În urmă cu vreo 15 ani apărea, în fine, și în românește Jurnalul lui Pierre Drieu la Rochelle. Unul dintre cei mai notorii colaboratori ai ocupantului german al Franței din timpul celui de-al Doilea Război. Drieu nu a mai așteptat punerea în mișcare a operațiunii de epurare. Una care, reamintesc, a fost, între altele, și un semn al raporturilor din ce în ce mai complicate dintre Camus și Sartre ca și al celor din interiorul intelligentsiei franceze. Drieu la Rochelle s-a sinucis în 1945, însă mulți ani după aceea scrierile lui, printre care și Jurnalul, au figurat printre ceea ce francezii numesc cu ajutorul sintagmei les enfers de la bibliothèque. Citit azi calm, fără pasiuni ori resentimente, Jurnalul lui Drieu la Rochelle mi se pare un document de maximă importanță în vederea reconstituirii unei imagini cât de cât coerente asupra Franței sub ocupație.
Mi-am reamintit de cartea lui Pierre Drieu la Rochelle în vreme ce citeam Jurnalele pariziene ale lui Ernst Jünger a căror traducere și publicare în limba română se datorează editurii Humanitas (București, 2021) și excepționalului om de cultură Viorica Nișcov. Care nu s-a cantonat doar la statutul de traducător de maximă calificare, ci, în chip de filolog de înaltă clasă, a alcătuit numeroase, utile și extrem de bine documentate note și a scris și o prefață intitulată Nisiparnița și vocile din oglindă. De fapt, un studiu introductiv în toată regula (are vreo 40 de pagini (care surprinde și documentează cu maximă atenție și exemplară minuție nu doar preocupăprile multiple ale autorului (deopotrivă scriitor, filosof, militar și om de știință), ci și bogatele valențe ale Jurnalului. Viziunii ocupatului pe care o găseam în paginile lui Drieu, Jurnalele pariziene ale lui Ernst Jünger le contrapune, indirect firește, aceea a ocupantului. Militar și de vocație, și de carieră, dar și de inimă (în 1914 s-a înrolat de bună voie în armată), totodată om de aleasă cultură, bun cunoscător al Franței și al valorilor sale intelectuale. Și totodată unul dintre opozanții tăcuți ai lui Hitler, ai generalilor, amiralilor, mareșalilor săi făcuți peste noapte, caracterizați a fi energici și proști. Jünger a fost conștient și a comentat foarte adesea critic nebunia lui Hitler (pe care îl botează în însemnările lui Kniébolo), întregul circ tragic pus în scenă de acesta ( a analizat, de pildă, cu ironie semnificația salutului german) a înțeles de la bun început că totul se va termina dezastruos. A meditat și a căutat soluții. A conceput chiar un Apel secret, firește, împărtășit doar celor socotiți a fi de maximă încredere. Ceea ce nu înseamnă însă că ar fi crezut în eficiența atentatului. Care, chiar și în caz de reușită, nu ar fi făcut, probabil, decât să deschidă ușița altor crime. Găsim în ultimele pagini ale cărții observații prilejuite de aflarea veștii atentatului neizbutit din vara lui 1944.
Celor două jurnale pariziene, primul acoperind intervalul 18 februarie 1941-23 octombrie 1942, cel de-al doilea perioada dintre 19 februarie 1943-13 august 1944) în această ediție a cărții li se asociază Însemnările din Caucaz. La un moment dat, Ernst Jünger a fost transferat în Ucraina, tristă ocazie de a cunoaște și a consemna adevărata față a războiului. Chiar dacă ocupat, chiar dacă sărăcit și material, și intelectual îndeosebi în ultimele luni ale Ocupației, chiar dacă măcinat de colaboraționism (pe care Jünger nu ezită să îl taxeze așa cum se cuvine) teritoriul francez încă a mai însemnat o oază de normalitate în comparație cu o Ucraină rece, devastată, schilodită și, mai ales, înfometată. Privirea și condeiul cum nu se poate mai atente ale lui Jünger le surprinde pe amândouă, oferind în notațiile sale o imagine necenzurată a unor vremuri dominate de însemnele răului războinic și totalitar. “Vremurile- notează Ernst Jünger- seamănă cu un obiect fierbinte a cărui temperatură nu poate fi scăzută , dar care, dacă este trecut dintr-o mână într-alta, se suportă mai îndelung”.
