Comentariul in intregime ca sa se inteleaga contextul:

    Anonymous said…

    So where is the outrage and condemnation of Bernard L. Madoff by the Jewish Community? Where are the letters to the NYT editor from prominent rabbis?

    I’ll tell you: no where–the same as condemnation of the Mafia from the Sicilian-American community, or of the IRA by the Irish-American community. Blood is thicker than ethics–or at least ethnic identity politics is.

    The Jewish community will close ranks, express tepid regret, and quietly scratch out Mr. Madoff’s name on all the brass plaques and donors lists–like it always does. It did not condemn Myer Lansky, and it won’t condemn Bernie Maldoff. (And Maldoff is much *worse*: if you’d had Lansky managing your money, you’d have done well.) :-)

    When any group–but especially a religious one–defines itself by ethnicity, everything else becomes secondary. And that is what’s truly racist, IMHO.

    Also, did not the son who turned in his father break a Commandment? My impression is that most Orthodox Jews would regard what the son did (turning his father in to the secular police) as worse than what the father did. Beliefs like that are terribly unhelpful to society, yet they are tolerated and not condemned by the larger Jewish community.

    Also, the son must have known or suspected for years, but he waited until the hedge fund was about to collapse to report it. One wonders if he did he do just it to save his own skin. There are no heroes in this story except the FBI.

    Frankly, give me an honest man, even if he worships a golden calf–or worships nothing at all. I’ve had it with „religious” people who ethics consist of „Hurray for our tribe!” and who lie, cheat and steal–then give a tiny fraction of their ill-gotten gains to ethinic or religious charities so the community will continue to harbor them. But tribalism seems to be built into the human animal, alas.

    12/15/2008 7:08 AM

  3. Impresionant, documentat, din inima. Tot respectul pentru efortul, uneori dureros, al Dlui Tismaneanu de a ajunge la adevar.

  4. Stimate Domnule Tismaneanu,
    Cuvintele dlui CT Popescu imi par atit de rusinoase incit refuz sa mi le amintesc si ori de cite ori imi sint evocate de cineva ma fac sa ma simt eu insumi vinovat.
    Acest tip de judecata imi confirma faptul ca domnul in cauza are un respect foarte mic pentru autonomia morala a individului, pentru faptul ca putem avea optiuni morale in afara grupului din care facem parte. Domnul Popescu n-a iesit din lumea fascinanta a turmei si ar trebui pur si simplu ignorat!
    Felicitari din nou,
    Florea

    • Da, draga Florea, dar ce ne facem cu un Florin Constantiniu? Ce ne facem cu cei care cunosc istoria, stiu ca pana si Stalin s-a ingrozit de ticluirea propagandistica in jurul „copilului-erou” (v. cartea lui Simon Sebag Montefiore despre cercul intim al lui Djugasvili, cand dictatorul il numeste pe Pavlik un „sarpe”)? Cei care stiu ca in Raportul Final numele tatalui meu este mentionat doar ca director adjunct al Editurii Police, deci nu s-a pus problema unui „denunt” care sa se soldeze cu una sau mai multe lichidari fixice. Enormitatea acestei comparatii tine de o grava dezordine intelectuala, istorica si etica.

      Din pacate, chiar cei cu pretentii de scholars ajung sa participe la ofensive ad hominem care nu au nimic de-a face cu stiinta. Ai ceva de reprosat Raportului Final? It’s fine, dar acest lucru se poate face cu argumente rationale, in perimetrul civilitatii si al respectului mutual. Sun primul care as sugera adaugarea unor capitole, in special pe linia ofensivei dictaturii impotriva exilului democratic anticomunist, a sovietizarii justitiei si a armatei etc
      Dar acest lucru nu inseamna ca fundamentul interpretativ din RF nu exista. El este, spre a-l cita pe Virgil Nemoianu, gramatica hermeneutica a unei analize oneste. Nu este o opera individuala, ci un demers stiintific si moral colectiv. Un „probatoriu” (cum a scris prof. Alexandru Platon in „Contrafort”, asumat de toti membrii si expertii Comisiei).

