Paris-Timişoara şi retur sau poanta ţapului ispăşitor

Hotărât să simt „magia Crăciunului” şi a sfârşitului de an, am decis să mă refugiez pe meleaguri natale sperând, totodată, că voi scăpa de atmosfera de final de veac ce îmbâcseşte capitala Franţei: sfârşitul lumii (adică al Euro), viitor de plumb, război economic, complotişti şi manipulare.

Sejurul a început perfect: cocktailurile sunt mai bune decât la Paris (mai puţină gheaţă), fetele mai frumoase, tinerii au proiecte şi speranţa în viitor, unii dintre ei vor să reuşească. Socotelile mi-au fost date însă peste cap de un taximetrist care m-a condus într-o noapte târzie către casă. La noi se vorbeşte mult (inclusiv în taxi) şi dintr-o vorbă într-alta ajungem la „criză şi la situaţia macro-economică”. Şoferul meu a rezumat totul cu un patos ce nu lăsa loc nici unei nuanţe sau interpretări: „Domnule, vă spun eu cum stă treaba. Tot ceea ce vedeţi la televizor e o manipulare grosolană a străinilor. Ăia de la FMI şi hoţii din Occident s-au pus să acapareze ce a mai rămas în ţara asta. Ne prostesc că nu avem destui bani, că nu ştim să ne gospodărim, ne obligă să luăm credite de la ei şi apoi să ne vindem tot din casă. Politicienii noştri dau ţara pe bucăţi. Taie şi spânzură ca să facă pe plac acestor interese străine. Ce-am ajuns: ţară bogată, cu oameni muncitori şi gospodari transformaţi în sclavi!”

Ceva nu e în regulă, mi-am spus.

Interesele străine – acelaşi raţionament e practicat şi de omul de rând din Timişoara şi de elita europeană. În Occident plouă peste noi cu acelaşi tip de imagini plastice cu privire la soarta Euro. Ultimii pe lista acuzatorilor sunt un fost consilier prezidenţial francez de mână cu Mr. Economy al Cancelarului german, înecaţi, de curând, în fursecuri alese la Ambasada Germaniei din Paris. Citez din înţelepciunea mai sus amintiţilor: „Situaţia Europei este solidă, dar avem de-a face cu un complot al mediilor financiare anglo-saxone care îşi doresc spargerea euro. Au fost trimişi emisari care să le semnaleze geranţilor de fonduri asiatice că euro se va prăbuşi. Ministerul de Externe britanic pregăteşte în secret planuri de repatriere a cetăţenilor săi în momentul în care euro va exploda. Atunci când cere mai multă disciplină în mediul bancar european, Christine Lagarde (nouă Directoare a FMI, fostă şefă a Finanţelor din Franţa, până mai ieri favorita europenilor) este manipulată de către anglo-saxoni. FED-ul american a trimis instrucţiuni scrise băncilor din SUA să nu mai crediteze în dolari suratele lor europene”.

Mă opresc aici pentru că delirul a continuat, aplaudat de directorii celor mai importante bănci europene şi de o bună parte a analiştilor şi observatorilor din cele două ţări. Departe de a fi un caz izolat, teoria cu pricina şi-a găsit un loc de cinste atât la Paris cât şi la Berlin sau Frankfurt. Le Figaro înjură la Wall Street Journal. Frankfurter Allgemeine Zeitung sare la Daily Telegraph. Société Générale dă în judecată presa din UK pentru manipulare. Membrii guvernelor de la Paris şi Berlin arată cu degetul înspre City-ul londonez. Apar apeluri disperate la cumpărarea bonurilor de trezorerie de către cetăţeni într-un ultim gest patriotic. Liderii patronatelor europene sar la gâtul presei financiare. Marii analişti perorează la televiziune şi pe online: „America şi Europa sunt două personaje în pielea goală. Singurii care au însă o lanternă sunt anglo-saxonii care au pus lumina pe nudul Europei. Lumea râde de goliciunea noastră deşi ei sunt mult mai sluţi decât noi”.

Stop!

Metaforele şi explicaţiile pe înţelesul plebei sunt toate menite să disculpe incompetenţa şi lipsa de curaj a liderilor europeni (mediul public şi privat la un loc) şi să exacerbeze, până la ura tâmpă, repulsia faţă de finanţişti şi Piaţă.