Invocam în rândurile de început ale acestei recenzii buna cunoaștere a culturii franceze pe care o dovedește Jünger. La venirea lui în Franța îi citise deja nu doar pe frații Goncourt, pe Marcel Proust, pe Verlaine sau pe Rimbaud, pe scriitorii clasici, pe moraliști, pe Voltaire sau pe Rousseau. Se familiarizase chiar cu scrierile unor autori socotiți azi minori din secole de mult timp trecute. La Paris l-a descoperit și admirat pe Lautréamont. A fost un admirator al lui Léon Bloy. L-a citit cu rezerve pe Alain Fournier. Și cam tot la fel a scris și despre britanico-americanul Huxley.
De fapt, Jünger a nutrit un veritabil cult al literaturii și al cărților, a profitat de fiecare clipă liberă spre a străbate cheile Senei și a cerceta oferta bouquiniștilor (citind respectivele pasaje nu am avut cum să nu mă duc cu gândul la paginile ce le-au fost dedicate acestora de Anatole France, de pildă), a fost un familiar al anticariatelor și al bibliotecilor. A căutat tovărășia unui Cocteau, a lui Paul Morand, a fost un familiar al lui Jouhandeau. Se autodefinește ca fiind “prin seminție și feudalitate, ghelf, în vreme ce concepția mea despre stat este prusacă. Aparțin în același timp națiunii germane, iar prin educație sunt european, cetățean al lumii”. În capitala Franței a frecventat teatre, expoziții, s-a ținut la curent cu o viață culturală care nu se poate să nu ți se pară extrem de vie dacă ții cont de faptul că ea s-a consumat în vreme de război și, de la un moment dat, încolo sub amenințarea bombardametelor. A petrecut ore și ore în mijlocul naturii, a meditat intens la semnificația profundă a viselor. A consemnat, firește, și întâmplări strict personale precum decesul tatălui, veștile deloc bune care îi veneau de la Hanovra unde îi rămăsese familia sau arestarea fiului.
Bref, Jurnalele pariziene nu sunt, nu au cum să fie un document istoric stricto sensu. Însă reprezintă o contribuție însemnată la reconstituirea unuia dintre cele mai demente fragmente din istoria secolului trecut.
Ernst Jünger- JURNALE PARIZIENE ȘI ÎNSEMNĂRI DIN CAUCAZ; Traducere, prefață și note de Viorica Nișcov; Editura Humanitas, București, 2021
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
„Aparțin în același timp națiunii germane, iar prin educație sunt european, cetățean al lumii”
Ernst Jünger a scăpat ușor și bine din WW2. A fost vizitat după WW2 de celebri francezi ca F. Mitterrand.
Kurt Tucholsky e un alt „european, cetățean al lumii” scriitor antinazist, adversar al Führerului, care a fost ca soldat în WW1 staționat 1918 la Craiova. S-a sinucis ca Stefan Zweig în urma declanșării WW2 de Führerul din Berlin.
Tucholsky zählt zu den bedeutendsten Publizisten der Weimarer Republik. Als politisch engagierter Journalist und zeitweiliger Mitherausgeber der Wochenzeitschrift Die Weltbühne erwies er sich als Gesellschaftskritiker in der Tradition Heinrich Heines. Zugleich war er Satiriker, Kabarettautor, Liedtexter, Romanautor, Lyriker und Kritiker (Literatur, Film, Musik[1]). Er verstand sich selbst als linker Demokrat, Sozialist,[2] Pazifist und Antimilitarist und warnte vor der Erstarkung der politischen Rechten – vor allem in Politik, Militär und Justiz – und vor der Bedrohung durch den Nationalsozialismus.
Der Beginn der journalistischen Karriere wurde durch den Ersten Weltkrieg unterbrochen.
„Ich habe mich dreieinhalb Jahre im Kriege gedrückt, wo ich nur konnte. […] ich wandte viele Mittel an, um nicht erschossen zu werden und um nicht zu schießen – nicht einmal die schlimmsten Mittel. Aber ich hätte alle, ohne jede Ausnahme alle, angewandt, wenn man mich gezwungen hätte: keine Bestechung, keine andre strafbare Handlung hätt’ ich verschmäht. Viele taten ebenso.“
– IGNAZ WROBEL: Wo waren Sie im Kriege, Herr –? In: Die Weltbühne. 30. März 1926, S. 490
Der Jurist Danehl verhalf Tucholsky 1918 zur Abkommandierung als Vizefeldwebel und Feldpolizeikommissar nach Rumänien. Dort, in Turnu Severin, ließ er sich im Sommer 1918 protestantisch taufen. Aus der jüdischen Gemeinde war er bereits am 1. Juli 1914 ausgetreten.
Obwohl Tucholsky sich noch im August 1918 an einem Preisausschreiben zur 9. Kriegsanleihe beteiligt hatte, kehrte er im Herbst 1918 als überzeugter Antimilitarist und Pazifist aus dem Krieg zurück.
Als politischer Autor hatte Tucholsky bereits im Januar 1919 in der Weltbühne die anti-militaristische Artikelserie Militaria gestartet, ein Angriff auf den wilhelminischen Geist der Offiziere, den er durch den Krieg zusätzlich verroht sah und der in der Republik weiterlebte. Seine eigene Haltung als Soldat während des Krieges soll sich aber nicht wesentlich von derjenigen unterschieden haben, die er am deutschen Offizierskorps so scharf kritisierte. Biografen sehen daher in den „Militaria“-Artikeln „eine Art öffentliche Selbstanalyse“ (HEPP). Im ersten Artikel der Serie heißt es unter anderem:
„Wir haben auszufressen, was ein entarteter Militarismus uns eingebrockt hat.
Nur durch völlige Abkehr von dieser schmählichen Epoche kommen wir wieder zur Ordnung. Spartacus ist es nicht; der Offizier, der sein eigenes Volk als Mittel zum Zweck ansah, ist es auch nicht – was wird es denn sein am Ende?
Der aufrechte Deutsche.“
„Wir können nicht zu einem Volk Ja sagen, das, noch heute, in einer Verfassung ist, die, wäre der Krieg zufälligerweise glücklich ausgegangen, das Schlimmste hätte befürchten lassen. Wir können nicht zu einem Land Ja sagen, das von Kollektivitäten besessen ist, und dem die Korporation weit über dem Individuum steht.“
– „Wir Negativen“, in: Die Weltbühne, 13. März 1919, S. 279.
– Militaria. Offizier und Mann. In: Die Weltbühne. 9. Januar 1919, S. 39
Wie sein Vorbild Heinrich Heine lebte Tucholsky seit der Übersiedelung nach Paris die meiste Zeit im Ausland und kehrte nur noch sporadisch nach Deutschland zurück. Die Distanz schärfte aber eher noch sein Wahrnehmungsvermögen für die Angelegenheiten Deutschlands und der Deutschen. Er beteiligte sich über die Weltbühne weiter an den politischen Debatten in der Heimat. Darüber hinaus versuchte er, wie Heine im 19. Jahrhundert, das gegenseitige Verständnis von Deutschen und Franzosen zu fördern. (Ein Pyrenäenbuch, erschienen 1927, veranlasste völkische Kreise ihn als „Franzosenliebling“ und „Undeutschen“ zu bezeichnen[8]).
„Wir halten den Krieg der Nationalstaaten für ein Verbrechen, und wir bekämpfen ihn, wo wir können, wann wir können, mit welchen Mitteln wir können. Wir sind Landesverräter. Aber wir verraten einen Staat, den wir verneinen, zugunsten eines Landes, das wir lieben, für den Frieden und für unser wirkliches Vaterland: Europa.“
– IGNAZ WROBEL: Die großen Familien. In: Die Weltbühne, 27. März 1928, S. 471.
Seit den Ermittlungen und den Prozessen gegen Ossietzky sah Kurt Tucholsky die Möglichkeiten zu kritischer Publizistik in Deutschland stark eingeschränkt. 1929 verlegte er seinen Wohnsitz dauerhaft nach Schweden. „Daß unsere Welt in Deutschland zu existieren aufgehört hat, brauche ich Ihnen wohl nicht zu sagen. Und daher:
Werde ich erst amal das Maul halten. Gegen einen Ozean pfeift man nicht an.“
– KURT TUCHOLSKY: Politische Briefe. Reinbek 1969, S. 16
Er gab sich auch nicht der Illusion vieler Exilanten hin, dass die Diktatur Hitlers bald zusammenbrechen werde. Mit realistischem Blick stellte er fest, dass sich die Mehrheit der Deutschen mit der Diktatur arrangierte und selbst das Ausland Hitlers Herrschaft akzeptierte. Er rechnete mit einem Krieg innerhalb weniger Jahre.
Sabrina Ebitsch: Die größten Experten der Macht. Machtbegriffe bei Franz Kafka und Kurt Tucholsky. Tectum, Marburg 2012, ISBN 978-3-8288-2813-1, (Dissertation der Ludwig-Maximilians-Universität München 2011, 310 S.),
William John King: Kurt Tucholsky als politischer Publizist. Eine politische Biographie. (= Europäische Hochschulschriften, Reihe 1, Deutsche Sprache und Literatur, Band 579). Lang, Frankfurt am Main / Bern 1983, ISBN 3-8204-7166-9,
Problema cu Europa de Vest este că nu a recunoscut niciodată Holocaustul colonialist, Holocaustul comunist şi Holocaustul contra evreilor. Ceea ce a început să o cam coste….restul Lumii nu uită asta….
Folosirea improprie a termenului de Holocaust inseamna trivializare şi este primul pas spre negaționism.
Holocaust colonialist ? Tre’ sa fie ceva nou…
Nu am citit despre asa ceva pe durata studiilor de specialitate. Poate nu am cautat pe raftul potrivit.
Lumea occidentala, in contact cu alte lumi, a produs raul ei, dar a civilizat. rassia, in drumul ei catre Pacific, a ras tot. In Alaska a avut loc un genocid de amploarea celui armenian, pastorit direct de biserica. marile tari muslime au cauzat multa suferinta. triburile se casapeau intre ele si inainte de venirea europenilor.
Nu putem si nu trebuie sa anulam trecutul, rassia face asta chiar acum si va plati pretul cel mare. cupa e plina
Pt. a-l intelege cum trebuie pe Ernst Junger, obligatoriu de citit scrierile interbelice, in principal ( le dau titlurile in engleza) : War as an Inner Experience, Copse 125, Fire and Blood, The Worker: Dominion and Form, cea mai importanta lucrare a lui – de inspiratie ´national-bolsevica´ , scrierile despre ´statul total´, etc. , din cate stiu, acestea nu au fost traduse in romana ( au fost traduse cateva romane ´de aventuri´ si alte scrieri postbelice ). Imaginea despre Junger se va schimba dramatic, Junger e icoana fascistilor de dinainte si de dupa razboi, un personaj extrem de controversat , Jurnalele nu spun aproape nimic despre magnitudinea lui reala, sunt extraordinar de abstruse si specioase , ´vanatoare subtila´, entomologie, anticariat, gradini, etc., adica un estetism holist – Gestalt ( Junger a fost comparat cu Goethe ) si marcheaza o asa-zisa retragere sau evadare literara si ´estetica´. O buna introducere in scrierile mai importante este aceea a liderului Nouvelle Droite, Alain de Benoist ( considerat cel mai bun cunoscator al lui Junger ) : Ernst Junger: Entre les dieux et les titans , v. de asemenea si Thomas R. Nevin : Ernst Jünger and Germany: Into the Abyss, 1914-1945. Pt. introducerea in adevaratul E. Junger, existentialistul de razboi ( The Devil’s Captain, e si numele unei lucrari importante despre aventurile culturale pariziene ale lui Junger : A Mitchell: The Devil’s Captain: Ernst Jünger In Nazi Paris, 1941-1944 ), v. Ernst Jünger : Interwar Articles ( Independently Published ). Nu se poate sa intram in detaliile unei biografii exceptionale, din toate punctele de vedere, dar randurile de mai sus sugereaza o foarte slaba cunoastere a lui Junger. Junger a fost unul dintre cei mai importanti inspiratori ai fascismului interbelic, mult mai influent decat C. Schmitt, chiar daca a pastrat distanta fata de National-socialism ( la un moment dat spune despre Heidegger ca fost ´un prost´ : si oarecum s-a ´pocait´ dupa razboi, nu e foarte clar cat de sincer, caci a pastrat o retea foarte extinsa in mediile de dreapta, sa zicem, ´postfasciste : Eliah Matthew Bures : Fantasies of Friendship : Ernst Jünger and the German Right’s Search for
Community in Modernity ; Hajduk, Thomas: With a little help from my friends: Ernst Junger and
his network in the post-war period. ) , ´. V. si Reactionary modernism, a lui J. Herf, dar poate cea mai buna despre jungerianism e formidabila lucrare a lui Carl Müller Froland : Understanding Nazi Ideology: The Genesis and Impact of a Political Faith . Daca o veti citi va veti schimba total impresia despre Ernst Junger, estetul si omul de cultura , veti descoperi o filosofie infricosatoare, ca sa nu spun demonica.
Aceasta e o bibliografie minimala, fara a aminti de multe teze de doctorat foarte utile , cine citeste Jurnalele , Ceasurile de nisip si romane ca ´Prastia´ nu stie chiar nimic despre Ernst Junger, ba chiar frizeaza ridicolul portretizandu-l ca banal om de litere si ´pacifist´ …
Aruncati macar cateva priviri prin aceste lucrari, va rog, si dupa aceea, daca doriti, vom sta de vorba despre Ernst Junger .