      Cu buna ganduri,

      Vladimir Tismaneanu

  5. E un articol interesant … mi se pare chiar “sâmbure” de roman. Va apreciez luciditatea care, v-am spus-o si intr-un alt mesaj, ma duce cu gandul la personajele lui Camil Petrescu.
    Am insa ceva cu indarjirea dumneavoastra cand e vorba destre trecut. Simt ca e un conflict teribil la dvs. intre latura emotionala si cea rationala. Pe de o parte operati cu niste categorii transante. Pe de alta parte insa, in analiza, totul se complica, apar nuantele….adevarul si neadevarul apar estompate. De aceea ma gandeam mai curand la roman, citind textul dvs. si nu la o carte de istorie.

    Cu ce nu pot sa fiu insa de acord sunt generalizari de tipul: “Nu exista niciun fel de obligatie ereditara de a impartasi crezurile unei generatii anterioare, mai ales atunci cand acestea s-au probat a fi catastrofice”. Nu cred ca generatie anterioara a avut idealuri catastrofice, ci niste persoane de care, aveti dreptate, trebuie sa ne detasam.

    Ma gandesc ca s-ar putea sa definim diferit notiunea de generatie. Cand vorbesc despre generatie, eu il am in minte pe Mircea Eliade care explica emulatia culturala de dupa primul razboi mondial prin faptul ca generatia din care facea parte se simtea in sfarsit libera de indeplinirea idealului de unitate nationala. Incercand o paralela, eu cred ca a venit vremea ca generatia noastra sa se simta cu adevarat libera de comunism si sa-si defineasca datoria culturala pe care o are. Bineinteles ca nu trebuie sa uitam relele comunismului, dar le-as prefera rezumate in adevaruri clasate, nu in adevaruri vii, care ne destabilizeaze.

  6. Un text limpede, moral şi intelectual. Despre curaj şi tărie, nu mai vorbesc.

    Tocmai de aceea rămân pesimist cu privire la respectul şi admiraţia cu care ar merita să fie întâmpinat.

    Este un text care-ţi ţine oglinda în faţă, or, nu tuturor le place ce văd acolo. Nu vorbesc doar de descendenţii nomenclaturii, cei mai mulţi incababili, indiferent de inteligenţă, educaţie sau caracter, să se decentreze în raport cu universul care i-a format, ci de majoritatea populaţiei, pe care salturile morale radicale o înspăimântă, ca pe ceva exotic şi de neatins.

    În pofida atâtor exemple din articol, de oameni care s-au smuls singuri dintr-un univers care le-a fost dat iniţial, am convingerea că o asemenea răsturnare nu e cu putinţă pentru oricine, nu oricui îi e dat drumul Damascului. Tocmai de aceea populaţia vede cu reticenţă sau chiar adversitate gesturile de independenţă morală, care nu fac decât să pună în discuţie conformismul specific maselor.

    Cine-şi asumă un asemena drum, trebuie să ştie că singularizarea morală, cu atât mai mult cu cât pozitivă şi exemplară, nu e populară.

    @Adina
    „relele comunismului … le-as prefera rezumate in adevaruri clasate, nu in adevaruri vii, care ne destabilizeaze.”

    Cu toată simpatia, vă aduc la cunoştinţă că adevărurile nu pot fi decât vii. Odată clasate, adevărurile încetează de a mai fi adevărate. Cu trecerea timpului, veţi înţelege ceea ce acum vi se pare, poate, doar un aforism.
    Un adevăr nu ne poate destabiliza decât dacă noi înşine avem un raport nefiresc cu realitatea şi adevărul în general.
    Novice, asişti la o naştere: e acolo un formidabil adevăr viu, care trebuie să te înveţe mai multe despre tine. Dacă te destabilizează, ai o problemă.