Pe cât de seducătoare, pe atât de periculoase şi false sunt aceste idei! Ele servesc popoarelor Europei vechea poveste a străinului care ne vrea răul şi dau o gură de oxigen unei clase conducătoare pe cât de expirate pe atât de lipsită de scrupule şi de idei. În locul unor soluţii «simple» şi pragmatice sugerate insistent de unele medii, liderii europeni, cocoţaţi pe scaunele călduţe ale sufragiilor naţionale, ne servesc până la indigestie vechea placă a suveranităţii popoarelor, a specificului european, a unei federaţii în care ne unim de faţadă, dar fiecare face ce doreşte în ogradă proprie. Încercând să îşi ascundă incompetenţa şi, mai grav, mârşăvia şi gândirea pe termen scurt întru apărarea ciolanului naţional, liderii Europei ne adorm cu teorii ale complotului care nu rezistă la cea mai simplă analiză. Adevărul e simplu: americanii au tot interesul ca zona euro să se salveze. Nu din amor faţă de noi ci, pur şi simplu, nu îşi pot permite o lume fără Euro. E cât se poate de evident războiul între cele trei zone economice: China (Asia), SUA şi Europa. E limpede că există iniţiative individuale sau a unor grupuri restrânse de destabilizare a unei monede sau a alteia. Nu e nimeni naiv pe lumea asta! Dar, ca de fiecare dată, cifrele ne salvează. 70% din datoria europeană e deţinută de investitori europeni. Statele Unite au investit 1300 de miliarde de dolari în Europa între 2000 şi 2010, adică peste 60% din investiţiile lor în străinătate. Investiţiile SUA în Irlanda sunt triple faţă de cele făcute în China, iar Belgia a înghiţit mai mulţi dolari decât Brazilia! Cei de la Goldman Sachs afirmă răspicat că dispariţia Euro ar genera un haos care le-ar pulveriza afacerile. Mai sugerează că americanii ar fi primii interesaţi să sară în ajutorul Europei însă nu mai au resursele necesare.

În mintea conducătorilor noştri, pesemne că ar fi tot un complot WASP (White Anglo-Saxon Protestant) faptul că Financial Times, The Wall Street Journal şi The Economist s-au impus, în primul rând, prin conţinutul obiectiv nu doar împinse de la spate de fenomenalul vehicul al limbii engleze. Pentru ei, doar hazardul ar face ca Moody’s şi Standard & Poor’s sunt 100% produsele uneia dintre lumi, iar Fitch e creaţia unui frenchie convertit devreme la un anumit tip de rigoare.

Miroase a campanie electorală în marile capitale europene şi e mult mai facil să serveşti populaţiei teorii complotiste decât adevărul crud. Acela că e schizofrenie pură «social-democraţia» de tip european, care ţine toate robinetele deschise. Acela că a consuma mai mult decât produci e posibil doar în anumite cazuri clar identificate, însă toate nesustenabile la infinit. Acela că un sistem care încurajează trândăveala, nişa fiscală şi ineficienţa o păţeşte mai devreme sau mai târziu. Acela că banii care nu se duc în R&D şi investiţii, ci în cheltuielile curente semnează moartea lentă a continentului (vezi dezastrul Strategiei Lisabona). Acela că toţi am măsluit à la grecque regulile bunului simţ contabil, uitând repede ce ne-am jurat la Maastricht. Acela că a sosit nota de plată!

Iată că între şoferul meu nocturn din Timişoara şi vârfurile lumii financiare şi politice europene nu e, aşadar, decât o chestiune de stilistică. Toţi mestecă acelaşi discurs prăfuit, bazat când pe statu quo, când pe tehnica ţapului ispăşitor.

Ce e de făcut?

Câţiva rebeli (tineri, în general) vin totuşi cu un discurs tonic, proaspăt, optimist, descătuşat de orice ideologie şi apăsare a vechilor practici. Îi găsiţi pitiţi, deocamdată, în back-office, însă ei construiesc produsele politice, societale si financiare de mâine. Ei ne sugerează lumea de dincolo de negocierea călduţă ce se practică astăzi la Bruxelles şi în capitalele Europei. Ne desenează o Europă care joacă după altfel de reguli. O Europă unită fiscal, politic şi moral, incisivă, cu Cap şi Coadă. Să-i ascultăm, până nu e prea târziu… căci în situaţia dată (extrem de gravă), elita politică laşă şi tributară vechilor paradigme ne amputează viitorul camuflând excesele trecutului.

PS. Întors la Paris, am dat ieri seară la un dineu peste o nouă Cassandra, în persoana unui director de fond de investiţii al unei importante bănci europene. Teoria e simplă: 2012 e sfârşitul lumii (europene), căci anglo-saxonii ne-au pus gând rău. La întrebarea dacă nu cumva stă în puterile noastre să scoatem oiştea din gard a dat neputincios din umeri: „Scoateţi toate economiile şi plasaţi-le în afara zonei Euro”. Unde? Nu ştie prea bine, dar să fie „în afară”. I-am sugerat să se mute în Europa de Est, în România, par exemple!

Ca să mă scutesc de o nouă depresie, am hotărât să nu mai ies prea curând în Oraş.