    • @ Răsvan Lalu

      Excelentă observaţie. Într-adevăr, performanţa morală are ceva amar tropical în scenariul receptării ei, are un soi de damf monstruos pentru auditoriu. Vladimir Tismăneanu face aici chirurgie epistemologică, decantând usturător un teribil adevăr pe fondul unei păstoase afectivităţi. E un exerciţiu oarecum jupuitor, ecorşant să-ţi aşezi străbunii în chenarul halucinaţiei utopizante, cu o luciditate deopotrivă insistentă şi erudită. Spovedania aceasta, reiterată academic, bifează, practic, o lustraţie existenţială rar întâlnită în gazetăria sau literatura politologică a lumilor post-totalitare. Despre profesorul Tismăneanu – pentru mulţi încă un soi de evreu crescut într-o ambianţă iradiată de extrema stângă – se poate destins şi cu toată admiraţia exclama, în certe parfumuri specifice axiomaticii liberale: Ecce Homo!

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Vladimir Tismaneanu
Vladimir Tismaneanuhttp://tismaneanu.wordpress.com/
Vladimir Tismaneanu locuieste la Washington, este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland. Este autorul a numeroase carti intre care "The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century" (University of California Press, 2012), "Lumea secreta a nomenclaturii" (Humanitas, 2012), "Despre comunism. Destinul unei religii politice", "Arheologia terorii", "Irepetabilul trecut", "Naufragiul Utopiei", "Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc", "Fantasmele salvarii", "Fantoma lui Gheorghiu-Dej", "Democratie si memorie" si "Reinventarea politicului. Europa de Est de la Stalin la Havel". Este editor a numeroase volume intre care "Stalinism Revisited", "The Promises of 1968", "Revolutiile din 1989" si "Anatomia resentimentului". Coordonator al colectiilor "Zeitgeist" (Humanitas) si "Constelatii" (Curtea Veche). Co-editor, impreuna cu Dorin Dobrincu si Cristian Vasile, al "Raportului Final al Comisiei Prezidentiale pentru analiza dictaturiii comuniste din Romania" (Humanitas, 2007). Co-editor, impreuna cu Bogdan Cristian Iacob, al volumului "The End and the Beginning: The Revolutions of 1989 and the Resurgence of History" (Central European University Press, 2012). Co-autor, impreuna cu Mircea Mihaies, al volumelor "Vecinii lui Franz Kafka", "Balul mascat", "Incet, spre Europa", "Schelete in dulap", "Cortina de ceata" si "O tranzitie mai lunga decat veacul. Romania dupa Ceausescu". Editor, intre 1998 si 2004, al trimestrialului "East European Politics and Societies" (in prezent membru al Comitetului Editorial). Articolele si studiile sale au aparut in "International Affairs" (Chatham House), "Wall Street Journal", "Wolrld Affairs", "Society", "Orbis", "Telos", "Partisan Review", "Agora", "East European Reporter", "Kontinent", "The New Republic", "New York Times", "Times Literary Supplement", "Philadelphia Inquirer", "Gazeta Wyborcza", "Rzeczpospolita", "Contemporary European History", "Dilema Veche", "Orizont", "Apostrof", "Idei in Dialog" , "22", "Washington Post", "Verso", "Journal of Democracy", "Human Rights Review", "Kritika", "Village Literary Supplement" etc. Din 2006, detine o rubrica saptamanala in cadrul Senatului "Evenimentului Zilei". Colaborator permanent, incepand din 1983, al postului de radio "Europa Libera" si al altor radiouri occidentale. Director al Centrului pentru Studierea Societatilor Post-comuniste la Universitatea Maryland. In 2006 a fost presedintele Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania. Intre februarie 2010 si mai 2012, Presedinte al Consiliului Stiintific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER). Doctor Honoris Causa al Universitatii de Vest din Timisoara si al SNSPA. Comentariile si opiniile publicate aici sunt ale mele si nu reprezinta o opinie a Universitatii Maryland.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro